DECIZIE nr. 721/2016

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, excepție ridicată de Constantin Manoliu în Dosarul nr. 1.225/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 216D/2016. 2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepției de neconstituționalitate, întrucât comparația pe care o face autorul excepției între persoanele care nu au fost condamnate și persoanele condamnate în temeiul Codului penal anterior nu poate justifica un tratament juridic egal, similar. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.225/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Constantin Manoliu într-o cauză penală în care autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. 5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține, în esență, că normele penale criticate nu dispun la fel pentru toți cetățenii țării, întrucât instituie o discriminare între persoanele care au săvârșit fapte penale și cele care nu au săvârșit fapte penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă cu privire la diferența de tratament între persoanele aflate în situații identice, comparabile sau similare. Apreciază că faptul de a fi condamnat în temeiul Codului penal anterior nu ar trebui să constituie un impediment în a beneficia de dispozițiile din actualul Cod penal referitoare la amânarea aplicării pedepsei, renunțarea la aplicarea pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 6. Judecătoria Sectorului 1 București opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, diferențierile invocate de inculpat - autor al excepției - fiind justificate de rațiuni de politică penală, legiuitorul având posibilitatea de a restrânge aplicarea anumitor instituții în cazuri concrete, cum ar fi lipsa unor condamnări anterioare, disponibilitatea inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, cuantumul pedepsei prevăzute de lege ori stabilită de instanță. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate. 8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului său de vedere arată că renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă drepturi constituționale, ci o vocație acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora și a gravității faptei comise, neaplicarea, respectiv neexecutarea unei pedepse în regim de detenție, este în măsură să atingă scopul educațional și de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea sau executarea acesteia. Susține că, în măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică și nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziții reprezintă o opțiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituțional să decidă care sunt condițiile incidenței instituției renunțării la aplicarea pedepsei. Reține că legiuitorul a apreciat că, prin însăși situația premisă - comiterea unei infracțiuni de către o persoană care mai fusese anterior condamnată -, se justifică necesitatea și proporționalitatea cu situația care a determinat-o - cerințe ale art. 53 alin. (2) din Constituție - a aplicării unei pedepse privative de libertate. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituționale. Consideră că dispozițiile legale care stabilesc condițiile în care instanța de judecată poate face aplicarea unor instituții juridice, precum renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu aduc nicio atingere principiului egalității în fața legii. Aceste condiții sunt de natură a demonstra o perseverență a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracțiunii săvârșite, ceea ce împiedică sau limitează posibilitatea instanței de judecată de a dispune aplicarea unei astfel de măsuri. Totodată, condițiile reținute în textele legale criticate dau expresie dispozițiilor art. 74 din Codul penal care prevăd criteriile generale de individualizare a pedepsei, potrivit cărora stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului și altele. Apreciază că motivele de neconstituționalitate nu pot fi reținute, Curtea Constituțională reținând în jurisprudența sa faptul că egalitatea în fața legii și a autorităților publice își găsește aplicarea doar atunci când părțile sunt în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, deci, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat. Când criteriul în funcție de care își găsește aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv și rezonabil - cum este în cazul de față ipoteza săvârșirii ori nu a unei infracțiuni - iar nu subiectiv și arbitrar, fiind constituit de o anumită situație prevăzută de ipoteza normei și nu de apartenența sau de o calitate a persoanei privitor la care își găsește aplicarea, așadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituționale de referință. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 192 din 31 mai 2005. 10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. 12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, având următorul conținut: - Art. 80 alin. (2) lit. a) - "Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei": "(2) Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;";

- Art. 83 alin. (1) lit. b) - "Condițiile amânării aplicării pedepsei": "(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: [

] b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;"; - Art. 91 alin. (1) lit. a) - "Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere": "(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;". 13. Autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor. 14. Curtea observă că autorul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal în soluționarea cauzei penale în care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit Încheierii din 9 decembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București - pag. 2 -, prin care a fost sesizată Curtea Constituțională cu prezenta excepție de neconstituționalitate, "în speța dedusă judecății se invocă neconstituționalitatea dispozițiilor cuprinse în Codul penal ale căror efecte se produc începând cu data de 1 februarie 2014, excepția invocată are legătură cu soluționarea prezentei cauze sub aspectul individualizării unei eventuale pedepse [

]." De asemenea, în notele scrise aflate la dosarul cauzei, autorul excepției susține că a mai fost condamnat, în baza vechiului Cod penal. În aceste condiții, Curtea reține că normele penale criticate au "legătură cu soluționarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. 15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, și a constatat că normele penale care reglementează cu privire la condițiile renunțării la aplicarea pedepsei în ipoteza în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 16. Cu privire la instituția renunțării la aplicarea pedepsei, Curtea a reținut, în paragrafele 14-17 ale deciziei precitate, că renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, și care constă în facultatea recunoscută instanței de judecată de a renunța definitiv la stabilirea și aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, pentru resocializarea căreia - ținând seama de gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Rațiunea renunțării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârșirea unor fapte infracționale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor și atenționarea infractorului cu privire la conduita viitoare. 17. Curtea a observat, totodată, că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, care aveau drept rațiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condițiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea a observat însă că, pentru a se renunța la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă și la persoana infractorului. Așadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracțiuni nu constituia infracțiune, pe când, în noul Cod penal, cu privire la faptă, deși aceasta este infracțiune, s-ar putea renunța la aplicarea pedepsei, această din urmă operațiune fiind la latitudinea instanței de judecată care va dispune în condițiile prevăzute de art. 80 din Codul penal. 18. Curtea a reținut, de asemenea, că, pentru ca instanța să poată dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condițiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracțiunii și la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, renunțarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanței de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea a constatat, totodată, că renunțarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinței instanței de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiții negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, față de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care țineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, așadar de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârșit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce țineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanță. 19. Curtea a observat că art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situațiile în prezența cărora instanța nu poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiții ce țin de persoana infractorului, precum și de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. Una dintre condițiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârșirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care stabilește că nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală și lit. b) - infracțiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. 20. În motivarea soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, Curtea a reținut, în esență, în paragraful 27 al Deciziei nr. 407 din 16 iunie 2016, că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, așa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigențe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancționator al celui care repetă comportamentul infracțional, stabilirea condițiilor în care instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuțiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării. 21. În ceea ce privește dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, criticate, de asemenea, în prezenta cauză, Curtea reține că amânarea aplicării pedepsei este o instituție juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în vechiul Cod penal și care poate fi aplicată de instanța de judecată dacă sunt întrunite condițiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanța stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului. Art. 83 din Codul penal reglementează condițiile amânării aplicării pedepsei, acestea privind gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei stabilite de instanță, conduita anterioară a infractorului și acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Condițiile care privesc persoana infractorului sunt destinate să contribuie la formarea aprecierii instanței că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, printre acestea fiind prevăzută, în art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, condiția ca infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea și s-a împlinit termenul de reabilitare). 22. Cât privește dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, criticate în prezenta cauză, Curtea reține că acestea reglementează condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere atât în cazul săvârșirii unei infracțiuni unice, cât și în ipoteza concursului de infracțiuni, norma penală stabilind ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani. Prevederi similare, în cazul săvârșirii unui concurs de infracțiuni, se regăseau în art. 86^1 alin. (2) din Codul penal anterior. Curtea reține că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanței de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere și obligații. 23. Față de criticile autorului excepției, reținute sintetic în paragraful 5 al prezentei decizii, Curtea constată că, în jurisprudența sa constantă, a stabilit că principiul constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice nu presupune egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta, astfel încât el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții juridice diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În același mod, în aceeași decizie precitată, s-a reținut că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015). Totodată, Curtea a subliniat, în mod constant, în jurisprudența sa, că pentru situații juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituțional al egalității în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din data de 19 martie 2009). 24. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii, potrivit căreia principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2005, pronunțată în Cauza Alliance for Natural Health și alții, cauzele conexate C-154/04 și C-155/04, paragraful 115, și Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Arcelor Atlantique și Lorraine și alții, C-127/07, paragraful 23). Considerente identice cu privire la principiul egalității de tratament se regăsesc și în Hotărârea Tribunalului (camera a opta) din 12 iunie 2015, pronunțată în Cauza Health Food Manufacturers'Association și alții/Comisia, T-296/12, paragraful 113. 25. Or, Curtea constată că, în cauza pendinte, persoanele care au săvârșit fapte penale, pe de o parte, și persoanele care nu au săvârșit fapte penale, pe de altă parte, se află în situații juridice care diferă în mod obiectiv, astfel încât și tratamentul juridic instituit nu poate fi decât diferit, persoanelor care nu au săvârșit fapte penale nefiindu-le ab initio aplicabile normele penale criticate. De asemenea, Curtea constată că normele legale criticate se aplică doar subiectelor de drept supuse incidenței lor - respectiv persoanelor care au săvârșit fapte penale și care se află în ipoteza normei, neoperând nicio distincție între acestea, susținerea pretinsului său caracter discriminatoriu fiind lipsită de temei. 26. Totodată, considerentele Deciziei nr. 407 din 16 iunie 2016, reținute în paragraful 27 al acesteia, se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Manoliu în Dosarul nr. 1.225/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 80 alin. (2) lit. a), art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 decembrie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu