OPINIE CONCURENTĂ nr. 0/2017

*) Opinie concurentă la Decizia nr. 392, transmisă de Curtea Constituțională prin Adresa nr. 9.675 din 21 noiembrie 2018 ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017.

Pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate ridicată în cauză, Curtea Constituțională a decis, cu majoritate de voturi, următoarele:

1. A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“.

2. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal.

3. A respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Suntem de acord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, precum și cu motivarea soluțiilor de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. 248 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de respingere a excepției de neconstituționalitate a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. În privința motivării soluției de inadmisibilitate însă, pronunțată cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, formulăm opinie concurentă. În opinia noastră, motivarea soluției de inadmisibilitate trebuia să se limiteze strict la susținerea dispozitivului, având în vedere regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, precum și specificul efectelor juridice ale deciziilor Curții Constituționale, astfel cum vom arăta în ceea ce urmează.

I. Regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate cu specială referire la prezenta cauză

1. Aspecte generale Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control al constituționalității legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudențială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. Ca urmare, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilității sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar în situația în care identifică existența unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. Aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenței Curții Constituționale, asupra căreia numai Curtea poate să decidă.

În această privință, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să mențină Curtea Constituțională în granițele rolului său constituțional și să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia^1. ^1 A se vedea opinii în același sens exprimate de judecători ai Curții Constituționale, de exemplu, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru, prof. univ. dr. Tudorel Toader, opinie concurentă la Decizia Curții Constituționale nr. 548 din 15 iulie 2015.

2. Considerente care susțin soluția de inadmisibilitate pronunțată prin prezenta decizie și considerente care excedează dispozitivului pronunțat În prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat că excepția ridicată în privința art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă, întrucât, în esență, criticile formulate, în sensul lipsei unei circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anumite gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, relevă o „omisiune legislativă“ care nu poate fi complinită de Curte, ci de legiuitorul primar sau delegat. Suntem de acord cu această concluzie, care stabilește o delimitare clară de competență între instanța constituțională și legiuitor și care susține soluția de inadmisibilitate pronunțată prin dispozitivul deciziei.

Distinct însă de considerentele care explică lipsa de competență a Curții în raport cu criticile autorului excepției, adică distinct de acele considerente care susțin dispozitivul de inadmisibilitate, Curtea a mai reținut și alte considerente, la care ne vom referi punctual în continuare, și care, în esență, contrazic dispozitivul deciziei, întrucât stabilesc o obligație de reglementare pentru legiuitor, obligație fără suport în dispozitivul deciziei și, prin urmare, fără suport constituțional. Aceste considerente nu ar fi trebuit să se regăsească în cuprinsul deciziei.

3. Problematica „omisiunilor legislative“ în jurisprudența Curții Constituționale. Efectul constatării, însă numai în considerentele deciziei, a unei „omisiuni legislative“ Avem în vedere aici, în principal, considerentele prin care, constatând o omisiune legislativă, Curtea a instituit obligația legiuitorului „de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu.“ (paragraful 56)

Cu privire la problematica omisiunilor legislative observăm mai întâi că teoria tradițională a curților constituționale în chip de legiuitori negativi a suferit de-a lungul timpului nuanțări, în sensul că, în anumite circumstanțe determinate, curțile constituționale se pot pronunța asupra omisiunilor legislative.

În jurisprudența Curții Constituționale a României s-a cristalizat distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională (și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate) și cele care nu prezintă o astfel de relevanță (determinând respingerea sesizărilor ca inadmisibile).

Astfel, într-o seamă de decizii, respingând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, Curtea a apreciat că admiterea excepției în raport cu critici care puneau în discuție omisiuni legislative ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competență a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului^2. De asemenea, Curtea a respins excepții de neconstituționalitate, apreciind că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 “^3. Curtea Constituțională „nu are competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora“.^4 ^2 Decizia nr. 89 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014; a se vedea și Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014; Decizia nr. 44 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29 mai 2015; Decizia nr. 130 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 mai 2015. ^3 Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015. ^4 Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, a se vedea și Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 25 mai 2016.

În situația în care însă omisiunea legislativă are relevanță constituțională, respectiv generează un viciu de neconstituționalitate al reglementării, Curtea a procedat la corectarea acestuia, socotind excepția de neconstituționalitate admisibilă și învestindu-se în consecință cu soluționarea acesteia. În astfel de situații, Curtea a reținut că, „chiar dacă […] este în discuție o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, nu poate ignora viciul de neconstituționalitate existent, deoarece tocmai omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiție al persoanelor cărora li se comunică adeverința, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 “5. Cu alt prilej, Curtea a reținut că, „chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituționalitate sesizat nu poate fi ignorat“, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea drepturilor constituționale invocate.^6 ^5 Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014. ^6 Pe larg, T. Toader, M. Safta, Ghid de admisibilitate la Curtea Constituțională, Ed. Hamangiu, 2016.

Distincția operată în considerente din perspectiva relevanței constituționale a excepției de neconstituționalitate și, în consecință, a învestirii sau nu a Curții Constituționale cu soluționarea pe fond a excepției se reflectă, în mod firesc, și în dispozitiv.

Astfel, dacă instanța constituțională se socotește necompetentă, soluția pronunțată este de inadmisibilitate, problematica analizată rămânând la latitudinea legiuitorului și în marja de apreciere a acestuia, evident în limitele Constituției și a legii. Dacă instanța constituțională se socotește însă competentă, în sensul constatării unei omisiuni legislative cu relevanță constituțională (cazul de față), soluția este de admitere a excepției de neconstituționalitate, cu consecința obligării legiuitorului de punere în acord a dispozițiilor constatate neconstituționale cu prevederile Constituției, în lumina deciziei Curții, în condițiile art. 147 din Constituție.

În prezenta cauză însă, deși se socotește necompetentă, pronunțând, în consecință, o soluție de inadmisibilitate, Curtea obligă legiuitorul, exclusiv prin considerentele deciziei (paragraful 56), să completeze norma criticată, stabilind expres că „legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu“. Aceste considerente nu sunt susținute de dispozitivul de inadmisibilitate, ci ar fi fost susținute, cu efect obligatoriu, printr-un dispozitiv de admitere a excepției de neconstituționalitate. Numai în situația în care, declarându-se competentă, Curtea ar fi constatat o omisiune legislativă cu relevanță constituțională, așadar ar fi constatat o încălcare a Constituției, ar fi putut reține obligația legiuitorului, impusă de art. 147 alin. (4) din Constituție (iar nu de Curtea Constituțională), de a pune în acord normele neconstituționale cu prevederile Legii fundamentale în sensul precizat de Curte.

Curtea însă se socotește necompetentă, deci respinge excepția, și totuși obligă legiuitorul, doar prin considerente, să modifice legislația în sensul stabilit de Curte, exclusiv prin considerentele reținute. Dată fiind această lipsă de legătură, chiar contradicție între aceste considerente și dispozitiv, considerăm că ele nu ar fi trebuit să se regăsească, în această redactare, în prezenta decizie. Curtea nu poate impune obligații unor autorități publice câtă vreme ea însăși, în cuprinsul aceleiași decizii, a constatat că nu este competentă să o facă. În orice caz, aceste considerente, care nu se reflectă și deci nu susțin în niciun fel dispozitivul deciziei de inadmisibilitate, nu pot avea caracter obligatoriu.

II. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, în unitatea dată de considerentele și dispozitivul acestora Întrucât motivarea prezentei decizii tinde să acrediteze ideea că obligația nou impusă legiuitorului, în sensul reglementării unui prag valoric al pagubei în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, ar izvorî dintr-o precedentă decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, respectiv exclusiv dintr-o serie de aprecieri cuprinse în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, socotim că se impun și o serie de precizări referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale.

1. Aspecte de principiu Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor“.

Într-o jurisprudență constantă, începând cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 ^7 Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta^8. ^7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995. ^8 De exemplu, Decizia nr. 196/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013, Decizia nr. 163/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, Decizia nr. 102/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013, Decizia nr. 1.039/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Decizia nr. 536/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 414/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.

Referindu-se la obligativitatea, deopotrivă, a considerentelor cuprinse în deciziile sale, Curtea a avut mereu în vedere în mod evident acele considerente care, în înlănțuirea logicii argumentării, realizează fundamentarea dispozitivului deciziei Curții, pentru că numai despre acelea se poate susține că „sprijină“ dispozitivul. Dacă nu ar fi fost/nu ar fi astfel, circumstanțierea respectivă ar fi lipsit.

Prin prezenta decizie, Curtea abandonează toată această jurisprudență, prin afirmarea, în mod expres, a faptului că toate considerentele din cuprinsul unei decizii sunt obligatorii, pentru că toate sprijină dispozitivul acesteia (paragraful 52). Considerăm că această nouă abordare a Curții este în contradicție cu propria sa jurisprudență și cu însăși logica argumentării unei decizii/hotărâri.

În acest sens, abordând problematica precedentului judiciar, respectiv a forței obligatorii a acestuia (cum este și cazul deciziilor Curții Constituționale), și doctrina^9 subliniază că ar fi greșit să concluzionăm că tot ceea ce conține o decizie are o pondere egală. Opinia tradițională este că trebuie realizată diferența între ratio decidendi al unei hotărâri a instanței, adică parte obligatorie („considerentele care susțin dispozitivul“, în sensul jurisprudenței constante a Curții Constituționale), și obiter dicta, adică partea fără caracter obligatoriu, cuprinzând remarci, opinii, aspecte care nu susțin prin ele însele dispozitivul. ^9 Ian McLeod, Ratio Decidendi and Obiter Dictum, Macmillan Law Masters pp 137-152, https://link.springer.com/chapter/10.1007%2F978-1-349-14289-7_10

Au putere obligatorie și considerentele, atunci când sunt avute în vedere acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. Doctrina și practica judiciară au statuat că acest tip de considerente reprezintă considerente decisive, adică acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. Cu alte cuvinte, sunt obligatorii considerentele unei hotărâri judecătorești care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, iar nu cele care excedează acestui dispozitiv, cu atât mai puțin cele care, precum în prezenta decizie, îl contrazic.

Noua orientare a Curții pare să fi apărut din necesitatea acreditării caracterului obligatoriu al unor idei/aprecieri/ considerații exprimate în Decizia nr. 405/2016, care însă nu se află în conexiune logică cu dispozitivul acelei decizii, nu se reflectă în acesta și deci nu îl „susțin“, în sensul jurisprudenței constante a Curții, curmată, practic, prin prezenta decizie, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.

2. Efectele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Prezentarea dispozitivului și a considerentelor acesteia - ratio decidendi și obiter dicta În cauza soluționată prin Decizia nr. 405/2016 și care a vizat tot incriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a analizat alte critici decât cele din prezenta cauză, critici care, în esență, au vizat lipsa de previzibilitate și accesibilitate a dispozițiilor criticate, respectiv faptul că acestea „au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcționarului și de către o autoritate, alta decât cea legislativă“. (paragraful 11) În opinia autorilor acelei excepții de neconstituționalitate, „legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la activitățile pe care le desfășoară funcționarul pot fi menționate în dispozițiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), în fișa postului sau pot fi situații de fapt, nereglementate în scris“ (paragraful 11).

Examinând aceste susțineri și normele constituționale invocate, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Curtea a explicat și ce înseamnă „lege“ în sensul dispozitivului pronunțat (paragraful 62). În mod evident, considerentele care susțin acest dispozitiv sunt obligatorii, constituind ratio decidendi.

În context, Curtea a exprimat și o serie de considerente care excedează dispozitivului, cuprinse în paragrafele 68-79, referitoare la politica penală a legiuitorului, conchizând în privința acestora, în paragraful 80, după cum urmează: „în concluzie, Curtea reține că sarcina aplicării principiului «ultima ratio» revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind «abuzul în serviciu» ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare - Ministerul Public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.“ Este un considerent de principiu, corect în mod neîndoielnic, dar care apare ca fiind obiter dicta, neavând legătură nici cu criticile formulate în acea cauză și nici cu dispozitivul aceleiași decizii, de constatare a neconstituționalității textului criticat în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“.

Prin prezenta decizie se acreditează însă ideea caracterului obligatoriu al aprecierilor referitoare la sarcina aplicării principiului „ultima ratio“, cuprinse în Decizia nr. 405/2016, și, mai mult, relevând, prin prisma acestora, o „omisiune legislativă“ (despre care Curtea însă nu a vorbit niciun moment în acea decizie), se impune concluzia surprinzătoare a unei „obligații“ pentru legiuitor. Practic, Curtea se substituie Parlamentului și, bazându-se pe considerente de principiu ale unei decizii de admitere căreia îi atribuie un alt sens, reconfigurează reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu. Dacă anterior Parlamentului i se oferise un cadru, repere de ordin constituțional care să jaloneze opțiunile de politică penală ale legiuitorului, în prezenta decizie Curtea transformă acest cadru într-o singură opțiune: obligația Parlamentului de a stabili un prag valoric în cazul infracțiunii de abuz în serviciu.

Se poate lesne constata că se adaugă astfel la considerentele Deciziei nr. 405/2016, în sensul reinterpretării unor aprecieri cuprinse în considerentele acesteia și convertirea lor, cu încălcarea competenței Curții Constituționale, într-o obligație pentru legiuitor. Această obligație nu are însă niciun suport constituțional, pentru că nu este susținută de niciun dispozitiv de admitere a excepției de neconstituționalitate - nici cel al Deciziei nr. 405/2016, care privește o cu totul altă problematică, și nici cel al prezentei decizii, câtă vreme soluția este de inadmisibilitate.

III. Concluzii Conchizând, prezenta opinie concurentă este în sensul că decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curte trebuia să cuprindă doar considerentele care explică soluția de inadmisibilitate, respectiv lipsa de competență a Curții Constituționale, care nu se poate substitui legiuitorului primar sau delegat.

Considerentele suplimentare pe care le-am evidențiat determină o interferență nepermisă (chiar de către Curte prin soluția pronunțată), în competențele altor autorități publice, întrucât stabilesc o conduită a autorităților care s-ar fi

susținut printr-un alt dispozitiv decât cel pronunțat. Câtă vreme Curtea constată că nu este competentă să „corecteze“ norma criticată, considerentele sale trebuiau să fie circumscrise acestei concluzii, fără a stabili o obligație pentru legiuitor de a reglementa într-un anume sens infracțiunea de abuz în serviciu. O asemenea interferență este interzisă prin soluția pronunțată, astfel că nu se poate reține vreo obligativitate a considerentelor care o consacră.

Cum aceste considerente nu susțin dispozitivul de inadmisibilitate, nu sunt obligatorii. În raport cu distincția pe care am realizat-o, s-ar putea susține o eventuală valoare de obiter dicta a considerentelor pe care le-am evidențiat și deplina libertate a legiuitorului de a reglementa sau nu un prag valoric. Reținem însă și flagranta contradicție cu dispozitivul deciziei, iar, în sine, ideea de motivare contradictorie, de natură a slăbi forța și autoritatea deciziei. De principiu, ținând seama de faptul că deciziile Curții Constituționale se adresează tuturor destinatarilor normelor juridice, indiferent de pregătirea juridică, la pronunțarea și redactarea oricărei decizii este necesar ca instanța de contencios constituțional să realizeze o cât mai clară „legătură“ între considerente și dispozitiv. Curtea trebuie să se poziționeze, deopotrivă, în postura destinatarilor deciziei, cerințele de claritate și precizie, pe care însăși Curtea le-a dezvoltat în aplicarea principiului securității juridice, fiindu-i deopotrivă aplicabile. Motivarea clară, accesibilă, coerența și logica argumentării, înlănțuirea considerentelor care susțin dispozitivul și care devin, deopotrivă cu acesta, obligatorii - sunt imperative pe care Curtea trebuie să le aibă în vedere, pentru a evita situații în care chiar actele sale să devină subiect de interpretări divergente. În plus, prin crearea unor conexiuni logice indestructibile între considerentele obligatorii și dispozitivul deciziilor, se evită procedeul periculos al „decupării“ unor considerente și al utilizării lor în contexte diferite, acreditând ideea obligativității lor, de natură să creeze insecuritate juridică, prin fundamentarea unor raționamente juridice pe premise false.

În concluzie, soluția legislativă criticată reprezintă opțiunea legiuitorului, iar eventualele critici care tind la modificarea acesteia, invocând o omisiune legislativă, excedează competenței Curții Constituționale. Instanțele constituționale, indiferent de rolul pe care îl au sau și-l asumă la un moment dat, mai mult sau mai puțin activ, nu pot deveni legiuitori. Curțile Constituționale nu fac politica legislativă, nu creează legi, ele doar asigură supremația Constituției în limitele competenței date de legiuitorul constituant.

De aceea, orice considerente care tind să acrediteze un alt rol/alte competențe al/ale Curții Constituționale nu pot fi reținute, iar prezenta opinie concurentă este în sensul eliminării lor din cuprinsul motivării.

Judecător,

dr. Livia Doina Stanciu