DECIZIE nr. 333/2018

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor sintagmei „la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității“, cuprinsă în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în Dosarul nr. 43.323/3/2017 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 381D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar note scrise, prin care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat vizează aspecte de procedură de judecată, ce intră în competența de soluționare a legiuitorului. Invocă și jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv Decizia nr. 575 din 21 septembrie 2017 și Decizia nr. 755 din 23 noiembrie 2017.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 14 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 43.323/3/2017, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor sintagmei „la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității“, cuprinsă în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepția a fost ridicată de instanța de judecată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulată împotriva unei decizii a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 35 alin. (1) Legea nr. 165/2013 sunt neconstituționale, în ceea ce privește efectul stabilirii competenței exclusive a Tribunalului București în soluționarea tuturor contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În acest sens se arată că, având în vedere perioada de timp care a trecut de la pronunțarea Deciziei nr. 833 din 3 decembrie 2015, prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi legale, instanța de judecată apreciază că au intervenit împrejurări noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, în sensul că reglementarea unei competențe exclusive a tribunalului nu este de natură să asigure dezideratele relevate de Curte în jurisprudența sa anterioară.

7. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, precum și în acord cu cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, legislația complexă adoptată în domeniul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și modificările legislative survenite de-a lungul timpului au condus la o practică judiciară neunitară, ceea ce a generat o incertitudine juridică generală. Prin hotărârea menționată, instanța europeană a apreciat că noua legislație în domeniu ar trebui să implice modificarea mecanismului de restituire existent, implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. Or, reglementarea unei competențe exclusive nu este de natură să remedieze disfuncționalitățile relevante de instanța europeană, ci, din contră, să le mențină, și chiar să le perpetueze.

8. Instanța de judecată care a invocat din oficiu excepția apreciază că legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului. Se mai arată că, în concret, Curtea Constituțională este singura abilitată să verifice dacă măsura instituirii unor reguli de competență exclusivă urmărește un scop legitim și, în caz afirmativ, dacă este proporțională cu scopul urmărit. Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că orice limitare a accesului liber la justiție, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea depășesc posibilele avantaje, realizând, în acest sens, un test de proproționalitate. În acest sens, instanța de judecată apreciază că scopul legitim urmărit prin această prevedere legislativă a fost dezideratul unei mai bune administrări a justiției, precum și realizarea interpretării și aplicării unitare a legii în materia restituirii, însă mijlocul concret ales nu este de natură să conducă la realizarea acestui scop și nici nu este proporțional cu acesta. Se arată că legiuitorul trebuia să aibă în vedere, pe de-o parte, numărul mare și complexitatea cauzelor în această materie, precum și dispersia teritorială a bunurilor revendicate, iar, pe de altă parte, capacitatea efectivă a instanței judecătorești de a soluționa aceste cauze, într-o manieră eficientă și într-un termen rezonabil.

9. În privința numărului de cauze în această materie se arată că cererile de restituire rămase nesoluționate, până la momentul adoptării Legii nr. 165/2013, erau în număr de aproximativ 200.000, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, iar, la data de 9 octombrie 2015, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat că sunt înregistrate și nesoluționate, la Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, un număr de 43.826 de dosare, constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și un număr de 8.516 de dosare, constituite în temeiul legilor fondului funciar, iar, în perioada 17 mai 2013 - 9 octombrie 2015, au fost soluționate 4.243 de dosare, constituite în temeiul Legii nr. 10/2001, și 3.023 de dosare constituite în temeiul legilor fondului funciar. În ceea ce privește complexitatea cauzelor, remarcată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea amintită, această complexitate se datorează atât timpului scurs de la deposedarea suferită de victime, cât și evoluției soluțiilor politice și juridice în această materie.

10. Pe de altă parte, se mai arată că, în această materie soluționarea dosarelor necesită un probatoriu complex, expertizele (care se dispun în majoritatea cazurilor), urmând să se realizeze prin comisie rogatorie, imobilele în cauză aflându-se pe tot teritoriul țării, iar părțile sunt nevoite să se deplaseze în București sau să angajeze apărători, ceea ce presupune costuri suplimentare, față de situația alternativă și firească, în care competența ar fi fost atribuită tribunalelor în raza cărora se află imobilele în cauză. Astfel, accesul la justiție al persoanelor ce locuiesc la o distanță mare de București este în mod vădit îngreunat și necesită costuri suplimentare pentru aceștia, în condițiile în care situația lor juridică nu a fost soluționată de aproximativ 17 ani, iar mulți dintre foștii proprietari au vârste înaintate. De asemenea se realizează o discriminare între aceste persoane și cele care locuiesc în apropiere de București, fapt ce conduce la încălcarea egalității în fața legii, iar efectuarea expertizelor prin comisie rogatorie necesită o perioadă mult mai mare de timp, fapt ce afectează termenul rezonabil de soluționare a cauzelor. Pe de altă parte, se poate observa că pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu se prezintă la niciun termen de judecată, astfel încât, în ipoteza unei competențe obișnuite (tribunalul de la locul situării imobilului), costurile ar fi aceleași pentru pârâți, însă costurile ar fi considerabil reduse pentru părți.

11. În ceea ce privește capacitatea efectivă de activitate a instanței judecătorești se arată că, la nivelul Tribunalului București, există un număr de 50 de completuri care soluționează cauzele în materie civilă, iar judecătorii care le compun sunt planificați în ședințe de judecată și în completuri specializate, precum și în compunerea unor completuri care soluționează cauzele în căile de atac. De asemenea, cele 50 de completuri soluționează, pe lângă cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013, toate cererile date în competența tribunalului în primă instanță, potrivit art. 95 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 94 din același act normativ, în temeiul cărora tribunalul a devenit instanța cu plenitudine de competență în primă instanță în materie civilă. Totodată, pe rolul secțiilor civile III și V ale Tribunalului București s-a înregistrat, în perioada ianuarie-septembrie 2014, un număr de 15.594 de dosare, iar în perioada ianuarie-septembrie 2015 un număr de 18.854 de dosare, ceea ce reprezintă o creștere cu 20% a numărului de dosare. Ședințele de judecată se desfășoară astfel: 2 de apeluri, una de recursuri și una de fonduri în fiecare lună. Numărul de dosare pentru o ședință de fonduri este în medie de 60, creșterea fiind una semnificativă, mult peste 200%.

12. În concluzie, instanța de judecată care a invocat din oficiu excepția consideră că soluția legislativă criticată nu respectă cerințele de proporționalitate a măsurii, din următoarele motive: creează premisele unui dezechilibru între interesele concurente, respectiv cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului; încalcă accesul liber la justiție, precum și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, rolul Tribunalului București fiind deja supraîncărcat, iar începând cu data de 20 mai 2018 (când se împlinesc termenele instituite prin art. 34 din Legea nr. 165/2013, pentru soluționarea tuturor cererilor depuse la entitățile învestite de lege cu atribuții în acest sens), și timp de 6 luni [potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) din același act normativ] vor fi înregistrate peste 40.000 de dosare (acestea fiind nesoluționate de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, la care se adaugă cele soluționate, respectiv contestațiile împotriva deciziilor de invalidare sau de compensare prin puncte), ceea ce înseamnă un număr de peste 1.000 dosare/judecător, astfel încât nu va putea fi respectat termenul de 60 de zile pentru fixarea primului termen, iar durata de soluționare va crește considerabil; încalcă egalitatea în fața legii, prin dezavantajarea în mod evident a persoanelor ce locuiesc la o distanță mai mare de București și generarea unor costuri suplimentare în sarcina acestora, creând premisele unei restrângeri a anumitor drepturi și libertăți, contrar art. 53 din Constituție; măsura nu este necesară pentru asigurarea unei practici unitare, având în vedere faptul că deja există mai multe hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, precum și hotărâri prealabile, în această materie, cât și decizii ale Curții Constituționale. De altfel, existența unei practici unitare este un deziderat general, nu doar în această materie; dacă s-ar accepta că se poate obține o practică unitară doar prin reglementarea unei competențe exclusive, atunci ar însemna să existe instanțe specializate doar pe anumite tipuri de litigii, fără a se lua în considerare regulile de competență prevăzute de Codul de procedură civilă, aspect ce nu poate fi reținut; măsura nu este aptă să conducă la remedierea disfuncționalităților constatate de Curtea europeană în această materie, ci, din contră, să mențină și să perpetueze starea de insecuritate juridică, fapt ce atrage încălcarea art. 148 din Constituție; de asemenea este încălcat și dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite la restituire, reglementat de art. 44 din Constituție, având în vedere că situația preluării abuzive nu a fost clarificată timp de peste 17 ani; competența exclusivă a fost instituită într-o materie ce generează existența a zeci de mii de dosare, nu doar pentru anumite cazuri punctuale, fără a fi luate măsuri legislative corespunzătoare, în condițiile în care rolul Tribunalului București este mult mai mare față de cel al tribunalelor din țară, fără a exista o justificare rezonabilă; se instituie o diferență nejustificată cu privire la stabilirea instanței competente. Astfel, în cazul în care primarul/prefectul/comisia locală nu a soluționat notificarea, persoana îndreptățită poate solicita constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate, competența revenind tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, respectiv de la locul situării imobilului; or, în cazul în care notificarea a fost totuși soluționată, iar Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor invalidează măsura acordării de despăgubiri (ceea ce echivalează, practic, cu o reanalizare a dosarului administrativ, ca și în cazul nesoluționării notificării), competența revine Tribunalului București, fără nicio justificare obiectivă, din moment ce, în ambele cazuri, se analizează aceleași aspecte, respectiv constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate; stabilirea competenței la nivelul tribunalului de la locul de situare a imobilului (potrivit art. 117 din Codul de procedură civilă, în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013 fiind vorba, de fapt, despre drepturi reale imobiliare) ar prezenta avantaje practice incontestabile: expertiza ar fi efectuată mult mai ușor, fapt ce ar conduce la reducerea duratei de soluționare a cauzelor, reducere ce ar rezulta și din faptul că ar exista mai puține cauze pe rolul fiecărui tribunal; costurile ar fi mult reduse atât pentru părți, cât și, în final, pentru stat; accesul la justiție și egalitatea în fața legii ar fi respectate; pentru anumite regiuni ale țării, soluționarea acestor cauze presupune un probatoriu specific (înscrisuri, registre) care se află la nivel local și pot fi mult mai ușor obținute și analizate de instanțele respective.

13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. În temeiul art. 30 alin. (2) și al art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, au fost solicitate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților informații referitoare la gradul de soluționare a dosarelor cuprinzând propunerile de acordare de măsuri compensatorii. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2.959 din 19 aprilie 2018, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat că, în perioada 20 iunie 2013 - 2 aprilie 2018, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a soluționat 22.629 de dosare de despăgubire (dintre care un număr de 7.963 sunt constituite în temeiul legilor fondului funciar, iar un număr de 14.666 sunt constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 ), precum și faptul că mai are de soluționat 40.088 de dosare de despăgubire (dintre care un număr de 4.482 sunt constituite în temeiul legilor fondului funciar, iar un număr de 35.606 sunt constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 ).

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile și concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, republicată, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile sintagmei „la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității“, cuprinsă în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, potrivit cărora: „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.“

18. În opinia instanței de judecată care a invocat din oficiu excepția, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) și (3) r eferitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 44 - Dreptul de proprietate, art. 53 - Restrângerea unor drepturi și a unor libertăți și art. 148 - I ntegrarea în Uniunea Europeană.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituționalitate, conformitatea acestuia cu prevederile Constituției invocate și în cauza de față fiind examinată prin prisma unor argumente identice. Astfel, prin Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, Decizia nr. 43 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2016, Decizia nr. 115 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2016, Decizia nr. 189 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 65 din 16 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017, Decizia nr. 575 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 30 ianuarie 2018, sau Decizia nr. 755 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 23 februarie 2018, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, apreciind că este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.

20. Prin deciziile menționate, Curtea a reținut că textul de lege criticat conține norme de procedură prin care este reglementată competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității de a soluționa contestația împotriva deciziilor emise de entitățile învestite de lege. Curtea a constatat că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la Secția civilă a Tribunalului Municipiului București, fiind așadar reglementată competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze. Cu privire la modul de stabilire a competenței instanțelor de judecată, Curtea a observat însă că aceasta nu este singura situație în care legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a unei instanțe. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 4 alin. (4), art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia ori contestația împotriva adeverinței prevăzute la art. 8 lit. b) și art. 9 din aceeași ordonanță de urgență se introduce la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

21. Cu privire la acestea, făcând referire la jurisprudența sa anterioară, de exemplu Decizia nr. 530 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 24 iunie 2009, și Decizia nr. 1.420 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 6 decembrie 2011, Curtea a reținut că asemenea reglementări sunt în consonanță cu Legea fundamentală, deoarece art. 126 alin. (1) și (2) din Constituție statuează că justiția se realizează prin instanțele judecătorești, a căror competență este stabilită numai prin lege. În înțelesul acestei norme constituționale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituției sau din actele normative internaționale prevăzute în art. 20 din

Legea fundamentală. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea a mai stabilit, de exemplu prin Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exercițiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social.

22. În continuare, prin deciziile citate, Curtea a mai reținut că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 12 octombrie 2010, a Hotărârii-pilot din Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care, inter alia, instanța europeană a remarcat că prevederile legislative complexe și modificările ce le-au fost aduse de-a lungul timpului s-au tradus printr-o practică judiciară neconstantă și au generat o incertitudine juridică generală în ceea ce privește interpretarea noțiunilor esențiale referitoare la drepturile foștilor proprietari, ale statului și ale terților dobânditori ai bunurilor imobile naționalizate (paragraful 221). În considerarea acestor observații, Curtea Constituțională a apreciat că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiției, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop și realizarea obiectivului de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător. Având în vedere cele anterior expuse, precum și faptul că nicio dispoziție din Legea fundamentală sau din actele normative internaționale invocate nu prevede interdicția instituirii unei anumite instanțe care să fie competentă să judece o cauză, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea acestei jurisprudențe, cele statuate prin decizia citată își mențin valabilitatea și în cauza de față.

24. Pentru aceleași considerente, în prezenta cauză, Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 44 și art. 148 din Constituție. De asemenea, în ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53, având în vedere că nu s-a constatat încălcarea niciunui drept constituțional, Curtea reține că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză.

25. În subsidiar, Curtea mai reține că problema relevată de completul de judecată din cadrul Tribunalului București vizează mai degrabă asigurarea condițiilor necesare bunei funcționări a instanțelor judecătorești. În legătură cu acest aspect, Curtea reține că exercitarea de competențe specifice în domeniu îi revine Guvernului (stabilește numărul maxim de posturi pentru instanțele judecătorești - anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie 2009), Consiliului Superior al Magistraturii [stabilește atât condițiile necesare pentru suplimentarea numărului de posturi pentru instanțele judecătorești - art. 37 lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cât și modul de gestionare a promovării pe loc și valorificarea corespunzătoare a acestor procedee, atunci când nevoile justiției o cer - art. 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, art. 19 alin. (1) pct. 11 și 19 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326 din 24 august 2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005], ministrului Justiției [aprobă statele de funcții și personal pentru instanțele judecătorești, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii - art. 135 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005], precum și președintelui de instanță [crearea de completuri specializate, la propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanțe - art. 41 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ]. Cu alte cuvinte, autoritățile publice trebuie să se manifeste activ în a asigura buna administrare a actului de justiție. De aceea, din punctul de vedere al aspectului de neconstituționalitate invocat, problema nu este una de reconfigurare a competenței teritoriale a instanțelor judecătorești, în privința cererilor prevăzute de art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, ci de asigurare a unei organizări corespunzătoare la nivelul instanței unice desemnate de către legiuitor.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în Dosarul nr. 43.323/3/2017 și constată că prevederile sintagmei „la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității“, cuprinsă în art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 mai 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie