DECIZIE nr. 136/2018
DECIZIA nr. 136 din 20 martie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1 și 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Conexiuni legislative și relații cu alte acte normative
Valer Dorneanu - președinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef
1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1 și 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, obiecție formulată de un număr de 38 de senatori, aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
2. Cu Adresa nr. 821 din 23 februarie 2018, secretarul general al Senatului a trimis Curții Constituționale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1.478 din 23 februarie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 266A/2018.
3. În motivarea sesizării de neconstituționalitate, autorii obiecției susțin că, prin modificarea adusă alin. (1), (2) și (3) ale art. 66 din Legea nr. 47/1992, Parlamentul a încălcat principiul constituțional al înfăptuirii justiției, instituind o imunitate extinsă, pentru judecătorii Curții Constituționale, cu privire la toate faptele penale comise de aceștia, atât înainte de exercitarea mandatului, cât și în timpul exercitării mandatului, indiferent dacă faptele sunt realizate sau nu în legătură cu exercițiul mandatului și indiferent de forma de vinovăție. Această imunitate reglementată de legiuitorul ordinar pentru judecătorii Curții Constituționale este mai extinsă decât oricare dintre imunitățile și măsurile de protecție stabilite de legiuitorul constituant pentru parlamentari, pentru Președintele României și pentru membrii Guvernului. Sub aspect teoretic, art. 66 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, așa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, deși face posibilă urmărirea penală și trimiterea în judecată, respectiv reținerea, arestarea sau percheziționarea unui judecător al Curții Constituționale, condițiile legale în care se pot realiza aceste acte procesuale sunt dificil de realizat și depind, pe de o parte, de voința exclusivă a unei autorități politice, respectiv de
ministrul justiției, iar, pe de altă parte, de voința autorității administrativ-jurisdicționale, plenul Curții Constituționale, aspecte care conduc la aprecierea fermă a imposibilității înfăptuirii justiției cu privire la toate faptele penale comise de un judecător al Curții Constituționale.
4. Reglementând că judecătorii Curții nu pot fi urmăriți penal, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, la cererea ministrului justiției, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, practic înfăptuirea justiției nu mai depinde de judecător, ci de voința exclusivă, pe de o parte, a ministrului justiției de a da curs sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe de altă parte, de voința plenului Curții de a încuviința măsura procesuală cu o majoritate calificată de două treimi, cu atât mai greu de obținut cu cât, în formularea actuală a legii, judecătorul vizat de cererea ministrului justiției poate participa la vot. Or, instituirea de către legiuitorul ordinar a unor garanții procesuale atât de extinse, derogatorii de la dreptul comun în materie, care nu au fost avute în vedere de legiuitorul constituant, riscă să lase fără conținut însuși principiul constituțional al înfăptuirii justiției, prevăzut în art. 124 alin. (1) și (2), cu privire la faptele penale comise de judecătorii Curții Constituționale.
5. De asemenea, legiuitorul ordinar nu distinge între faptele penale comise de judecătorii Curții Constituționale în legătură cu exercițiul mandatului de faptele penale comise de judecătorii Curții Constituționale care nu au legătură cu exercițiul respectivului mandat, ceea ce evidențiază o neînțelegere a rațiunii juridice pentru care se instituie o imunitate de procedură, anume aceea de a proteja mandatul de autoritate care se exercită de o anumită persoană de eventuale șicane și abuzuri, scopul nefiind acela de a îngreuna excesiv, până la eliminare, angajarea răspunderii penale pentru fapte care nu au legătură cu exercițiul mandatului de autoritate.
6. Autorii sesizării mai susțin că art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, așa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, încalcă prevederile art. 131 alin. (1) și (3) din Constituție, întrucât conferă în mod nejustificat o atribuție ministrului justiției, membru al unui organ politic, Guvernul, de a cere, la sesizarea procurorului general, urmărirea penală, reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată a judecătorilor Curții Constituționale, fapt ce încalcă competența constituțională a Ministerului Public, respectiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Practic,
ministrul justiției dobândește o atribuție absolut discreționară de apreciere cu privire la conținutul sesizării formulate de procurorul general, putând sa dea curs sau nu respectivei sesizări, în funcție de aprecierea sa exclusiv subiectivă, fără a fi obligat să aibă în vedere criterii obiective și transparente.
7. Analizând economia relațiilor constituționale dintre Curtea Constituțională și alte instituții ale statului, existența unei cereri din partea ministrului justiției prin care solicită Curții încuviințarea unor măsuri procesuale penale împotriva unui judecător constituțional este complet nejustificată. Sesizarea procurorului general ar trebui să poată fi adresată direct Curții Constituționale și în niciun caz printr-o a treia parte, care nu ar avea, de fapt, nicio competență cu privire la aspectele de natură procesual penală sesizate și dezbătute. O eventuală situație în care
ministrul justiției, fără nicio justificare obiectivă, pentru unii judecători ar cere încuviințarea unor măsuri procesuale penale și pentru alți judecători nu ar cere poate constitui o încălcare a independenței judecătorilor constituționali. O astfel de împrejurare va conduce subsecvent la scăderea încrederii cetățenilor în activitatea Curții Constituționale, aspect fundamental pentru asigurarea legitimității justiției constituționale într-un stat de drept, creând practic imaginea conform căreia există o clasă de super-cetățeni care beneficiază nu numai de o imunitate extinsă pentru faptele penale comise, ci și de protecția factorului politic, anume de protecția ministrului justiției.
8. În continuare, autorii sesizării arată că, deși nu este o normă de procedură cu valoare de principiu constituțional, conținutul în vigoare al art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reflectă în legea organică rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autorități publice (Camera Deputaților, Senatul și Președintele României) în mecanismul constituțional de numire a Curții Constituționale, statuând competența de aprobare a cererilor de arestare sau de trimitere în judecată a unui judecător al Curții, tot în sarcina autorității care l-a numit, potrivit Constituției. Prin urmare, competența de numire a judecătorilor Curții este o normă constituțională de procedură care subscrie în conținutul ei și prerogative corelative ale acelorași autorități, tot de ordin procedural, și nu material, în ceea ce privește răspunderea juridică a judecătorilor Curții, prerogative materializate în aprobarea de către aceste autorități a cererilor de arestare sau trimitere în judecată penală. Modalitatea constituțională în care a fost numit un judecător al Curții, respectiv autoritatea care l-a numit, determină implicit competența aceleiași autorități de a aproba și cererea de arestare sau de trimitere în judecată penală formulată împotriva acelui judecător. În considerarea argumentelor enunțate, autorii apreciază că Parlamentul nu putea să renunțe la o prerogativă procedurală care decurge dintr-o atribuție constituțională de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională, în favoarea unei alte puteri sau autorități, în cazul dat în favoarea ministrului justiției, membru al Guvernului. Prin urmare, dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat au fost încălcate prin transferarea de către Parlament a acestei competențe de aprobare a cererilor de arestare sau de trimitere în judecată penală către Guvern, ceea ce este de natură să afecteze buna funcționare a Curții Constituționale, ea însăși garant al supremației Constituției, și să creeze în viitor conflicte juridice de natură constituțională. Prin includerea ministrului justiției, factor politic, în procedura de sesizare și încuviințare a unor măsuri procesuale privitoare la un judecător constituțional este afectat nu doar statutul de independență față de factorul politic al respectivului judecător, dar și separația puterilor în stat.
9. Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, precum și art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție privind obligația respectării supremației Constituției și a legilor, întrucât, fără a institui niciun criteriu obiectiv de apreciere, legiuitorul instituie posibilitatea pentru Plenul Curții Constituționale de a decide sau nu suspendarea judecătorului constituțional trimis în judecată pentru orice faptă penală, inclusiv pentru o faptă penală comisă în exercițiul mandatului său. Mai mult, în absența unor prevederi exprese, rezultă că judecătorul trimis în judecată pentru care Plenul poate dispune suspendarea din funcție va putea participa și va putea vota în cadrul ședinței Plenului, aspect care încalcă principiul conform căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză ( „Nemo esse judex in sua causa potest“). Recent, în Decizia nr. 32 din 23 ianuarie 2018 cu privire la o modificare a Legii nr. 188/1999 prin care s-a abrogat măsura administrativă a suspendării raportului de serviciu în cazul trimiterii în judecată, în cadrul unui proces penal, în ceea ce privește persoanele care au calitatea de funcționari publici, Curtea a precizat că se creează un tratament diferențiat, contrar prevederilor consacrate de art. 16 din Constituție. Mai mult, posibilitatea lăsata acestor persoane de a continua să exercite prerogativele de funcționari publici, cu toate drepturile și responsabilitățile pe care exercițiul autorității de stat le implică, în condițiile în care s-ar afecta activitatea și imaginea publică a autorității, contravine principiului statului de drept și principiului supremației Constituției și al obligativității respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, și vulnerabilizează încrederea cetățenilor în autoritățile statului. Pentru a evita încălcarea dispozițiilor constituționale, dar și pentru a crea premisele încrederii cetățenilor în justiția constituțională realizată de Curtea Constituțională, legiuitorul nu ar trebui să instituie posibilitatea suspendării, ci suspendarea de drept a mandatului la momentul trimiterii în judecată.
10. În fine, dispozițiile art. 66 din Legea nr. 47/1992, în forma modificată, încalcă recomandări ale Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept („Comisia de la Veneția“) formulate în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale“, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008), potrivit cărora judecătorii constituționali nu pot și nu trebuie să beneficieze de o imunitate de procedură, ei trebuie să aibă doar imunitate funcțională care privește faptele, opiniile exprimate în cadrul activității de judecător. În aceleași sens sunt și opiniile Amicus Curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind imunitatea judecătorilor, adoptat la cea de-a 94-a sesiune plenară (Veneția, 9-8 martie 2013), și Amicus Curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind răspunderea penală a judecătorilor, adoptat la cea de-a 110-a sesiune plenară (Veneția, 10-11 martie 2017).
11. Legea criticată încalcă dispozițiile art. 142 alin. (2) din Constituție, care prevăd că instanța constituțională „se compune din nouă judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit“. Art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, așa cum a fost modificat de legea adoptată de Parlament, prevede că: „Judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.“ Reglementarea nouă prelungește într-un mod excesiv perioada unui mandat de judecător al Curții Constituționale, permițând ca un judecător care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător, indiferent de durata restului, să poată să fie numit pentru un nou mandat de 9 ani. Prin urmare, dacă un judecător ar fi numit pentru un rest de mandat de 8 ani și 3 luni, la finalizarea restului de mandat, acel judecător ar putea candida și obține o nouă numire pentru un nou mandat complet de 9 ani, fapt ce contravine interdicției constituționale prevăzute de art. 142 alin. (2) care prevede expres că mandatul nu poate fi prelungit sau înnoit. Eventualele argumente în sensul că primul mandat ar fi exercitat în numele altuia, că nu ar reprezenta un mandat propriu-zis sau că nu ar putea fi asimilat unei prelungiri ori înnoiri de mandat, nu sunt suficiente pentru a justifica eludarea prevederilor fără echivoc ale Constituției, din care rezultă fără niciun dubiu intenția legiuitorului constituant de a nu permite judecătorilor constituționali să dețină această funcție pentru o perioadă mai mare de 9 ani.
12. Autorii sesizării apreciază că art. 68 alin. (3), în forma modificată, generează discriminare între judecătorii Curții și instituie în mod nejustificat un regim juridic diferențiat între judecătorii constituționali numiți mai întâi pentru exercitarea până la expirarea mandatelor altor judecători constituționali, care vor putea fi (re)numiți pentru un mandat complet, și judecătorii constituționali numiți mai întâi pentru exercitarea unui mandat complet, care nu vor mai putea fi numiți nici măcar pentru ducerea la termen a mandatelor unor alți judecători constituționali. Criticile formulate sunt în spiritul recomandărilor Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept („Comisia de la Veneția“) din cadrul Consiliului Europei care în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale“, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008), a arătat că orice prelungire de mandat a unui judecător constituțional și chiar opțiunea legislativă de a permite realegerea unui judecător pentru un nou mandat după exercitarea primului, poate determina subminarea independenței judecătorilor. Comisia de la Veneția recomandă un singur mandat de judecător, cu durată mare, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii, chiar printr-un nou proces de alegere/desemnare (a se vedea opiniile Comisiei de la Veneția față de proiectul de lege de organizare a Curții Constituționale din Muntenegru, precum și opiniile exprimate asupra propunerilor de amendare a Legii Curții Constituționale din Letonia).
13. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
14. Președintele Camerei Deputaților a transmis cu Adresa nr. 2/2.443 din 9 martie 2018, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 1.870 din 9 martie 2018, punctul său de vedere cu privire la obiecția de neconstituționalitate. Arată că prin modificarea adusă alin. (1), (2) și (3) ale art. 66 din Legea nr. 47/1992 s-a urmărit extinderea imunității penale a judecătorilor Curții Constituționale, astfel încât aceștia să nu poată fi urmăriți penal, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, la cererea ministrului justiției, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin aceste modificări s-a urmărit să se asigure cea mai eficientă garanție că judecătorii Curții Constituționale își pot exercita rolul conferit de Legea fundamentală fără niciun fel de constrângere sau presiune. Astfel, importanța atribuțiilor date prin Constituție judecătorilor Curții Constituționale impune măsuri la nivelul maxim de restricție pentru actele juridice care pot afecta un judecător al Curții în privința libertății individuale. Prin urmare, imunitatea sporită care se acordă se impune din perspectiva necesității asigurării unei protecții legitime a unor demnitari care, în exercitarea unui mandat limitat în timp la cel mult nouă ani, nu au nici statutul politic al parlamentarilor sau al președintelui României, nicio funcție de carieră profesională ca în cazul magistraților.
15. Cu privire la criticile aduse prin raportare la nerespectarea art. 1 alin. (4) din Constituție, care prevede principiul separației și echilibrului puterilor, președintele Camerei Deputaților consideră că, prin modificările operate de legiuitor, nu a fost încălcat niciunul dintre principiile consacrate de Legea fundamentală, având în vedere că instanța constituțională este instituția fundamentală care are rolul de a garanta supremația Constituției, fiind unica autoritate învestită să asigure ordinea constituțională, atât în ceea ce privește legislația primară, cât și în ceea ce privește organizarea și funcționarea autorităților publice ale statului, separația și echilibrul dintre acestea.
16. În continuare, președintele Camerei Deputaților arată că, prin modificarea adusă art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, legiuitorul a adus clarificări cu privire la întinderea mandatului de judecător al Curții Constituționale. Astfel, s-a realizat cadrul legal prin care ocupantul funcției pentru un rest de mandat al unui alt judecător să poată fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani. Mai mult, prin această reglementare s-a urmărit aplicarea unui regim similar celui prevăzut pentru judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție la terminarea mandatului, prin expirarea termenului pentru care s-a făcut numirea. La acest aspect s-a ținut cont de faptul că, potrivit legii, președintele Curții Constituționale este asimilat în grad cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar ceilalți judecători constituționali cu vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție.
17. Având în vedere considerentele expuse, președintele Camerei Deputaților consideră neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate, astfel încât propune respingerea acesteia.
18. Președintele Senatului și Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecțiile de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând obiecția de neconstituționalitate, punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, raportul judecătorului-raportor, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și prevederile Constituției, reține următoarele:
19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 1, art. 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor legale criticate.
20. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituționalitate dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Din analiza obiecției formulate rezultă că obiect al criticilor autorilor sesizării sunt doar dispozițiile articolului unic pct. 1 și 2, care au următorul conținut:
1. Articolul 66 se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 66. - (1) Judecătorii Curții nu pot fi urmăriți penal, reținuți, arestați percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, la cererea ministrului justiției, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) Încuviințarea prevăzută la alin. (1) se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curții Constituționale, după ascultarea judecătorului în cauză.
(3) Pentru infracțiuni săvârșite de judecătorii Curții, urmărirea penală și trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(4) În caz de infracțiune flagrantă, judecătorii Curții pot fi reținuți și supuși percheziției, ministrul justiției informându-l de îndată pe președintele Curții Constituționale.
(5) Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia plenului Curții Constituționale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curții. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curții încetează de drept.“ 2.
Alineatul (3) al articolului 68 se modifică și va avea următorul cuprins: „(3) Judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.“
21. Autorii sesizării susțin că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) și art. 16 alin. (1) și (2), art. 124 alin. (1) și (2), art. 131 alin. (1) și (3), art. 142 alin. (2) și art. 145 din Constituție.
22. În vederea soluționării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilității acesteia.
23. Analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituționalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 38 de senatori, aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România, subiect de drept care întrunește, potrivit dispozițiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curții Constituționale cu obiecții de neconstituționalitate.
24. Analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată și prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de două zile“. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a fost adoptată, în procedură de urgență, de Senatul României, Cameră decizională, în data de 14 februarie 2018, și a fost depusă la Secretarul general și anunțată în plenul Senatului pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituționalitatea legii în data de 19 februarie 2018. Sesizarea formulată de un număr de 38 de senatori, care formează obiectul prezentei cauze, a fost înregistrată la Curtea Constituțională în data de 23 februarie 2018, deci după împlinirea termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Într-o atare situație, luând act de faptul că sesizarea de neconstituționalitate a fost formulată după împlinirea termenului legal, dar în interiorul termenului pentru promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituție, pe de o parte, și de faptul că Președintele României nu a promulgat legea până la data formulării sesizării, pe de altă parte, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate este admisibilă, astfel că va efectua verificarea pe fond a criticilor de neconstituționalitate.
25. Analizând criticile de neconstituționalitate referitoare la neconstituționalitatea articolului unic pct. 1, care vizează modificarea art. 66 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea constată că, în prezent, dispozițiile art. 66 au următorul conținut:
(1) Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3) De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.“
26. Din examinarea dispozițiilor legale criticate, Curtea reține că modificarea operată de legiuitor vizează următoarele aspecte: (i) măsurile procesual penale pentru care este necesară încuviințarea prealabilă a plenului Curții Constituționale sunt extinse, de la arestare și trimitere în judecată la urmărire penală, reținere și percheziționare, (ii) cererea de încuviințare a măsurilor procesual penale este transferată din competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sarcina ministrului justiției, la sesizarea celui dintâi, (iii) încuviințarea măsurilor procesual penale este transferată de la Biroul permanent al Camerei Deputaților sau al Senatului, respectiv de la Președintele României, după caz, la plenul Curții Constituționale, (iv) suspendarea de drept din funcția de judecător al Curții Constituționale de la data trimiterii în judecată penală este înlocuită cu suspendarea facultativă, prin decizie a plenului Curții Constituționale.
27. Înainte de examinarea pe care urmează să o realizeze cu privire la fiecare dintre aceste aspecte, Curtea apreciază necesară prezentarea unor considerente de ordin general referitoare la statutul judecătorului constituțional și la regimul juridic al imunității acestei funcții publice.
28. Statutul judecătorului constituțional. Potrivit dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 142 și art. 143, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de Camera Deputaților, de Senat și de Președintele României, dintre persoanele care îndeplinesc condițiile privind pregătirea juridică superioară, cel puțin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior și înalta competență profesională.
29. Curtea reține că stipularea în Constituție a procedurii de desemnare a judecătorilor constituționali constituie o garanție a independenței acestora și a exercitării cu imparțialitate a atribuțiilor ce le revin conform Legii fundamentale. În jurisprudența sa, Curtea a observat că această funcție este una de rang înalt în cadrul autorităților statului, rolul său fundamental derivând din competențele care revin Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, menită să garanteze supremația Constituției. Dezvoltând normele constituționale, dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd procedura de numire de către Parlament a judecătorilor constituționali, respectiv numirea persoanelor care au întrunit votul majorității membrilor fiecărei Camere, la propunerea birourilor permanente și pe baza recomandării comisiilor juridice, sau desemnarea judecătorilor constituționali de către Președintele României, caz în care autoritatea decizională este una individuală, iar nu colectivă ca în cazul Parlamentului. Numirea se face în temeiul prevederilor constituționale și legale, prin hotărâre a Camerei Deputaților sau a Senatului, respectiv prin decret al Președintelui României. Ultima etapă a procedurii de numire o reprezintă depunerea jurământului în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului, moment care marchează începerea mandatului de judecător (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragrafele 35-40).
30. În ceea ce privește statutul judecătorilor constituționali, Curtea a constatat că mandatul judecătorilor constituționali are următoarele particularități: este un mandat de drept constituțional, deoarece este reglementat prin Constituție [ art. 142 alin. (2) teza întâi]; dobândirea, exercitarea și încetarea mandatului se realizează în condițiile prevăzute de Constituție și de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale; este un mandat exercitat în cadrul unei autorități jurisdicționale; este unic, neputând fi reînnoit sau prelungit [ art. 142 alin. (2) teza a doua din Constituție ]; pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituțional este inamovibil, se bucură de imunitate și este incompatibil cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior ( art. 61 din Legea nr. 47/1992 ). Toate aceste trăsături definesc regimul juridic al mandatului judecătorului constituțional ca fiind un regim constituțional, Legea fundamentală instituind garanțiile privind exercitarea acestuia (a se vedea Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27).
31. Analizând modalitatea de exercitare a mandatului în cadrul instanței constituționale, prin Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, paragraful 28, Curtea a constatat că judecătorul constituțional are în competență soluționarea cauzelor aflate pe rolul acestei instanțe, potrivit normelor procedurale prevăzute în Legea nr. 47/1992. Procedura jurisdicțională prevăzută de lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Curtea are o competență limitată de Constituție și de legea organică proprie, putând fi sesizată în cazurile expres prevăzute de cele două acte normative. Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care legea dispune altfel sau, din motive întemeiate, Curtea hotărăște altfel, iar părțile au acces la lucrările dosarelor. Actele jurisdicționale ale Curții se pronunță în numele legii. Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
32. Din examinarea dispozițiilor constituționale și legale, rezultă că, în exercitarea mandatului său, judecătorul constituțional exercită competențe jurisdicționale supuse regulilor care guvernează un proces echitabil. În ceea ce privește incidența prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul procedurilor desfășurate în fața curților constituționale, prin Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunțată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși Curții Constituționale nu îi revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate să aibă consecințe asupra obiectului litigiului. Curtea europeană a apreciat că nu se poate exclude într-o manieră generală aplicabilitatea art. 6 din Convenție la procedurile în fața jurisdicțiilor constituționale. Atunci când dreptul intern prevede existența unor asemenea jurisdicții, la care accesul este deschis direct sau indirect justițiabililor, procedurile care se desfășoară în fața lor trebuie să respecte principiile prevăzute de art. 6 din Convenție, atunci când decizia Curții Constituționale poate influența fondul litigiului ce se dezbate în fața instanțelor ordinare. Garantarea unui proces echitabil, așa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, implică în mod necesar ca: tribunalul să fie stabilit de lege, să fie independent și să fie imparțial.
33. Cât privește prima cerință, și anume ca organul de jurisdicție să fie organizat în conformitate cu voința legiuitorului, Curtea a constatat ( Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, paragraful 29) că Plenul Curții Constituționale funcționează ca instanță de judecată în temeiul legii, dispozițiile legale privind organizarea și funcționarea instanței respectând exigența menționată nu numai sub aspectul existenței înseși a tribunalului, ci și sub aspectul compoziției completului învestit cu judecarea litigiului. A doua și a treia condiție impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independența și imparțialitatea organului de jurisdicție. În acest sens, potrivit art. 144 și 145 din Constituție, „Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior“, iar „Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia.“ Principalii factori care asigură independența și imparțialitatea judecătorului constituțional sunt modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului și inamovibilitatea membrilor în cursul exercitării acestuia, precum și existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare (imunitatea), prevăzute de legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale.
34. Așa fiind, Curtea Constituțională a reținut că prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au incidență și în materia contenciosului constituțional, garanțiile referitoare la dreptul la un proces echitabil fiind pe deplin aplicabile și în fața Curții Constituționale (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). Cu alte cuvinte, accesul la instanța constituțională constituie, în cadrul procedurilor interne, o cale de atac în fața unei instanțe care întrunește exigențele consacrate de art. 6 din Convenție referitoare la existența unui tribunal independent și imparțial.
35. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că activitatea exercitată în realizarea mandatului de judecător constituțional constituie o activitate jurisdicțională, prin deciziile pronunțate de Plenul Curții Constituționale, instanța hotărând cu caracter definitiv și general obligatoriu asupra unor chestiuni de drept - constituționalitatea actelor cu care a fost sesizată -, competență care îi aparține în exclusivitate, potrivit dispozițiilor constituționale și legale.
36. Imunitatea judecătorului constituțional. Imunitatea a fost definită ca fiind un mijloc de protecție, prevăzut expres de lege, menit să apere persoana care ocupă o anumită funcție publică de eventuale presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea funcției pe care o îndeplinește, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva cercetărilor judiciare abuzive. Importanța acestei garanții constituționale sau legale constă în necesitatea asigurării unei protecții speciale, menite să valorizeze principiul separației puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate întrun stat democratic. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioada exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcție. Ea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunța după propriul interes, este o garanție de ordine publică atașată funcției publice și, pe cale de consecință, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, și oricând pe durata exercitării funcției publice, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituțional și legal al respectivei funcții (a se vedea în acest sens Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014).
37. În ceea ce privește judecătorul constituțional, Legea nr. 47/1992 prevede o dublă protecție, imunitatea exprimânduse prin două noțiuni juridice: iresponsabilitatea și inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecția pe care o are judecătorul de a nu răspunde juridic „pentru opiniile și voturile exprimate în adoptarea soluțiilor“ și este consacrată expres de art. 61 alin. (2) din lege. Domeniul său cuprinde protecția împotriva sancțiunilor privind actele îndeplinite în exercitarea mandatului constituțional, apărând libertatea de exprimare și independența judecătorului. Inviolabilitatea este reglementată expres prin dispozițiile art. 66 alin. (1) din lege și constă în interdicția arestării sau trimiterii în judecată penală a judecătorului Curții Constituționale fără aprobarea prealabilă a Biroului permanent al Camerei Deputaților sau al Senatului, respectiv a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce privește durata efectelor ei: protecția se menține și după expirarea mandatului judecătorului în ceea ce privește opiniile și voturile exprimate în timpul acestuia.
38. Analizând semnificația juridică a instituției imunității, cu referire la dispozițiile art. 72 alin. (2) din Constituție care consacră imunitatea parlamentară, Curtea a constatat că aceasta este o garanție constituțională, o măsură de protecție juridică a mandatului, care are menirea să asigure independența titularului mandatului față de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanția prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituție încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viața politică a societății, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcției de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele și faptele săvârșite în perioada în care a exercitat funcția publică și care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014).
39. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea a constatat că: „Reglementarea constituțională a imunității parlamentare este justificată de necesitatea protecției mandatului parlamentar, ca garanție a înfăptuirii prerogativelor constituționale și, totodată, o condiție a funcționării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în mod eficient. Instituția imunității parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul față de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor care-i revin potrivit Constituției și legilor.“ De asemenea, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reținut că „stabilirea competenței exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a efectua urmărirea penală și a dispune trimiterea în judecată în cazul infracțiunilor săvârșite de deputați sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceștia în exercitarea mandatului, nu are semnificația absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituțională instituie măsuri de protecție față de eventuale abuzuri, șicane sau constrângeri la care ar putea fi expuși parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea și trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuții de conducere și supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție [
].“
40. Având în vedere argumentele reținute de Curte, cu privire la autoritatea legiuitoare, Curtea apreciază că acestea sunt aplicabile mutatis mutandis și în cazul judecătorului constituțional. În activitatea sa, acesta trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în acord cu prerogativele constituționale. Prin urmare, acesta nu răspunde juridic pentru opiniile și voturile exprimate în exercitarea funcției de judecată, nici pe durata mandatului și nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilității mandatului, însă, așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, titularul mandatului este răspunzător, conform legii, pentru toate actele și faptele care nu au legătură cu opiniile și voturile sale și care au fost săvârșite înainte sau în perioada în care exercită funcția publică. Cu privire la aceste acte și fapte, judecătorul constituțional este răspunzător, potrivit dispozițiilor constituționale și legale, sub rezerva respectării pe perioada deținerii mandatului a tuturor procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilității mandatului de judecător.
41. Pornind de la aceste considerente cu valoare de principiu, Curtea va analiza în continuare instituția inviolabilității de care se bucură judecătorul constituțional, așa cum este modificată prin legea supusă controlului de constituționalitate, atât sub aspectul sferei sale de incidență (obiectul său), cât și sub aspectul procedurii prevăzute de lege pentru încuviințarea măsurilor care fac obiectul inviolabilității.
42. Sfera de incidență (obiectul) inviolabilității. Modificările aduse legii vizează extinderea măsurilor procesual penale pentru care este necesară încuviințarea prealabilă a plenului Curții Constituționale, de la arestare și trimitere în judecată la urmărire penală, reținere și percheziționare. Critica este raportată la prevederile constituționale cuprinse în art. 124 alin. (1) și (2).
43. Dintr-o analiză comparativă a categoriilor de funcții publice pentru care legea sau Constituția prevede, în prezent, inviolabilitatea, reținem că, sub aspectul sferei de incidență a acestei instituții, legislația română variază astfel: – Președintele României - art. 84 alin. (2) din Constituție: în virtutea inviolabilității de care se bucură mandatul prezidențial, pe perioada exercitării acestuia, Președintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepția situației prevăzute de art. 96 din Constituție - punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare;
– Senatorii și deputații - art. 72 alin. (2) și (3) din Constituție: pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, în caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției.
– Membrii Guvernului - art. 109 alin. (2) din Constituție numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție; Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială - art. 13 alin. (3): „După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care este și deputat sau senator poate fi percheziționat, reținut ori arestat numai cu încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituția României, republicată, și a regulilor de procedură cuprinse în regulamentul Camerei din care face parte“; art. 19: „Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Direcția Națională Anticorupție, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii“; art. 22 alin. (1): „În caz de infracțiuni flagrante, persoanele prevăzute la art. 6 pot fi reținute și percheziționate.
– Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți - art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
– Judecătorii Curții Constituționale - art. 66 din Legea nr. 47/1992:
– Avocatul Poporului și adjuncții săi - art. 53 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului:
1. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 38 de senatori aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România și constată că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct. 1, privind modificarea art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la sintagmele „urmărirea penală“ și „la cererea ministrului justiției“, sunt neconstituționale.
2. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de același autor și constată că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct. 2, privind modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituționale.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică președinților celor două Camere și Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 20 martie 2018.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent-șef,
Mihaela Senia Costinescu
OPINIE CONCURENTĂ ȘI OPINIE SEPARATĂ
I. Opinie concurentă Apreciem că obiecția de neconstituționalitate formulată la data de 23 februarie 2018, de un număr de 38 de senatori aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România și care a vizat dispozițiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se impunea a fi admisă și sub un alt aspect invocat de autorii sesizării, constând în instituirea - prin modificările de lege efectuate asupra dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 47/1992 - a unei imunități procedurale extinse pentru judecătorii Curții Constituționale, imunitate care se află în afara cadrului constituțional actual și, de aceea, formulăm prezenta opinie concurentă, prin raportare la pct. 1 din dispozitivul deciziei.
1. Astfel, autorii sesizării au susținut că: –
prin modificarea adusă articolului 66 din Legea nr. 47/1992, Parlamentul a instituit o imunitate extinsă pentru judecătorii Curții Constituționale, mai largă decât oricare dintre imunitățile și măsurile de protecție stabilite de legiuitorul constituant pentru parlamentari, pentru Președintele României și pentru membrii Guvernului, încălcând dispozițiile art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 124 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției, din Constituția României;
– deși sunt posibile reținerea, arestarea, percheziționarea, precum și trimiterea in judecată a unui judecător al Curții Constituționale, condițiile legale în care se pot lua aceste măsuri procesual penale depind de voința exclusivă a unei autorități administrativ-jurisdicționale, respectiv Plenul Curții Constituționale;
– instituirea de către legiuitorul ordinar a unor garanții procesuale atât de extinse, derogatorii de la dreptul comun în materie, care nu au fost avute în vedere de legiuitorul constituant, riscă să lase fără conținut însuși principiul constituțional al înfăptuirii justiției, prevăzut în art. 124 alin. (1) și (2), cu privire la faptele penale ce s-ar putea comite de judecătorii Curții Constituționale. Practic, înfăptuirea justiției nu mai depinde de judecător, ci de voința exclusivă a Plenului Curții de a da curs sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de a încuviința măsura procesuală, cu o majoritate calificată de două treimi, cu atât mai greu de obținut cu cât judecătorul vizat de cererea procurorului general poate participa la vot;
– de asemenea, legiuitorul ordinar, cu privire la această imunitate procedurală, nu a distins între faptele penale ce s-ar putea comite de judecătorii constituționali în legătură cu exercițiul mandatului și faptele penale ce s-ar putea comite de aceeași judecători, dar care nu au legătură cu exercițiul respectivului mandat, ceea ce evidențiază o neînțelegere a rațiunii juridice pentru care se instituie o imunitate de procedură, anume aceea de a proteja mandatul de autoritate care se exercită de o anumită persoană, scopul nefiind acela de a îngreuna angajarea răspunderii penale pentru fapte care nu au legătură cu exercițiul mandatului de autoritate;
– modalitatea constituțională în care a fost numit judecătorul constituțional, respectiv autoritatea care l-a numit (Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României, după caz), determină, implicit, competența aceleiași autorități de a aproba și cererea de încuviințare a măsurilor procesuale formulate împotriva judecătorului, soluția diferită adoptată prin Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, respectiv stabilirea, sub acest aspect, a competenței Plenului Curții Constituționale, contravenind principiului separației și echilibrului puterilor în stat;
– competența Plenului Curții Constituționale de a decide suspendarea judecătorului trimis în judecată penală - și care înlocuiește reglementarea în vigoare prevăzută la art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform căreia, de la data trimiterii în judecată penală, judecătorul constituțional este suspendat de drept din funcția sa - încalcă, de asemenea, prevederile constituționale enunțate anterior.
2. Prin decizia pronunțată în prezenta cauză, la punctul 1 din dispozitiv, a fost admisă obiecția de neconstituționalitate formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România și s-a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, cuprinse în articolul unic pct. 1, privind modificarea art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la sintagmele „urmărirea penală“ și „la cererea ministrului justiției“ sunt neconstituționale.
3. Prin dispozițiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992,
Articolul 66 se modifică și va avea următorul cuprins:
Articolul 66
(1) Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi urmăriți penal, reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea Plenului Curții Constituționale, la cererea ministrului justiției, sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) Încuviințarea prevăzută la alin. (1) se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curții Constituționale, după ascultarea judecătorului în cauză.
(3) Pentru infracțiuni săvârșite de judecătorii Curții Constituționale, urmărirea penală și trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(4) În caz de infracțiune flagrantă, judecătorii Curții Constituționale pot fi reținuți și supuși percheziției, ministrul justiției informându-l de îndată pe președintele Curții Constituționale.
(5) Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia Plenului Curții Constituționale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curții Constituționale. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează de drept.
4. În prezent, art. 66 din Legea nr. 47/1992 are următorul conținut:
Articolul 66
(1) Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3) De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.
5. Imunitatea judecătorului constituțional 5.1.
Noțiunea de imunitate judecătorească face parte din conceptul larg de independență judecătorească, mai exact dreptul la imunitate este încorporat în garanția de independență. Imunitatea judecătorească nu este însă un scop în sine, ci servește independenței judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credință a cauzei.
5.2.
Grupul de State împotriva Corupției al Consiliului Europei (GRECO) identifică două tipuri de imunitate: – „imunitate fără răspundere sau iresponsabilitate“, cunoscută și sub denumirea de imunitate funcțională, care se referă la neatragerea răspunderii pentru opiniile exprimate de către parlamentari sau pentru hotărârile pronunțate de către judecători și;
– „imunitate - inviolabilitate“ sau „imunitate procedurală“ care este considerată ca fiind destinată să ofere mijloacele de menținere substanțială a „imunității fără răspundere“. Doar urmând o procedură specială în urma căreia esența acuzațiilor împotriva deputatului sau judecătorului este examinată, poate fi ridicată imunitatea procedurală și luate măsuri procesual penale^1. ^1 Grupul de State împotriva Corupției (GRECO), Imunitatea persoanelor publice ca un obstacol posibil în lupta contra corupției, în Lecțiile învățate din Trei Runde de evaluare (2010-2012) - Articole tematice, p. 41.
5.3.
Imunitatea a fost definită și de instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 25 și 33, ca fiind un mijloc de protecție, expres prevăzut de lege, menit să apere persoana care ocupă o funcție de demnitate publică de eventuale presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva sa, în exercitarea funcției pe care o îndeplinește, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva cercetărilor judiciare abuzive. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioada exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcție. Imunitatea nu constituie un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunța după propriul interes, ci reprezintă o garanție de ordine publică atașată funcției publice, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituțional și legal al respectivei funcții. În aceeași decizie, menționată anterior, la paragraful 26, instanța de contencios constituțional a statuat că imunitatea (s.n. inclusiv a judecătorului constituțional) se exprimă prin două noțiuni juridice distincte, care prevăd o dublă protecție, respectiv: iresponsabilitatea și inviolabilitatea.
Iresponsabilitatea sau imunitatea funcțională a fost definită ca reprezentând protecția pe care o are judecătorul constituțional de a nu răspunde juridic pentru opiniile și voturile exprimate în adoptarea soluțiilor și este consacrată expres în dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv „Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.“
Inviolabilitatea sau Imunitatea procedurală este reglementată expres prin dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și constă în interdicția arestării sau trimiterii în judecată penală a judecătorului Curții Constituționale, fără aprobarea prealabilă a Biroului Permanent al Camerei Deputaților sau al Senatului, respectiv a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Scopul imunității procedurale este acela de „a oferi mijloacele de menținere substanțială a imunității fără răspundere“, respectiv a imunității funcționale, și nu de a extinde acest tip de imunitate și pentru faptele care nu au legătură cu exercițiul mandatului.
5.4.
Totodată, în jurisprudența sa, analizând semnificația juridică a instituției imunității parlamentare, în componenta sa referitoare la iresponsabilitate, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este o garanție, o măsură de protecție juridică a mandatului de demnitate publică, care are menirea să asigure independența titularului mandatului față de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanția prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituție (s.n. - care vizează Imunitatea parlamentară, respectiv „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“) încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viața politică a societății, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcției de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele și faptele săvârșite în perioada în care a exercitat funcția publică și care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea în acest sens Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 27, și Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014, paragraful 44). Toate aceste argumente reținute de instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, cu privire la autoritatea legiuitoare, au fost apreciate de Curte - în mod corect, din punctul nostru de vedere - că sunt aplicabile, mutatis mutandis, și judecătorului constituțional, găsindu-și, de altfel, concretizare în dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Și judecătorul constituțional, în activitatea sa, trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie și acțiune, astfel încât să își exercite mandatul în acord cu prerogativele constituționale. Prin urmare, acesta nu trebuie să răspundă juridic pentru opiniile și voturile exprimate în exercitarea funcției de judecată, nici pe durata mandatului și nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilității mandatului.
6. Dar nu această problemă a imunității judecătorului constituțional - în componenta sa referitoare la iresponsabilitate sau imunitate funcțională - a reprezentat motivul de neconstituționalitate invocat în prezenta cauză de autorii sesizării, ci, dimpotrivă, problema imunității procedurale sau inviolabilității conferită judecătorului constituțional, prin modificarea adusă textului art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul acordării unei imunități procedurale și pentru faptele penale ce le-ar putea comite judecătorul constituțional și care nu au legătură cu exercițiul mandatului acestuia, mai exact condiționarea - de aprobarea Plenului Curții Constituționale - a luării măsurilor procesual penale constând în reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată penală a judecătorului constituțional, nu numai pentru faptele care au legătură cu exercițiul mandatului, ci și pentru faptele ce nu au legătură cu exercițiul mandatului, fiind formulate critici prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și art. 124 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției. Autorii sesizării au mai susținut că imunitatea procedurală sau inviolabilitatea conferită judecătorului constituțional, prin dispozițiile art. 66, astfel cum au fost modificate prin Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu are suport constituțional, creează un privilegiu judecătorului constituțional și încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut în art. 16 din Constituție.
7. Față de aspectele invocate de autorii sesizării, se impune să examinăm în ce măsură modificările operate în textul art. 66 din Legea nr. 47/1992, cu privire la procedura privind încuviințarea măsurilor care fac obiectul inviolabilității judecătorului constituțional respectă sau nu prevederile constituționale invocate de autorii excepției. Deși legiuitorul dispune de o marjă proprie de apreciere în legătură cu instituirea regimului legal al imunităților, se impune totodată să analizăm în ce măsură imunitatea procedurală creată pentru judecătorul constituțional, prin dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru acesta și în ce măsură judecătorul constituțional devine beneficiarul unei inviolabilități care excedează cadrului constituțional.
8. În jurisprudența sa, mai exact în Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27, instanța de contencios constituțional a statuat că, pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituțional este inamovibil și se bucură de imunitate. În acest sens, potrivit art. 145 din Constituție: „Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia“. În aceeași decizie, la paragraful 29 fraza finală, Curtea Constituțională a subliniat faptul că principalii factori care asigură independența și imparțialitatea judecătorilor constituționali sunt modul de desemnare a acestora, durata mandatului, inamovibilitatea în cursul exercitării mandatului, precum și existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare (imunitatea), prevăzute de Constituție și Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992.
9. Procedura de numire a judecătorilor din sistemul instanțelor judecătorești, inclusiv a judecătorilor constituționali, a fost calificată întotdeauna - atât în jurisprudența Curții, cât și în doctrină - ca reprezentând o garanție a independenței lor. Dacă în ceea ce privește prima categorie, respectiv a judecătorilor de drept comun, numirea se realizează, în temeiul art. 125 alin. (1) din Constituție, de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, după parcurgerea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii constituționali sunt numiți, în temeiul art. 142 alin. (3) din Constituție, de Camera Deputaților, de Senatul României și de Președintele României (s.n. - fiecare autoritate publică dintre cele mai sus menționate numește câte trei judecători), potrivit unei proceduri prevăzute de Legea nr. 47/1992.
Prezența reprezentanților puterii legislative (Camera Deputaților și Senatul României) și, respectiv, a Președintelui României în procedura de numire a judecătorilor constituționali nu constituie o încălcare a principiului separației puterilor în stat, respectiv a prerogativelor constituționale ale Curții Constituționale, ci, dimpotrivă, este rezultatul principiului echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, principiu consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție.
De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, paragraful 39, și Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, paragraful 27, a reținut că stipularea în Constituție a procedurii de desemnare a judecătorilor constituționali constituie o garanție a independenței acestora și a exercitării cu imparțialitate a atribuțiilor ce le revin conform Legii fundamentale.
10. Calitatea de judecător al Curții Constituționale nu poate însă constitui, prin ea însăși, un criteriu obiectiv de diferențiere în materia regimului inviolabilităților și nici în ceea ce privește procedura prevăzută de lege pentru încuviințarea măsurilor care fac obiectul inviolabilității. Or, în situația de față, opțiunea legiuitorului vizând inviolabilitatea judecătorului constituțional reprezintă un demers arbitrar, fără nicio justificare rațională, obiectivă și rezonabilă, și care dă naștere unui privilegiu.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională, în repetate rânduri, egalitatea în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Totodată, Curtea a definit privilegiul ca reprezentând un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane, subliniind și faptul că neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragrafele 26-27).
Statutul constituțional al acestei funcții de demnitate publică și independența judecătorului Curții Constituționale nu pot fi invocate drept criterii obiective și rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat, sub aspectul imunității procedurale, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de judecătorul constituțional și care nu au legătură cu exercițiul mandatului, ci, dimpotrivă, rangul și locul constituțional al Curții obligă la justa și echitabila aplicare a formelor de protecție a mandatului constituțional.
11. Prin norma supusă controlului de constituționalitate, legiuitorul a modificat reglementarea din art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care prevede că „Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție“, în sensul atribuirii competenței decizionale, cu privire la încuviințarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituționali (la care a adăugat reținerea și percheziția), unei alte autorități, respectiv unei autorități administrativ jurisdicționale reprezentate de Plenul Curții Constituționale, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de judecătorul constituțional și care nu au legătură cu exercițiul mandatului. În doctrină s-a subliniat necesitatea ca aprobarea pentru dispunerea unor astfel de măsuri să fie dată de autorități extrajudiciare (s.n. - fapt pentru care legiuitorul a optat în Legea nr. 47/1992, în vigoare, ca aceste autorități extrajudiciare să fie cele trei entități constituționale cu rol esențial în numirea judecătorilor constituționali, respectiv
Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României, după caz), autorități care au posibilitatea de a examina, cu obiectivitate, încuviințarea sau nu a unei astfel de cereri.
Din punctul nostru de vedere, modalitatea constituțională în care a fost numit un judecător al Curții, respectiv autoritatea care l-a numit, determină, în mod obiectiv, competența aceleiași autorități de a aproba și cererea de încuviințare a măsurilor procesuale formulate împotriva acelui judecător, soluția diferită - cuprinsă în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, care a conferit competența Plenului Curții Constituționale de a încuviința măsurile procesual penale care fac obiectul inviolabilității judecătorului constituțional - contravenind dispozițiilor art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației puterilor în stat și dispozițiilor art. 124 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției din Constituția României.
Prerogativa pe care în prezent legea o recunoaște Camerelor Parlamentului, respectiv Președintelui României, în sensul atribuirii competenței decizionale cu privire la încuviințarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituționali, își are sorgintea în atribuția constituțională a acestor autorități de a numi judecătorii Curții Constituționale.
12. Includerea Plenului Curții Constituționale în procedura de ridicare a imunității unui judecător constituțional, inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de acesta și care nu au legătură cu exercițiul mandatului, contravine nu numai prerogativelor constituționale ale autorităților care i-au numit pe judecătorii constituționali, dar implicit și principiului separației puterilor în stat, fiind practic deturnat scopul instituției imunității, instituție de rang constituțional. Pe de altă parte, această soluție legislativă nu este fundamentată din punct de vedere constituțional, reprezentând instituirea unei imunități sui-generis, o imunitate particulară, specială, unică în felul său, care nu are consacrare constituțională, așa cum s-a pronunțat, de altfel, și Consiliul Legislativ în Avizul referitor la propunerea legislativă ce face obiectul controlului de constituționalitate în prezenta cauză. Pe de altă parte, această soluție legislativă va pune sub semnul întrebării credibilitatea și, mai ales, neutralitatea Plenului Curții Constituționale și va putea genera suspiciuni de lipsă de imparțialitate a Plenului Curții în soluționarea cererii de încuviințare a măsurilor procesual penale care fac obiectul inviolabilității judecătorului constituțional, Plenul neimpunându-se a avea vreo competență de control și cenzură sub acest aspect.
Intervenția, în procedura ridicării imunității, a Plenului Curții Constituționale, și nu a autorității publice care a numit judecătorul constituțional, poate perverti, printr-o evaluare subiectivă, finalitatea protecției pe care legea o pune în beneficiul funcției publice, putând fi considerată drept un mijloc de control, o formă de presiune a Plenului Curții Constituționale asupra independenței fiecărui judecător constituțional și o interferență a acestuia în gestionarea răspunderii juridice, inclusiv penale, a judecătorului constituțional.
Autoritatea publică care a numit judecătorul constituțional (Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României, după caz) și care în prezent este cea competentă să decidă cu privire la aprobarea sau respingerea cererii de încuviințare a ridicării imunității judecătorului a fost calificată - atât în doctrină, cât și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale - drept o garanție procedurală a obiectivității în analizarea unei astfel de cereri.
Intervenția Plenului Curții Constituționale în analizarea cererii de încuviințare a ridicării imunității judecătorului constituțional (inclusiv pentru faptele penale ce s-ar comite de acesta și care nu au legătură cu exercițiul mandatului), printrun vot atât de restrâns, doar al celor nouă judecători ai Curții, din care face parte și judecătorul pentru care s-a solicitat aplicarea unor măsuri procesual penale și care are și drept de vot, va conduce la scăderea încrederii cetățenilor în activitatea Curții Constituționale, aspect fundamental pentru asigurarea legitimității justiției constituționale într-un stat de drept, creând practic imaginea existenței unor „super judecători“ care beneficiază de a imunitate extinsă. De aceea, în doctrină sa subliniat deseori necesitatea ca orice putere să fie contrabalansată, pentru a nu se reconfigura într-o supraputere. Aceasta a fost, de altfel, și rațiunea pentru care legiuitorul în dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (s.n. în forma în vigoare, în prezent) a atribuit competență decizională, cu privire la încuviințarea măsurilor procesuale împotriva judecătorului constituțional (arestare sau trimitere în judecată penală), Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau Președintelui României, după caz, și nu Plenului Curții Constituționale.
Formele instituționalizate de protecție a mandatului judecătorului constituțional nu au fost create pentru „a privilegia“ judecătorul, ci pentru a garanta independența, imparțialitatea și demnitatea justiției constituționale.
13. Pentru aceleași argumente menționate mai sus, considerăm că și soluția cuprinsă în alin. (5) al art. 66 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, care conferă Plenului Curții Constituționale competența de a decide suspendarea judecătorului trimis în judecată penală, este neconstituțională.
14. În susținerea argumentelor expuse în prezenta opinie concurentă, invocăm și o serie de documente aparținând unor organisme internaționale și în care acestea s-au pronunțat în același sens: 14.1.
Comisia de la Veneția a susținut, în mod constant, ideea în favoarea unei imunități funcționale limitate a judecătorilor: „Magistrații (judecătorii, procurorii și anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, precum este prevăzut în Constituția Bulgariei. Potrivit standardelor generale, aceștia cu siguranță necesită a fi protejați contra acțiunilor civile, pentru acțiunile efectuate cu bună-credință în perioada exercitării funcțiilor lor. Oricum, nu trebuie să beneficieze de imunitate generală care i-ar proteja împotriva acțiunilor criminale pentru care aceștia trebuie să răspundă în fața instanțelor“.^2 ^2 Memorandum - Reforma în sistemul judecătoresc al Bulgariei: Concluzii, CDL-AD(2003)012, paragraful 15, sub. a; vezi de asemenea Avizul asupra proiectului de Lege privind modificarea Legii privind sistemul judecătoresc și statutul judecătorilor, precum și alte acte legislative ale Ucrainei, CDL-AD(2011)033; Opinia asupra proiectului de Lege privind judecătorii și procurorii în Turcia, CDL-AD(2011)004, paragraful 88; Opinia asupra Actului CLI din 2011 privind Curtea Constituțională din Ungaria CDL-AD(2012)009, paragraful 14.
14.2.
În Raportul privind Independența Sistemului Judiciar - Partea I: Independența Judecătorilor, Comisia de la Veneția a aprobat regula generală potrivit căreia judecătorii nu trebuie să se bucure de nicio formă de imunitate penală pentru infracțiunile comise în exercitarea funcțiilor lor: „Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejați de orice influență nejustificată din exterior. În acest scop, ei trebuie să beneficieze de imunitate funcțională (exclusiv funcțională), și anume imunitatea în caz de urmărire penală numai pentru actele legale întreprinse în exercitarea funcțiilor lor, cu excepția infracțiunilor săvârșite cu rea-credință, de exemplu, luare de mită. În această privință, este evident că coruperea pasivă, traficul de influență, luarea de mită, precum și infracțiunile similare, nu pot fi considerate ca acte săvârșite în exercitarea legală a funcțiilor lor de către judecători.“^3 ^3 Comisia de la Veneția, Raport privind independența sistemului judiciar - Partea I: Independența judecătorilor CDL-AD(2010)004, paragraful 61.
14.3.
În Opinia Amicus Curiae (nr. 698/2012) pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova, privind imunitatea judecătorilor, adoptată la cea de-a 94-a Sesiune plenară, Comisia de la Veneția a arătat că: – judecătorii (fără a distinge dacă aceștia fac parte din autoritatea judecătorească sau aparțin unei jurisdicții speciale, precum cea constituțională) „nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar“; de asemenea, „atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca și orice alt cetățean“;
– imunitatea judecătorilor este subsumată conceptului mai larg al independenței judecătorești, dar nu reprezintă „un scop în sine, ci servește independenței judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credință a cauzei“;
– „nicio acțiune criminală nu trebuie acoperită prin imunitatea fără răspundere și evident judecătorii trebuie urmăriți penal pentru toate infracțiunile“. Or, este evident că, acordând imunitate judecătorilor constituționali, în toate sensurile, în modul cel mai larg și complet nediferențiat, proiectul de lege nu a respectat aceste recomandări ferme ale Comisiei de la Veneția;
– „în mod clar, judecătorii - ca și orice altă persoană - trebuie să fie pedepsiți pentru orice infracțiune comisă de ei, fie aceasta infracțiune generală, de exemplu cauzarea unui accident în stare de ebrietate sau infracțiune specifică, legată de funcția de judecător, așa precum luarea de mită pentru pronunțarea unei hotărâri în favoarea unei părți.“
14.4.
Aceeași Comisie de la Veneția, în Opinia Amicus Curiae nr. 880/2017 pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind răspunderea penală a judecătorilor a statuat că: – oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exercițiul funcției lor judiciare, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea lor, ca mijloc de protecție împotriva presiunilor nepotrivite și abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcțională), și ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere);
– de vreme ce judecătorii pot fi trași la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credință și, dacă se poate demonstra, neglijență gravă.
14.5.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a elucidat două principii fundamentale în Recomandarea CM/Rec(2010)12: „Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință“ (paragraful 68); „Atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca și orice alt cetățean“ (paragraful 71), principii pe care le-a subliniat, de asemenea, și în Rezoluția (97)24 privind cele douăzeci de principii directorii pentru lupta împotriva Corupției.
14.6.
În Avizul nr. 3, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei (CCJE) sprijină regula, potrivit căreia „judecătorii care, în exercitarea mandatului lor, comit fapte care ar fi considerate infracțiuni în orice circumstanțe (de exemplu, acceptă mită) nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar“(paragraful 52).
14.7.
Declarația regională de la Beijing asupra principiilor privind independența judecătorească consideră puterea judecătorească drept o instituție care are cea mai mare valoare în orice societate. În prevederile sale referitoare la independența judecătorească, Declarația prevede „necesitatea aplicării imunității personale a judecătorului contra răspunderii civile pentru daunele materiale, pentru respectivele acțiuni efectuate în exercitarea funcțiilor sale.“^4 ^4 Declarația de la Beijing asupra principiilor de independență judecătorească din regiunea LAWASIA, adoptată în cadrul celei de-a Șasea Conferințe a președinților instanțelor supreme, care a avut loc la Beijing în aprilie 1997, astfel cum a fost modificată la Manila, 28 august 1997, paragrafele 1 și 32.
14.8.
Grupul de State împotriva Corupției al Consiliului Europei (GRECO) consideră că: – se poate discuta de o imunitate fără răspundere a judecătorilor, în cazul când aceștia desfășoară activitate judecătorească, fiind o premisă a independenței judecătorești, întrucât imunitatea procedurală „ridică probleme serioase în lupta efectivă contra corupției“.
– „în mod clar, judecătorii - ca și orice altă persoană - trebuie să fie pedepsiți pentru orice infracțiune comisă de ei, fie aceasta infracțiune generală, de exemplu cauzarea unui accident în stare de ebrietate sau infracțiune specifică, legată de funcția de judecător, așa precum luarea de mită pentru pronunțarea unei hotărâri în favoarea unei părți. Nicio acțiune criminală nu trebuie acoperită prin imunitate“.^5 ^5 Grupul de State împotriva Corupției (GRECO), Imunitatea persoanelor publice ca un obstacol posibil în lupta contra corupției, în Lecțiile învățate din Trei Runde de evaluare (2010-2012) - Articole tematice, p.43
14.9.
Cu privire la imunitatea funcțională, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) în Opinia sa (CDL-AD (2013)005) a menționat că garanțiile independenței rezidă în aceea că judecătorul este liber să își mențină opiniile, să stabilească faptele și să aplice dreptul în toate chestiunile cu privire la care poate delibera și nu este obligat să îi justifice nimănui nimic, nici măcar altor judecători și/sau președintelui curții, înțelegerea sa privind dreptul și faptele constatate (§ 21).
În viziunea aceleiași Comisii de la Veneția, pentru a garanta independența puterii judecătorești, judecătorii trebuie să fie protejați împotriva oricărei influențe externe induse, iar în acest scop ei ar trebui să beneficieze doar de imunitate funcțională (Raportul privind independența sistemului judiciar. Partea I: Independența judecătorilor). * * *
Pentru toate aceste motive, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus admiterea de către instanța de contencios constituțional a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și cu privire la aspectele relevate anterior și care au fost, de asemenea, invocate de autorii sesizării.
II. Opinie separată În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, la pct. 2 din dispozitivul prezentei decizii, arătăm că obiecția de neconstituționalitate formulată în prezenta cauză și care a vizat dispozițiile articolului unic pct. 2, privind modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Constituție, mandatul judecătorului constituțional are o durată de 9 ani. Acest mandat, cu o durată de 9 ani, nu poate fi prelungit sau înnoit. Consecința logică a acestor prevederi este aceea că exercitarea unui rest de mandat al altui judecător reprezintă doar o substituție de mandat, respectiv o exercitare a restului de mandat al titularului, și, în niciun caz, un mandat propriu, ca mandat sui-generis, așa cum se arată în prezenta decizie, la paragraful 93, ceea ce ar fi o inovație juridică în afara cadrului constituțional și legal.
2. Substituția mandatului este reglementată în termeni generali în art. 2.023 din Codul civil, care prevede că mandatul dat unei persoane, ca titular, poate fi exercitat de altă persoană, care se substituie astfel titularului și îndeplinește mandatul primit de acesta. În lipsa unei derogări exprese pentru mandatul de drept public, instituția substituției mandatului din dreptul civil este aplicabilă și mandatului reglementat de dreptul public, ceea ce întărește convingerea că exercitarea unui rest de mandat nu reprezintă un mandat propriu, chiar și sui-generis, și nu se încalcă astfel interdicția rezultată din art. 142 alin. (2) din Constituție, cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului judecătorului constituțional. În cazul judecătorului constituțional, substituirea titularului are loc, de asemenea, în temeiul legii, iar semnificația juridică este aceeași, în sensul că persoana care se substituie titularului nu exercită un mandat propriu, ci doar înlocuiește titularul în exercitarea mandatului aparținând acestuia din urmă.
3. În spiritul Constituției, dispozițiile privind mandatul de 9 ani al fiecărui judecător constituțional, care nu poate fi prelungit sau înnoit, trebuie analizate în corelare cu prevederea cuprinsă în art. 142 alin. (5) din Constituție, conform căreia Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. În ideea unei asemenea corelări, la organizarea primei Curți Constituționale a României, art. 152 alin. (2) din Constituția din 1991 a stabilit o derogare de la prevederea constituțională referitoare la mandatul de 9 ani, cuprinsă în art. 140 alin. (1) din Constituția din 1991, reglementând și mandate mai scurte, respectiv de 3 ani și de 6 ani.
Rațiunea avută însă în vedere la acea dată de Adunarea Constituantă a fost aceea că, în prima Curte Constituțională, mandatul celor 9 judecători a fost de 3 ani, pentru un număr de 3 judecători, de 6 ani pentru un număr de alți 3 judecători și de 9 ani pentru restul de 3 judecători, motivat de faptul că trebuia respectată prevederea cuprinsă în art. 140 alin (4) din Constituția din 1991, în sensul că instanța de contencios constituțional se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani.
Textul respectiv avea, așadar, în vedere acea situație tranzitorie, ad hoc, existentă la acel moment, și de aceea nu a mai fost preluat la revizuirea din anul 2003 a Constituției, ceea ce conduce la concluzia că legea fundamentală, în prezent, nu susține ipoteza creării unor mandate mai scurte de 9 ani, astfel că, și sub acest aspect, preluarea exercitării mandatului de la alt judecător - titular al mandatului - nu echivalează cu exercitarea unui mandat propriu.
4. Legea nr. 47/1992, în vigoare, prevede în art. 68 situația care interesează în speță, și anume: numirea unui nou judecător pentru continuarea mandatului titularului, mandat care a încetat înainte de expirarea duratei acestuia, respectiv reglementează exercitarea de către noul judecător a restului de mandat din mandatul titularului [alin. (2) al art. 68]. Totodată, în art. 68 alin. (3) legiuitorul statuează că „în cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin. (2), este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani“. În noua reglementare, supusă controlului de constituționalitate, mai exact în articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, art. 68 alin. (3) a fost modificat astfel: „judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani“.
Din ambele reglementări mai sus precizate, respectiv cea în vigoare și cea modificată, rezultă evident că mandatul de 9 ani pentru care judecătorul respectiv devine titular, obținut după exercitarea unui rest de mandat al altui judecător, nu poate fi asimilat unei prelungiri sau înnoiri de mandat, la care face referire textul art. 142 alin. (2) din Constituție, așa cum se susține în paragraful 93 al prezentei decizii. A accepta concluzia formulată sub acest aspect în decizie ar însemna că, în prezent, judecătorul constituțional care își exercită propriul mandat de 9 ani, după ce anterior a exercitat un rest de mandat al altui judecător (titular de mandat), s-ar afla în exercitarea unui mandat neconstituțional, raționament care, în opinia noastră, nu poate subzista. De aceea, prelungirea sau înnoirea mandatului semnifică doar faptul că titularul acestuia, după exercitarea primului mandat de 9 ani, ar putea obține un al doilea mandat, tot de 9 ani, ceea ce, însă, Legea fundamentală, în art. 142 alin. (2), nu permite.
5. Dacă se acceptă ideea potrivit căreia persoana care este numită pentru restul de mandat al unui judecător ocupă, de fapt, propriul său mandat, atunci, pe cale de consecință, este consacrat și un altfel de mandat decât cel expres prevăzut de Constituție, în art. 142 alin. (2), ceea ce înseamnă, în fapt, încălcarea acestui text constituțional. Printr-o astfel de interpretare, practic, s-ar admite că: – există și mandate cu o durată mai mică de 9 ani, deși textul constituțional este extrem de explicit, în sensul că mandatul judecătorului constituțional are o durată de 9 ani;
– mandatele ar putea fi începute și în alte momente decât cele prevăzute de Constituție, în art. 142 alin. (5), respectiv: „Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții“.
De aceea, nu poate fi consacrat, pe calea jurisprudenței Curții Constituționale, un nou tip de mandat sui-generis care, împotriva prevederilor constituționale, ar putea începe și în oricare alt moment în afara celui consacrat de art. 142 alin. (5) din Constituție, respectiv în timpul derulării mandatelor judecătorilor titulari.
6. Un aspect deosebit de important este acela că acceptarea ideii că judecătorul constituțional care exercită un rest de mandat al altui judecător își exercită, de fapt, propriul mandat și nu mai are dreptul de a obține mandatul de 9 ani, prevăzut în Constituție, încalcă dispozițiile art. 16 din Legea fundamentală privind egalitatea în drepturi. Practic, persoana care a ocupat un rest de mandat al unui judecător titular, deși îndeplinește toate condițiile pentru obținerea propriului său mandat, are interdicția de a-l ocupa, rămânând doar substitutul care a exercitat un rest de mandat al unui titular. Persoana în cauză este astfel lipsită de dreptul de a dobândi mandatul său propriu, cu durata și în condițiile prevăzute de Constituție. Pe de altă parte, exercitarea de către noul judecător a restului de mandat al titularului acestuia, urmată de exercitarea unui mandat propriu, nu creează nicio discriminare față de ceilalți judecători, întrucât abia a doua oară judecătorul se află în exercițiul propriului său mandat.
7. O serie de elemente de drept comparat susțin toate aspectele mai sus precizate. În acest sens, dreptul constituțional francez (care a inspirat și textele constituționale și legale române) face referire la mandatul reglementat de normele de drept public, arătând că, în plus și distinct față de dreptul privat, în dreptul constituțional mandatul desemnează misiunea încredințată persoanei respective de către cei care au ales-o, pentru a participa la exercițiul/exercitarea puterii publice. Doctrina franceză arată că de esența mandatului sunt două elemente necesar a fi întrunite în mod cumulativ (prin care acesta se definește), și anume: durata sa și modalitățile de dobândire/de atribuire a acestuia (diferite tipuri de vot, scrutin, sufragiu etc.). Exercitarea funcțiunilor și atribuțiilor specifice unui mandat, dar pe o perioadă/durată mai scurtă decât cea prevăzută de lege nu poate fi considerată ca reprezentând un mandat propriu-zis, în sensul constituțional și legal stabilit.
8. În sensul celor mai sus subliniate s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), pag. 4, și Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000), pag. 3, evidențiind următoarele aspecte esențiale: „Mandatul [
] are determinări constituționale specifice [
], care privesc mai ales funcțiile ce derivă din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antrenează, atribuțiile ce derivă din mandat și, implicit, raporturile în care se află deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia“. Prin urmare, instanța de contencios constituțional a subliniat, în cele două hotărâri anterior invocate, că, în lipsa întrunirii condițiilor privind, între altele, momentul începerii mandatului și durata acestuia, nu se poate vorbi de un mandat în sens constituțional.
9. În același sens, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept („Comisia de la Veneția“), în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale“, publicat la data de 18 decembrie 2017, se referă la mandatul judecătorului, definit în primul rând prin durata sa, în cazul analizat fiind avut în vedere mandatul de 10 ani al judecătorului Curții Constituționale din Tajikistan^6. Comisia de la Veneția, când a efectuat această analiză și a statuat reglementările de urmat, a avut în vedere doar mandatul de 10 ani, și nu ipoteza unui rest de mandat sau o substituție de mandat. ^6 Pct. 4.4.1, pag. 25, referindu-se la Opinia emisă cu privire la proiectul de lege privind Curtea Constituțională din Tajikistan CDL-AD(2014)017, paragraful 14.
Chiar dacă un judecător constituțional a exercitat funcția în propriul său mandat, Comisia de la Veneția nu se opune înnoirii, este adevărat, doar o singură dată, a mandatului, ceea ce susține cu atât mai mult teza că judecătorul care a exercitat un rest de mandat, indiferent de durata acestuia, poate obține propriul său mandat în condițiile prevăzute de lege. În acest sens, Comisia de la Veneția, deși are în vedere și premisa că „opțiunea realegerii (s.n. a unui judecător) poate submina independența judecătorului“, în final subliniază că „posibilitatea unei singure numiri ulterioare pe termen lung apare ca fiind favorabilă, în sensul de a permite continuarea activității unor judecători eminenți/excelenți“^7. Această concluzie formulată de Comisia de la Veneția nu a fost relevată în integralitatea ei în prezenta decizie, ci, dimpotrivă, în paragraful 95 este evidențiată o concluzie contrară. ^7 Pct. 4.4.2, pag. 25, referindu-se la documentul CDL-STD(1997)020 „Compunerea curților constituționale - Știință și tehnică a democrației“, nr. 20 (1997), p. 14.
În continuarea acelorași raționamente, Comisia de la Veneția a arătat că textele legislative privind numirea judecătorilor constituționali „trebuie să reglementeze și posibilitatea prelungirii duratei mandatului unui judecător, până la momentul numirii în funcție a succesorului său“^8, tocmai pentru a asigura stabilitatea Curții în situații diverse, cum ar fi aceea în care autoritățile/entitățile care au atribuțiile legale de a desemna judecătorii constituționali nu le exercită la timp. ^8 Pct. 4.4.3, pag. 26, referindu-se la documentul CDL-STD(1997)020 „Compunerea curților constituționale - Știință și tehnică a democrației“, nr. 20 (1997), p. 14.
10. În concluzie, în opinia noastră, trebuie să se facă distincția între două aspecte ale mandatului de drept public: durata mandatului și exercitarea acestuia. Sub primul aspect, mandatul de drept public al judecătorului constituțional este limitat la o durată de 9 ani, iar sub cel de-al doilea aspect, mandatul poate fi exercitat fie de către titular, fie prin substituție de către un alt/alți judecător(i), în condițiile legii. Aceasta este, de altfel, și concretizarea pe care Legea fundamentală o dă în textul art. 142 alin. (2), în care face referire la mandatul de 9 ani al judecătorului constituțional, neprevăzând fragmentarea sa în alte mandate cu durate mai mici. Durata mandatului de drept public este exprimată, ca și în cazul judecătorului constituțional, în ani, și nu în fracțiuni ale anului, ceea ce demonstrează încă o dată că mandatul este unul singur și nu este divizibil în mandate mai scurte.
În cazul fragmentării mandatului, ipoteză prevăzută în dispozițiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, exercitarea acestuia până la final are loc prin substituție de persoane, astfel că judecătorul/judecătorii care substituie nu are/nu au exercițiul unui mandat propriu.
Pe de altă parte, Constituția nu face referire la persoane (nu instituie regula ca o persoană care a ocupat un rest de mandat să nu poată primi propriul său mandat), ci, în art. 142 alin. (2), se referă la mandatul judecătorului constituțional, cu durata de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Aceasta demonstrează, încă o dată, că nu este o problemă de legalitate constituțională, care să excedeze cadrului constituțional, faptul că o persoană care a exercitat o fracțiune dintr-un mandat al titularului va mai putea fi numită pentru îndeplinirea unui mandat propriu, în condițiile legii. Aceasta reprezintă doar o chestiune de oportunitate.
JUDECĂTORI,
dr. Marian Enache
dr. Livia Doina Stanciu
dr. Simona-Maya Teodoroiu
Alte acte din Monitorul Oficial din data de 4 mai 2018
HOTĂRÂRE nr. 270 din 24 aprilie 2018
HOTĂRÂRE nr. 270 din 24 aprilie 2018 privind actualizarea anexei nr. 29 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului
HOTĂRÂRE nr. 273 din 24 aprilie 2018
HOTĂRÂRE nr. 273 din 24 aprilie 2018 privind înscrierea unui imobil situat în orașul Băile Herculane, județul Caraș-Severin, în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, pentru darea acestuia în administrarea Ministerului Apărării Na...
ORDIN nr. 1399 din 17 aprilie 2018
ORDIN nr. 1.399/C din 17 aprilie 2018 privind completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 120/C/2011
ORDIN nr. 2233 din 4 aprilie 2018
ORDIN nr. 2.233 din 4 aprilie 2018 pentru reacreditarea Muzeului "Vasile Pârvan" din Bârlad, județul Vaslui