DECIZIE nr. 535/2019

Mona-Maria Pivniceru - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Paraschiv Ionuț Cozac în Dosarul nr. 1.341/305/2017 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.023D/2017.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11 iulie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunțarea la data de 24 septembrie 2019.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 13 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.341/305/2017, Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Paraschiv Ionuț Cozac cu ocazia soluționării unei cereri de amânare a executării pedepsei închisorii.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 26 alin. (1) privind respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private, întrucât acordă dreptul la amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață numai femeilor condamnate care sunt însărcinate sau au un copil mai mic de un an, iar nu și bărbaților condamnați care au un copil mai mic de un an. Consideră că și pentru aceștia din urmă ar trebui să existe posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii cel puțin pentru o durată de trei luni, pentru a putea organiza traiul copilului și al mamei acestuia pe perioada în care tatăl va fi încarcerat. Menționează, în acest sens, că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață putea fi amânată atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar fi avut consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care acesta lucra. În acest caz, executarea putea fi amânată cel mult trei luni și numai o singură dată.

5. Judecătoria Sfântu Gheorghe apreciază că dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorul excepției. Arată, astfel, că prin textul de lege criticat legiuitorul nu a urmărit să ocrotească interesul condamnatei-femeie în detrimentul interesului condamnatului-bărbat, ci a urmărit să ocrotească interesul superior al copilului cu vârsta mai mică de un an, care se află într-o situație specială în primele luni de viață extrauterină, acesta având anumite nevoi specifice din punct de vedere fiziologic.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că reglementarea criticată are în vedere nevoile specifice ale nou-născutului, care pot fi asigurate doar de către mama acestuia în primul an de viață. Astfel, posibilitatea de amânare a executării pedepsei pentru cazul în care persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an urmărește interesul superior al copilului, acest beneficiu acordat de legiuitor nefiind conceput ca un drept al persoanei condamnate de a se sustrage, chiar și temporar, de la executarea pedepsei, ci ca o modalitate de asigurare a unei dezvoltări normale a copilului. Pretinsa contrarietate între dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și prevederile art. 16 din Constituție nu poate fi reținută, având în vedere faptul că, așa cum a precizat în mod constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, egalitatea în drepturi presupune ca la situații egale să corespundă un tratament juridic egal, iar nu recunoașterea aceluiași tratament juridic pentru situații diferite. Or, nu se poate susține identitatea de situații între o persoană de sex feminin care este gravidă sau are un copil mai mic de un an și o persoană de sex masculin care are un copil mai mic de un an.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituționale. În acest sens menționează că textul de lege criticat consacră o excepție de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor penale, respectiv amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață atunci când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. Această excepție a fost instituită de legiuitor tocmai în vederea ocrotirii intereselor copilului, pentru a i se acorda acestuia posibilitatea de a fi îngrijit de mama sa în perioada în care se apreciază că are cea mai mare nevoie de această îngrijire. Ca urmare, contrar susținerilor autorului excepției, dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu consacră un privilegiu în favoarea femeii condamnate, ci reprezintă o măsură reglementată exclusiv în interesul copilului. Prin urmare, textul de lege criticat nu instituie privilegii ori discriminări, fiind aplicabil deopotrivă tuturor subiectelor de drept care se încadrează în situația prevăzută de norma legală. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că la situații egale trebuie să corespundă un tratament juridic egal, iar violarea principiului egalității există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000 și Decizia nr. 721 din 29 octombrie 2015 ).

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta privește numai dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra acestor din urmă prevederi de lege, care au următorul cuprins: „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri: [

] b) când o condamnată [

] are un copil mai mic de un an. [

].“

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 26 alin. (1) privind respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală, având un conținut identic cu cele ale art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, consacră - ca excepție de la regula punerii neîntârziate în executare a hotărârilor penale definitive - posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață atunci când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

14. Cu privire la cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală - incident atunci când condamnata este gravidă -, Curtea reține că dovada acestei situații poate fi făcută cu actele medicale eliberate de medicul specialist, fără a fi necesară efectuarea unei expertize medico-legale. În acest sens a fost și practica instanțelor cu privire la dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 (de exemplu, Decizia nr. 4.258 din 14 septembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală).

15. Curtea observă că, în situația în care instanța admite cererea de amânare a executării pedepsei formulată în temeiul prevederilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală, executarea pedepsei se amână până la data nașterii, dată la care devine aplicabil cazul de amânare a executării pedepsei reglementat de dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv cel în care condamnata are un copil mai mic de un an. Întrucât amânarea executării pedepsei nu operează în mod automat, și în acest caz este necesară formularea unei cereri, iar pentru dovedirea motivului de amânare este suficient să se depună la dosar copia certificatului de naștere al copilului. Amânarea executării pedepsei se dispune în acest caz până la data la care copilul condamnatei împlinește vârsta de un an. Este evident că amânarea executării pedepsei nu se poate dispune dacă respectivei condamnate i s-a interzis exercitarea drepturilor părintești. Potrivit prevederilor art. 589 alin. (4) din Codul de procedură penală, cererea poate fi retrasă de către persoana care a formulat-o.

16. De asemenea, Curtea constată că poate beneficia de dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală și condamnata care nu a născut, ci a adoptat un copil mai mic de un an, întrucât textul de lege criticat nu face niciun fel de distincție în acest sens.

17. Totodată, Curtea reține că, în temeiul prevederilor art. 592 alin. (1) din Codul de procedură penală, executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 589 din același cod.

18. Referitor la vechea reglementare în materia amânării executării pedepsei cu închisoarea, Curtea observă că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu există o încălcare a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării coroborate cu cele ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care dispozițiile art. 453 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau posibilitatea amânării executării pedepsei pentru femeia condamnată care are un copil mai mic de un an, iar nu și pentru bărbatul condamnat care dorește să aibă grijă de copilul său în vârstă de câteva luni. Prin hotărârea mai sus menționată, paragraful 72, Curtea de la Strasbourg a reținut că autoritățile naționale, a căror datorie este să ia în considerare, în limitele competențelor lor, interesele societății în ansamblu, se bucură de o largă marjă de apreciere atunci când li se cere să se pronunțe cu privire la chestiuni sensibile, cum ar fi politica penală [a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunțată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 73, Hotărârea din 23 iunie 2015, pronunțată în Cauza Costel Gaciu împotriva României, paragraful 56, și Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza Khamtokhu și Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 85].

19. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, citată anterior, instanța de contencios al drepturilor omului a constatat că scopul normelor legale în discuție era să se țină cont de situațiile personale specifice, și anume de sarcina femeii condamnate și de relația specială care există între mamă și copil în perioada care precedă prima aniversare a acestuia, scop ce poate fi considerat legitim în sensul prevederilor art. 14 din Convenție (paragraful 76). Curtea de la Strasbourg a acceptat faptul că maternitatea prezintă particularități ce trebuie luate în considerare, uneori prin măsuri de protecție (paragraful 77). În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, având în vedere marja largă de apreciere acordată statului pârât în acest domeniu, există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit (paragraful 78).

20. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de la Strasbourg a ținut cont și de faptul că legea penală română în vigoare la momentul faptelor prevedea pentru toți condamnații, indiferent de sex, și alte posibilități de a solicita amânarea executării pedepsei (paragraful 74).

21. Curtea Constituțională observă însă că noul Cod de procedură penală a preluat numai două dintre cele trei cazuri de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. a)-c) din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, legiuitorul a renunțat la cazul de amânare a executării pedepsei reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul cod cu privire la situația în care „din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează“. În acest caz, executarea putea fi amânată cel mult trei luni și numai o singură dată.

22. În contextul noii reglementări a instituției amânării executării pedepselor privative de libertate, Curtea Constituțională apreciază că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 26 alin. (1) privind respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private.

23. Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

24. Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).

25. De asemenea, Curtea Constituțională - făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal ( Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, și Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30).

26. Astfel, Curtea constată că din perspectiva dreptului de a îngriji copilul - componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție - bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

27. Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația de a demonstra existența situațiilor analoage nu semnifică faptul că grupurile comparate trebuie să fie identice, ci trebuie stabilit că reclamantul, având în vedere particularitatea cererii sale, s-a aflat într-o situație comparabilă cu cea a altor persoane care au fost tratate diferit (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunțată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 66).

28. De asemenea, Curtea observă că, în materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, Curtea de la Strasbourg a statuat că bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (a se vedea Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, paragraful 36). Astfel, instanța de contencios al drepturilor omului a subliniat că, dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage [a se vedea Hotărârea din 22 martie 2012, pronunțată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 132].

29. Curtea reține că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că - deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii - totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în Cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speță. Într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri. Mai mult, Curtea de la Strasbourg a observat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii (paragraful 68).

30. Referitor la problema de a ști dacă tratamentul diferențiat instituit prin dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menționată anterior, paragraful 70, că o diferență de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații care în alte privințe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza Khamtokhu și Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64].

31. În acest sens, prin hotărârea pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudența sa privind dreptul la respectarea vieții private și familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 și 96, și Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunțată în Cauza Paradiso și Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208].

32. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituțională, analizând și jurisprudența sa în materia dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituția amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață - pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an - are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 413 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieții intrauterine și a posibilității de a beneficia de atenția și îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viață. Așa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive - având în vedere situația specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut și de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmărește, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este și motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunță cu privire la cereri formulate în acest sens, instanțele judecătorești efectuează un examen circumstanțiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situația personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanțelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii - pentru femeia însărcinată - în situația în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut și a fost decăzută din drepturile părintești, apreciindu-se că în regim de detenție se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentința nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului București - Secția I penală, menținută de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 444/2000).

33. Curtea constată că există situații în care copilul nou-născut este privat - în totalitate sau în mare parte - de îngrijirea maternă, și anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părintești, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situație în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situații interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață.

34. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate și, respectiv, paternal, precum și la concediu pentru creșterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât și bărbaților. De altfel, așa cum a subliniat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societățile europene contemporane rolul taților în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunțată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140].

35. Ținând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reține că tratamentul juridic diferențiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispozițiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață nu servește interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă - mai ales în situațiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalității în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieții de familie, impune ca textul de lege criticat să permită și tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-și îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanța judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanțelor fiecărei spețe în parte, dacă o atare amânare se justifică.

36. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut ca argument - prin hotărârea pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 - faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate - atât femeile, cât și bărbații - aveau la dispoziție și alte posibilități pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanțele puteau să examineze dacă anumite circumstanțe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecințe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanțele interne erau cele care apreciau dacă dificultățile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate - pentru o perioadă de cel mult trei luni și numai o singură dată - oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituțională constată însă că argumentul menționat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968.

37. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 și art. 14 din Convenție și pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunțat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanțele interne au efectuat un examen circumstanțiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situația personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei.

38. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferență de tratament între bărbații condamnați care au un copil mai mic de un an și femeile care se află în aceeași situație. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susține necesitatea recunoașterii unei asemenea posibilități și în favoarea taților condamnați care au un copil de aceeași vârstă și a căror situație personală justifică o atare măsură.

39. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanța de contencios al drepturilor omului a invocat și faptul că diverse instrumente europene și internaționale vizează protecția femeilor împotriva violențelor fondate pe sex, a abuzurilor și a hărțuirii sexuale în mediul penitenciar, precum și necesitatea de a proteja femeile însărcinate și mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituțională apreciază că atât maternitatea, în general, cât și femeile care tocmai au născut și se află într-o situație vulnerabilă, în special, nu sunt mai puțin protejate dacă, în situațiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obține amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an.

40. În plus, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în ceea ce privește diferențele de tratament aplicat deținuților, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenției, acest principiu aplicându-se indiferent de infracțiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate și indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menținerea legăturilor de familie este o modalitate esențială de a contribui la reintegrarea socială și la reabilitarea tuturor deținuților, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunțată în Cauza Ēcis împotriva Letoniei, paragrafele 86 și 92).

41. Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituție, fără să excludă bărbații condamnați, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an și a căror situație impune o atare măsură.

42. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Paraschiv Ionuț Cozac în Dosarul nr. 1.341/305/2017 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Sfântu Gheorghe și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2019.