DECIZIE nr. 401/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepția a fost ridicată de Florin Urluescu în Dosarul nr. 7.539/109/2017 al Tribunalului Argeș - Secția civilă și constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.268D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepției și partea Regia Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Argeș. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât consideră că autorul excepției solicită, în realitate, interpretarea dispozițiilor art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 19 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 7.539/109/2017, Tribunalul Argeș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepția a fost ridicată de Florin Urluescu în cadrul unei cauze în care a solicitat anularea Deciziei nr. 194 din 29 iunie 2017, emisă de Direcția Silvică Argeș. Prin această decizie s-a constatat încetarea de drept a contractului de muncă, în temeiul art. 80 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, întrucât, prin acțiunea în justiție formulată anterior de Florin Urluescu vizând anularea Deciziei nr. 101/2016 de desfacere disciplinară a contractului de muncă, acesta nu a solicitat și reîncadrarea pe postul deținut anterior.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt contrare prevederilor constituționale referitoare la dreptul de acces liber la justiție și dreptul la muncă, în măsura în care sunt interpretate în sensul că angajatul ar fi obligat să solicite instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva deciziei de concediere, prin aceeași acțiune, și reintegrarea în funcția deținută anterior, sub sancțiunea decăderii sale din dreptul de a mai putea solicita ulterior reintegrarea. În caz contrar, consideră că se ajunge la situația în care decizia de concediere este anulată definitiv de instanțele de judecată, însă această anulare va fi lipsită de eficiență în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară concedierii sub aspectul reintegrării în funcție a angajatului.

6. Autorul excepției consideră că dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt în contradicție și cu dispozițiile art. 80 alin. (1) din aceeași lege, întrucât acordarea despăgubirilor ca o consecință a anulării deciziei de concediere operează de drept, chiar și în lipsa învestirii instanței cu o cerere în acest sens și fără limitarea în timp a formulării unei asemenea cereri. În schimb, în cazul reintegrării în muncă, deși aceasta este scopul principal al contestării deciziei de concediere și asigură respectarea dreptului fundamental la muncă, legiuitorul a condiționat reintegrarea de formularea unei cereri exprese și doar până la primul termen de judecată.

7. Autorul excepției arată că nu se poate susține că în lipsa reglementării criticate ar plana o anumită incertitudine în ceea ce privește raporturile de muncă dintre angajator și angajat, întrucât în urma rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus anularea concedierii angajatorul îi poate notifica angajatului să se prezinte la locul de muncă într-un anumit termen, cu consecința desfacerii disciplinare a contractului de muncă în situația în care angajatul nu se prezintă la muncă în termenul fixat.

8. Totodată, susține că dispozițiile de lege criticate încalcă dreptul la muncă, întrucât exercitarea de către angajat a drepturilor sale recunoscute prin Codul muncii presupune în mod obligatoriu manifestarea expresă de voință și nicidecum manifestări tacite, mai ales în situația în care s-ar presupune eventuale renunțări la drepturile sale. Or, prin art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, legiuitorul a avut în vedere tocmai o asemenea pretinsă renunțare tacită la dreptul angajatului de a solicita reintegrarea în muncă, atunci când a considerat că neformularea unui asemenea capăt de cerere în cuprinsul acțiunii prin care a solicitat anularea concedierii ar echivala cu renunțarea la integrarea în muncă.

9. Pe de altă parte, consideră că dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 ar trebui interpretate în sensul că prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere doar o chestiune de competență materială în ceea ce privește cererea având ca obiect reintegrarea în muncă și nicidecum instituirea unui caz special de decădere din dreptul de a sesiza instanța de judecată sau unei excepții de la principiul repunerii părților în situația anterioară în cazul anulării concedierii.

10. Autorul excepției arată că aceleași considerente de mai sus sunt aplicabile și în ceea ce privește dispozițiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, prin această reglementare fiind stabilit un nou caz de încetare de drept a contractului de muncă.

11. Tribunalul Argeș - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Astfel, arată că, în situația în care o instanță de judecată dispune anularea unei decizii de desfacere a contractului/raportului de muncă, înseamnă că acest contract rămâne în vigoare, apărând ca și cum nu ar fi fost anulat vreodată. Prin urmare, este superfluă impunerea lăsării la latitudinea reclamantului a aplicării unui efect considerat de către instanță ca fiind de drept al anulării deciziei.

12. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul conținut: – Art. 80 alin. (2) și (3):

(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.

(3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.“

16. Autorul excepției apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 21 și art. 41 din Constituție privind accesul liber la justiție, respectiv dreptul la muncă.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate fac parte din secțiunea a 7-a - Controlul și sancționarea concedierilor nelegale a cap. V din Legea nr. 53/2003 - Încetarea contractului individual de muncă și reglementează consecințele concedierii netemeinice sau nelegale, respectiv încetarea de drept a contractului individual de muncă la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se constată netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere. Dispozițiile de lege reprezintă o concretizare a principiului repunerii părților în situația anterioară deciziei de concediere, aceasta fiind o consecință firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Obligația angajatorului de a plăti despăgubirile operează în toate cazurile în care s-a constatat netemeinicia sau nelegalitatea actului de concediere, ope legis. Spre deosebire de aceasta, reintegrarea în funcția deținută anterior poate avea loc numai dacă cel concediat solicită expres acest lucru instanței judecătorești, așa cum dispune art. 80 alin. (3) din Legea nr. 53/2003. Reintegrarea salariatului în funcția avută anterior nu poate fi dispusă în situația în care salariatul nu a cerut prin cererea de chemare în judecată repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei de concediere, anulate în cauză, instanța de judecată fiind obligată să se pronunțe numai asupra cererilor cu care a fost legal învestită, cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

18. Curtea apreciază că această opțiune legislativă, potrivit căreia salariatul trebuie să își exprime în mod expres intenția ca, după anularea concedierii, să fie repus în situația anterioară, respectiv să fie reîncadrat pe postul deținut anterior, are în vedere faptul că raportul de muncă implică, mai mult decât ale tipuri de raporturi juridice, un factor psihologic important, care poate determina decizia unei persoane de a alege și de a rămâne într-un loc de muncă. Așa cum Curtea Constituțională sublinia prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, paragraful 34, raporturile contractuale de muncă, prin natura lor, presupun o semnificativă interacțiune umană. Evoluția acestei interacțiuni după o concediere netemeinică poate fi semnificativ deteriorată, astfel încât să determine decizia de a renunța la un loc de muncă, indiferent de garanțiile pe care reglementările naționale le pun la dispoziția salariatului în vederea apărării drepturilor sale prin sancționarea atitudinilor abuzive ale angajatorului.

19. De asemenea, reglementând dispozițiile art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003, legiuitorul a avut în vedere și situația în care salariatul, după concedierea netemeinică sau nelegală, își găsește un alt loc de muncă la un alt angajator.

20. Prin urmare, interesul salariatului de a contesta decizia de concediere poate fi străin de acela al reîncadrării pe postul avut anterior, astfel încât să se rezume doar la obținerea despăgubirilor pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a concedierii netemeinice sau nelegale.

21. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că liberul acces la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale. ( Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015) De asemenea, Curtea a statuat că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului ( Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004).

22. Dispozițiile de lege criticate asigură posibilitatea salariatului de a solicita în justiție repunerea părților în situația anterioară, astfel că nu se poate susține că dreptul de acces liber la justiție este încălcat, chiar dacă acesta este supus unor limite și condiții.

23. Cât privește obligarea salariatului de a-și exprima în mod expres opțiunea privind repunerea în situația anterioară sub aspectul reîncadrării pe postul ocupat anterior cel mai târziu până la primul termen la care acesta este legal citat [ art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă ], sub sancțiunea decăderii, Curtea apreciază că trebuie avută în vedere crearea unui echilibru între nevoia de protejare a intereselor salariatului în raport cu interesele angajatorului. Astfel, acesta din urmă trebuie să fie apt să previzioneze în mod rezonabil modul în care își desfășoară activitatea economică, respectiv resursele umane de care dispune în acest sens, neputând fi obligat să aștepte salariatul, pe un termen foarte lung, să își exprime opțiunea. Altfel spus, reglementarea raporturilor de muncă trebuie să țină seama deopotrivă de necesitatea protejării dreptului consacrat de art. 41 din Constituție, cât și a celui reglementat de art. 45 din aceeași Lege fundamentală.

24. De altfel, în vederea protejării intereselor salariatului, instanța de judecată poate să își exercite rolul său activ, potrivit art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și să pună în dezbatere, încă de la primul termen de judecată, aspectul vizând cererea de reintegrare în muncă.

25. Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea dreptului la muncă, întrucât din nicio dispoziție constituțională nu reiese că încetarea raportului de muncă este condiționată, în toate situațiile, de manifestarea expresă de voință a salariatului. De altfel, Curtea consideră că, nesolicitând instanței să dispună reintegrarea în muncă, salariatul care contestă decizia de concediere își exprimă în mod evident dezinteresul pentru o asemenea soluție.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florin Urluescu în Dosarul nr. 7.539/109/2017 al Tribunalului Argeș - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 80 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea