DECIZIE nr. 247/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia-Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Oana-Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horațiu Radu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Petre Crișan în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.843D/2017.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate. Invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume deciziile nr. 840 din 8 decembrie 2015, nr. 462 din 5 iulie 2018, nr. 87 din 13 februarie 2019 și nr. 630 din 15 octombrie 2019. În ceea ce privește dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, consideră că textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituționale invocate de autorul excepției, acesta punând în discuție aspecte care pot fi soluționate în procedura de cameră preliminară.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea penală nr. 151/JCP din 22 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1, Tribunalul Satu Mare - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ioan Petre Crișan cu ocazia soluționării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind separația și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale și principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, ale art. 24 privind dreptul la apărare și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. c) și d) privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată, astfel, că dispozițiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală nu prevăd în mod expres în ce constă asistența juridică obligatorie a suspectului și a inculpatului, considerând că aceasta trebuie să includă toate actele de urmărire penală și de cercetare judecătorească efectuate din momentul luării măsurii preventive a reținerii sau, după caz, a arestării și până în momentul punerii în libertate a persoanei respective. Susține că o astfel de lacună legislativă a condus la interpretarea acestui text de lege în sensul că asistența juridică, în aceste cazuri, ar fi obligatorie numai în ceea ce privește actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (audierea acestuia, confruntări, percheziții etc.), nu însă și pentru actele de urmărire penală care nu necesită sau exclud prezența acestuia (audierea martorilor, dispunerea expertizelor, dispunerea comisiilor rogatorii etc.). Or, dacă în cursul cercetării judecătorești, asistența juridică obligatorie include toate actele de judecată, autorul excepției se întreabă retoric „care ar fi justificarea reducerii drastice a conținutului asistenței juridice obligatorii în faza de urmărire penală, prin limitarea acestei obligativități numai la audierea suspectului sau a inculpatului“. Mai arată că, în corelație cu dispozițiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, cele ale art. 92 alin. (1)-(3) din același cod încalcă și ele aceleași prevederi din Constituție, întrucât reglementează numai o facultate a avocatului ales sau desemnat din oficiu de a asista la actele de urmărire penală, fără a prevedea expres că, în situația în care suspectul sau inculpatul este reținut sau arestat preventiv, avocatul are obligația să participe/asiste la toate actele de urmărire penală. Consideră că textul art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală golește de conținut noțiunea de asistență juridică obligatorie, deoarece, atât în cazul asistenței juridice obligatorii, cât și în cazul celei facultative, prezența avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală este condiționată de manifestarea de voință a acestuia de a fi prezent la derularea actelor de procedură, iar lipsa avocatului, dacă a fost încunoștințat, nu împiedică efectuarea actului, chiar dacă urmărirea penală se efectuează împotriva unui suspect sau inculpat privat de libertate. Or, asistența juridică obligatorie nu poate fi condiționată de manifestarea de voință a avocatului, adică de împrejurarea dacă acesta dorește sau nu să asigure asistența juridică, întrucât ar fi o evidentă contradicție în termeni. Susține, astfel, că „este de neconceput ca exercitarea apărării obligatorii să fie lăsată la latitudinea avocatului, acesta, din diferite motive (dezinteres sau incompetență profesională) putând să nu își îndeplinească obligațiile contractuale sau legale, în condițiile în care asistența juridică obligatorie este o chestiune de ordine publică“. În ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepției susține că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) privind dreptul la apărare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, arată că, în cazul în care inculpatul invocă o nulitate relativă, acesta trebuie să dovedească nu numai încălcarea unei norme de procedură, ci și cauzarea unei vătămări a drepturilor sale, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului respectiv. Consideră că este artificială distincția realizată de Codul de procedură penală între nulitățile absolute și cele relative, având în vedere că în procesul penal regula este oficialitatea, procurorul și părțile, mai ales inculpatul, nesituându-se pe poziții de egalitate în cadrul raportului juridic penal și procesual penal - sarcina probei revenind, în principiu, acuzării, care are nu numai dreptul, ci și obligația de a pune în mișcare acțiunea penală și de a administra toate probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea persoanelor care le-au săvârșit și stabilirea răspunderii penale a acestora -, spre deosebire de dreptul privat, unde părțile se află pe poziții de egalitate. Susține că împiedicarea unei părți de a-și exercita un drept procesual sau de a beneficia de o garanție procesuală a dreptului său la apărare produce, prin ea însăși, o vătămare procesuală, care constă în restrângerea posibilităților de susținere a intereselor ei legitime.

6. Tribunalul Satu Mare - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autorul excepției.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că, având a se pronunța asupra unor critici similare invocate cu privire la dispozițiile art. 171 din Codul de procedură penală din 1968 - corespondentul art. 90 din noul Cod de procedură penală -, prin Decizia nr. 494 din 19 aprilie 2011, Curtea Constituțională a reținut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se consideră că este necesar. Așadar, întrucât Constituția garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. De asemenea, în ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Guvernul invocă jurisprudența Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1)-(3) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 54 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins: – Art. 90 lit. a): Asistența juridică este obligatorie:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

– Art. 92 alin. (1)-(3):

(1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția:

a) situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV;

b) percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.

(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoștințat în condițiile alin. (2).“;

– Art. 282 alin. (1):

(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind separația și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale și principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, ale art. 24 privind dreptul la apărare și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. c) și d) privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 90 din Codul de procedură penală stabilesc în ce cazuri este obligatorie asistența juridică a suspectului sau a inculpatului, și anume: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege [lit. a)]; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea [lit. b)]; precum și în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani [lit. c)].

14. În cazurile în care asistența juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, prevederile art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligația de a asigura prezența unui apărător din oficiu. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligații este garantată prin intermediul dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit prevederilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.

15. Curtea constată că dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituție și ale art. 6 paragraful 3 lit. c) și d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere faptul că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat de Legea fundamentală și de Convenție în orice situație, pe când cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar, așa cum a reținut Curtea Constituțională printr-o bogată jurisprudență cu privire la dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziții cu un conținut similar cu cel al prevederilor art. 90 din noul Cod de procedură penală (de exemplu, Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008, Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008, Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010, Decizia nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, și Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011).

16. Astfel, nu poate fi reținută critica autorului excepției potrivit căreia dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituție și ale art. 6 paragraful 3 lit. c) și d) din Convenție - pe motiv că nu prevăd, în mod expres, că asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului include toate actele de urmărire penală efectuate în intervalul de timp cât suspectul sau inculpatul este reținut sau arestat preventiv, chiar în altă cauză (inclusiv actele de urmărire penală care nu necesită sau exclud prezența acestuia), și că avocatul are obligația să participe/asiste la toate actele de urmărire penală (în afara celor două care sunt exceptate) -, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată.

17. În acest sens, Curtea observă că dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituție, se referă la asistența juridică facultativă. În cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale, în deplină concordanță și cu prevederile constituționale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției. Totodată, faptul că legiuitorul impune anumite condiții de exercitare a dreptului la apărare, cărora avocatul - indiferent că este ales de suspect sau inculpat ori desemnat din oficiu de către organul judiciar - este obligat să se conformeze, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Legea fundamentală.

18. Referitor la asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, dispozițiile art. 90 și ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt mai favorabile decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție - ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer -, așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa cu privire la dispozițiile art. 90 lit. b) și c) din Codul de procedură penală ( Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, paragraful 17, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016, paragraful 15, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, paragraful 19, și Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020, paragraful 16).

19. Totodată, Curtea constată că, sub aspectul exercitării dreptului la apărare, legiuitorul reglementează de o manieră identică drepturile avocatului suspectului sau inculpatului, indiferent dacă apărătorul este ales sau desemnat din oficiu. Astfel, dispozițiile art. 92 din Codul de procedură penală stabilesc că, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, precum și cu excepția percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante [alin. (1)]. În acest sens, avocatul - ales sau desemnat din oficiu - are dreptul să solicite să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți [alin. (2)]. Dacă există dovada că avocatul a fost încunoștințat, lipsa acestuia nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii [alin. (3)].

20. Așa fiind, atunci când, potrivit prevederilor art. 90 din Codul de procedură penală, asistența juridică este obligatorie, organului judiciar îi incumbă obligația de a lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu are un avocat ales, precum și obligația de a asigura caracterul efectiv al dreptului la apărare, prin crearea posibilității pentru avocatul inculpatului de a asista la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală la care are dreptul să asiste și la audierea realizată de judecătorul de drepturi și libertăți. În acest scop, dispozițiile art. 92 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală îi impun în mod expres organului judiciar să dea curs solicitării avocatului de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Întrucât îi este imputabilă organului judiciar, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste două obligații atrage nulitatea absolută a actului de urmărire penală efectuat în lipsa avocatului suspectului sau inculpatului, în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

21. Așadar, Curtea nu poate reține critica potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreționară a organelor de urmărire penală modul de asigurare a asistenței juridice obligatorii. Curtea observă că autorul excepției de neconstituționalitate face, de fapt, o confuzie atunci când analizează conținutul noțiunii de asistență juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului - pe care o rezumă la actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe acesta (de exemplu, audiere, confruntare sau percheziție domiciliară), întrucât sfera acestei noțiuni reiese cu claritate, așa cum s-a arătat mai sus, din cuprinsul dispozițiilor art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, în sensul că, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau al inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția celor două situații mai sus menționate, în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare sau se efectuează percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante. Așa fiind, dispozițiile de lege criticate întrunesc cerințele privind claritatea și previzibilitatea legii și nu aduc nicio atingere principiului legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.

22. Ipoteza la care se referă autorul excepției - aceea în care avocatul inculpatului fie nu solicită organului judiciar să îl încunoștințeze de efectuarea unui anumit act de urmărire penală, fie solicită și este încunoștințat, dar decide să nu asiste la efectuarea actului - vizează modalitatea concretă în care avocatul respectiv înțelege să exercite apărarea în cauză, iar nu modul în care organul judiciar și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 90 și ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a asigura inculpatului asistență juridică din partea unui avocat din oficiu. Altfel spus, dacă organul judiciar a luat măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu ori dacă suspectul sau inculpatul are apărător ales, iar avocatul respectiv - ales sau desemnat din oficiu - exercită apărarea într-un mod apreciat de către suspect sau inculpat ca fiind necorespunzător, este pusă în discuție conduita procesuală a avocatului, care nu este imputabilă organului judiciar. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, care îi recunosc oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător“, nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept, lăsând statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze acest drept. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficiență a asistenței din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparține, în mare parte, acuzatului și avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistență judiciară sau retribuit de clientul său [ Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Rupa împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010, paragrafele 225 și 226]. Tot Curtea de la Strasbourg a constatat, într-o altă speță, că nu este rolul statului acela de a obliga un avocat, fie numit din oficiu, fie ales, să efectueze anumite proceduri legale contrare opiniei sale cu privire la șansele de succes ale acestora. Astfel de puteri acordate statului ar fi în detrimentul rolului esențial pe care îl are profesia independentă de avocat într-o societate democratică, profesie întemeiată pe relația de încredere dintre avocat și client. Responsabilitatea statului este aceea de a asigura un echilibru între exercitarea efectivă a accesului la o instanță, pe de o parte, și independența profesiei de avocat, pe de altă parte (Hotărârea din 22 martie 2007, pronunțată în Cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, paragraful 133).

23. De asemenea, Curtea nu poate reține nici critica adusă dispozițiilor art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în faza de urmărire penală și cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății se află în situații juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârșirea unor infracțiuni din aceeași categorie, diferență determinată de specificul acestor faze procesuale și de drepturile și obligațiile diferite pe care părțile procesului penal le au în cadrul acestora. Astfel se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenței juridice din oficiu în faza urmăririi penale față de cea a camerei preliminare și de cea a judecății, fără ca dispozițiile de lege criticate să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție ( Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, paragraful 24, și Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, paragraful 18, citate mai sus).

24. Pentru motivele mai sus arătate, dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale și ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei.

25. Cât privește critica referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală în sensul că asistența juridică ar fi obligatorie numai în ceea ce privește actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (de exemplu, audiere, confruntare sau percheziție domiciliară), Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la modul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală ( Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, și Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conținutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situația de fapt dedusă judecății, cât și aprecierea legalității activității desfășurate de către organele de urmărire penală sunt, în speță, de competența judecătorului de cameră preliminară ( Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, și Decizia nr. 824 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragraful 14).

26. Referitor la dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la principiul dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând, în paragrafele 53-59, că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și rezultă din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părți și subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanților la procesul penal anterior enumerați; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerințe care asigură organizarea și desfășurarea procesului penal, competența organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma și conținutul actelor procedurale, procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale și administrarea probelor.

27. Prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus menționată, Curtea a constatat că, spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal - cu excepția cazurilor prevăzute de dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. e) și lit. f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condițiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din același cod - și poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la ședința de judecată este obligatorie potrivit legii, și la efectuarea unor acte procesuale și procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilității sau al decăderii. Curtea a reținut că în cazul nulităților absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiție în sensul dovedirii existenței acesteia, pe când în cazul nulităților relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancțiune. Chiar și dovedită fiind, se va constata incidența nulității relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reținut că nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce și să dovedească vătămarea pretinsă. Așadar, condiționarea anulării actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege de dovedirea existenței unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificația unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancțiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii.

28. Totodată, prin Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, mai sus citată, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esențiale, cu implicații fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancțiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepției dorește, practic, ca sancțiunea nulității absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincție, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumții absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, nu și prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziții legale ar atrage, per se, sancțiunea cea mai gravă - nulitatea absolută - consecința într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfășurării procedurilor penale.

29. În același sens sunt și Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, și Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 19 decembrie 2019.

30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Petre Crișan în Dosarul nr. 3.955/83/2017/a1 al Tribunalului Satu Mare - Secția penală și constată că dispozițiile art. 90 lit. a), ale art. 92 alin. (1) - (3) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana-Cristina Puică