DECIZIE nr. 103/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1)-(3), ale art. 13 alin. (1) lit. f) ș i ale art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, excepție ridicată de Asociația Principia în Dosarul nr. 1.262/59/2017 al Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 260D/2018.

2. La apelul nominal răspunde doamna consilier Linda Zenovia Timofan, cu împuternicire depusă la dosar, pentru partea Avocatul Poporului. Lipsește autoarea excepției de neconstituționalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului părții Avocatul Poporului, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată, în esență, că Avocatul Poporului poate ridica o excepție de neconstituționalitate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 47/1992 și Legea nr. 35/1997. În ceea ce privește caracterele instituției Avocatul Poporului, arată că, potrivit Constituției, Avocatul Poporului are rol de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor, instituția având un caracter autonom și independent. Astfel, invocarea unei excepții de neconstituționalitate rămâne la aprecierea Avocatului Poporului, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, și anume Deciziei nr. 336 din 24 septembrie 2013. În final, susține că argumentele autoarei excepției de neconstituționalitate sunt, în realitate, nemulțumiri față de faptul că Avocatul Poporului a ales să nu sesizeze Curtea Constituțională și, prin urmare, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanței judecătorești.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 13 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.262/59/2017, Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1)-(3), ale art. 13 alin. (1) lit. f) ș i ale art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamanta Asociația Principia în cadrul soluționării unei acțiuni de contencios administrativ având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Avocatul Poporului de a soluționa o cerere de sesizare a Curții Constituționale, precum și obligarea pârâtului de a sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (4)-(6), ale art. 12 alin. (2)-(6) și ale anexei nr. 1 din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece sesizarea Curții Constituționale este lăsată la libera apreciere a Avocatului Poporului, fără a exista criterii clare privind sesizarea Curții Constituționale, așa cum există în cazul sesizării acesteia de către instanțele de judecată, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992.

7. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3)-(5) din Constituție, se susține că faptul că decizia Avocatului Poporului de a nu sesiza Curtea Constituțională nu poate fi supusă unui control judiciar, întrucât acesta este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale, contravine prevederilor art. 1 alin. (3)-(5) din Constituție, deoarece statul de drept presupune că și autoritățile publice și guvernanții trebuie să se supună unor reguli juridice, iar un stat democratic se bazează pe respectarea drepturilor cetățenilor, acestea fiind garantate. Dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil se circumscriu drepturilor garantate și specifice statului democratic. Astfel, instituția Avocatul Poporului nu poate avea alte reguli decât o instanță de judecată, ale cărei hotărâri pot fi supuse controlului judiciar la o instanță superioară. Se mai susține că instituția Avocatul Poporului este condusă în totalitate de persoane numite politic (persoanele cu putere de decizie), nu răspunde juridic, iar bugetul acesteia este decis tot de partidul care deține majoritatea în Parlament și care se află la guvernare. Independența și imparțialitatea acestei instituții nu se pot susține, atât timp cât numirea și revocarea se fac direct de Parlament. Această instituție își arogă drepturi specifice magistraților, dar nu se supune controlului instanțelor de judecată, nu se supune controlului inspecției judiciare și nu respectă statutul magistraților.

8. În ceea ce privește încălcarea principiului separației puterilor în stat, se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 972 din 21 noiembrie 2012, potrivit căreia autoritățile statului au datoria de a-și exercita competențele în limitele impuse de Constituție și de lege, fără a interveni în atribuțiile legale ale celorlalte autorități. Principiul echilibrului puterilor în stat obligă autoritățile publice cu competențe conjuncte în realizarea aceluiași obiectiv constituțional să colaboreze, iar nu să se obstrucționeze în buna lor funcționare. Legea nr. 35/1997 nu prevede că Avocatul Poporului face parte dintre cele trei puteri: legislativă, executivă sau judecătorească. Astfel, deși condițiile de numire și de vechime sunt cele prevăzute pentru judecătorii Curții Constituționale, acesta nu îndeplinește un act de justiție, nu face parte din puterea judecătorească, ci este o autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică.

9. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces civil supus unor reguli procedurale și unor principii fundamentale, spre deosebire de soluția dată de o autoritate publică, cu atât mai mult cu cât pentru sesizarea Curții Constituționale de către Avocatul Poporului nu există nicio regulă și niciun criteriu clar, bine determinat. Lipsirea de o cale de acces la Curtea Constituțională, precum și accesul la instanță doar pentru a declara inadmisibilă cererea de obligare a Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională încalcă prevederile Constituției și ale art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv. În plus, se susține că se încalcă și dispozițiile art. 1 alin. (1),

art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 5 alin. (1) și (2), art. 6 alin. (1)-(4),

art. 7 alin. (4),

art. 9 alin. (1), (2) și (3), art. 10 alin. (3), art. 13 lit. a)-d), art. 17,

art. 20 alin. (1),

art. 21,

art. 22 alin. (1)-(4),

art. 30-33,

art. 34 alin. (2) și ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

10. Referitor la art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că acesta nu întrunește exigențele constituționale ale art. 1 alin. (5) cu privire la claritatea, precizia și previzibilitatea legii, deoarece legea nu prevede condițiile care ar trebui îndeplinite pentru ca Avocatul Poporului să sesizeze Curtea Constituțională. Textele de lege criticate contravin și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la principiul securității raporturilor juridice și la principiul încrederii legitime. Aplicarea discreționară a unui text de lege, lipsit de predictibilitate în ceea ce privește accesul la Curtea Constituțională, reprezintă și o ingerință a dreptului de acces la o instanță. Mai mult, soluția aleasă de Avocatul Poporului de a sesiza sau nu Curtea Constituțională nu va putea fi nici atacată în justiție. Se invocă, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 225, și nr. 682 din 27 iunie 2012, precum și Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în Cauzele Feldman și Slovyanskyy Bank împotriva Ucrainei și Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei.

11. Referitor la încălcarea art. 2 alin. (2) din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate invocă Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 57, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „Hotărârea Pellegrin trebuie să fie repoziționată în contextul jurisprudenței anterioare a Curții și să fie înțeleasă ca o primă distanțare de vechiul principiu al inaplicabilității art. 6 la funcția publică și un prim pas către aplicabilitatea parțială. Această hotărâre reflectă postulatul de bază conform căruia anumiți agenți publici, din cauza funcțiilor lor, au o legătură specială de încredere și loialitate cu angajatorul acestora“. Totodată, la paragraful 80 al aceleiași hotărâri, s-a reținut că „ art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din Convenție, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință o cale de atac internă care permite examinarea conținutului unei «plângeri credibile» întemeiate pe Convenție și oferirea măsurilor de reparație corespunzătoare. Întinderea obligației care decurge din art. 13 pentru statele contractate variază în funcție de natura plângerii reclamantului. Cu toate acestea, calea de atac prevăzută la art. 13 trebuie să fie «efectivă» atât în practică, cât și în drept [a se vedea, în special, Hotărârea Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 157, CEDO 2000-XI]“.

12. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 11,

art. 20 și art. 148 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate precizează că Legea nr. 35/1997 conține prevederi diferite pentru Avocatul Poporului față de cele prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene pentru Ombudsmanul European. Astfel, articolul 228 (ex- articolul 195 TCE) prevede la alin. (2) că „Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă“. Așadar, legislația europeană asigură garanțiile de independență a ombudsmanului, întrucât, chiar dacă există plângeri ale Parlamentului, doar o instanță de judecată independentă și imparțială poate decide dacă acea plângere este întemeiată sau nu, evitând abuzurile și interesele politice. De asemenea, în tratat sunt indicate expres situațiile în care Parlamentul poate face plângere pentru revocarea ombudsmanului, și anume atunci când nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă. În schimb, potrivit legislației interne, Avocatul Poporului poate fi revocat ca urmare a încălcării Constituției și a legilor, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 35/1997. Însă o încălcare a Constituției sau a legilor nu poate fi constatată de către Parlament, ci doar de către o instanță de judecată, respectiv de Curtea Constituțională, fiind afectată în acest mod independența instituției. O altă diferență față de tratat este și aceea că Avocatul Poporului nu poate fi obligat de nimeni să se supună instrucțiunilor sau „dispozițiilor“ sale. Această formulare adăugată față de tratat, privind nesupunerea față de „dispoziții“, ar putea crea confuzie, înțelegându-se că Avocatul Poporului nu poate fi obligat să se supună nici dispozițiilor unei instanțe de judecată. Astfel, se susține că, în cauza C-337/15, Ombudsmanul European a fost sancționat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu plata unor daune morale pentru cauzarea unui prejudiciu unui petent. De asemenea, se invocă hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-234/02 Ombudsmanul European împotriva Frank Lamberts. Totodată, se susține că dispoziții privind Ombudsmanul European se regăsesc și în art. 41 și art. 51-54 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Decizia Parlamentului European din 9 martie 1994 privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului (94/262/CECO, CE, Euratom), precum și în Decizia privind Codul Bunei Conduite Administrative a Centrului European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP).

13. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 15 și art. 16 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că niciuna dintre părți, fie ea și o autoritate publică, nu poate invoca independența instituției pentru a se sustrage unei eventuale răspunderi și unui litigiu. De asemenea, în aceeași chestiune, respectiv sesizarea Curții Constituționale, instanța de judecată este obligată să respecte prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în timp ce Avocatul Poporului nu are niciun criteriu privind sesizarea Curții Constituționale, aceasta fiind lăsată la libera sa apreciere. Or, Avocatul Poporului nu poate avea criterii pentru independență, distincte de instanțele de judecată în aceeași chestiune, respectiv sesizarea Curții Constituționale. Se invocă, în acest sens, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil. În speță, este vorba despre instituții independente - instanțele de judecată și Avocatul Poporului - și de criterii de sesizare a Curții Constituționale, care, în cazul instanțelor, sunt clare, iar, în cazul Avocatului Poporului, nu există, fiind lăsate la libera sa apreciere.

14. Referitor la încălcarea art. 21 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate arată că fiecare justițiabil are dreptul să prezinte în fața unei instanțe orice contestație referitoare la „drepturile și obligațiile sale cu caracter civil“, sens în care invocă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la instanță trebuie să fie „concret și efectiv“. În plus, dreptul la o instanță include nu numai dreptul de a iniția o acțiune, ci și dreptul la soluționarea juridică a litigiului. Litigiile prezentate în fața unei instanțe constituționale pot, de asemenea, să intre sub incidența art. 6 din Convenție, sens în care invocă Hotărârea pronunțată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei. Așadar, atunci când accesul la o jurisdicție constituțională se poate realiza doar indirect prin intermediul instanței de judecată în cadrul unui litigiu sau prin intermediul Avocatului Poporului, prin nesesizarea Curții Constituționale se încalcă dreptul de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenție, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011. Se mai susține că limitările aduse accesului la justiție nu au un scop legitim, iar, în cazul în care s-ar respinge acțiunea privind obligarea de către instanța judecătorească a Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională, pe motiv că Avocatul Poporului nu se supune niciunei autorități, măsura nu este nici proporțională, fiind afectată însăși esența dreptului de acces la justiție. Dreptul de acces la justiție nu poate fi sacrificat sub pretextul independenței instituției Avocatului Poporului, mai ales că aceasta vizează verificarea constituționalității unor dispoziții legale care sunt în interesul cetățenilor, și nu anumite măsuri care ar împiedica apărarea drepturilor, intereselor și libertăților cetățenilor. Chiar dacă, prin Decizia nr. 336 din 24 septembrie 2013, Curtea Constituțională a stabilit că ridicarea directă a excepției de neconstituționalitate este și rămâne la aprecierea exclusivă a Avocatului Poporului, acesta neputând fi obligat sau împiedicat de nicio autoritate publică să ridice o atare excepție, aceasta poate realiza o interpretare preluând doctrina dreptului viu. Tendința jurisprudenței recente a Curții Constituționale este aceea de a stabili și dezvolta exigențe constituționale sporite în sensul asigurării unei protecții efective a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conținutului normativ al art. 16, art. 21 sau al art. 129 din Constituție. Se invocă, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

15. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 52, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că este o asociație care are ca scop apărarea și promovarea drepturilor cetățenilor, iar prin îngrădirea dreptului de a contesta refuzul nejustificat al Avocatului Poporului de a soluționa cererea de sesizare a Curții Constituționale i se încalcă dreptul prevăzut de art. 52 din Constituție, paguba constând în îngrădirea scopului pentru care a fost înființată asociația.

16. Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile de lege criticate i se restrânge dreptul de i se soluționa cererea pe fond, respectiv dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, precum și dreptul de recurs efectiv, iar o atare restrângere nu este proporțională.

17. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 124 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că, deși nu înfăptuiește justiția, condițiile de numire a Avocatului Poporului sunt cele prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituțională. Totodată, susține că instituția Avocatul Poporului este lipsită de independență și de imparțialitate. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, lipsa de independență sau imparțialitate a organului decizional sau încălcarea de către acest organ a unei garanții procedurale fundamentale nu poate constitui o încălcare a art. 6 paragraful 1

din Convenție în cazul în care decizia a fost supusă controlului ulterior din partea unui organ judiciar cu jurisdicție deplină care a asigurat respectarea garanțiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1, remediind încălcarea inițială.

18. În final, referitor la încălcarea art. 126 din Constituție, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că, în cazul în care actele emise de Avocatul Poporului nu ar putea fi supuse controlului judecătoresc, această instituție se transformă în putere judecătorească, concurentă cu instanțele judecătorești, actul emis de aceasta echivalând cu o hotărâre definitivă.

19. Curtea de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale menționate, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 24 septembrie 2013. Consideră că argumentele de neconstituționalitate vizează în fapt nemulțumirea reclamantei față de inexistența, în cadrul instituției Avocatul Poporului, a unui mecanism obligatoriu de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate solicitate. De asemenea, instanța apreciază că prevederile de lege criticate sunt în concordanță atât cu Constituția României, cât și cu documentele internaționale care guvernează modul de organizare și funcționare a instituțiilor de tip Ombudsman, respectiv Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1615 (2003) pct. 7.2 și 7.5.

20. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

21. Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, deoarece, în realitate, argumentele de neconstituționalitate vizează nemulțumirea autoarei excepției față de inexistența în cadrul instituției Avocatul Poporului a unui mecanism obligatoriu de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate solicitate de persoanele fizice. Finalitatea demersului autoarei excepției o constituie, în mod evident, obligarea instituției Avocatul Poporului, fie prin intermediul instanței de judecată, fie al legiuitorului, la ridicarea directă a unei excepții de neconstituționalitate în sensul dorit de Asociația Principia.

22. De altfel, Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate nu sunt de natură a îngrădi accesul la justiția constituțională, ci, dimpotrivă, acestea conturează natura juridică specifică a instituției Avocatul Poporului, punând la dispoziția acesteia un instrument juridic suplimentar de intervenție în scopul protejării drepturilor și libertăților constituționale, prin intermediul declanșării controlului de constituționalitate. Astfel, soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control abstract de constituționalitate, ceea ce înseamnă că Avocatul Poporului ridică o excepție de neconstituționalitate distinct de orice procedură judiciară, așadar, în lipsa vreunui litigiu, el neavând de apărat vreun drept subiectiv. Instituirea unui mecanism obligatoriu de control al legilor și ordonanțelor Guvernului este apanajul exclusiv al legiuitorului, însă soluția legislativă aleasă ar trebui să asigure Avocatului Poporului garanțiile de autoritate, independență și imparțialitate care țin de însăși esența unei instituții de tip Ombudsman. De altfel, asemenea propuneri legislative au existat, însă au fost respinse de Parlament, întrucât textul propus, stabilind în sarcina Avocatului Poporului obligația de a sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a ordonanțelor Guvernului, ar fi contravenit dispozițiilor constituționale ale art. 146 lit. d) teza finală, potrivit cărora „excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului“, precum și celor ale art. 58-60, care stabilesc rolul Avocatului Poporului. Implicarea Avocatului Poporului în controlul de constituționalitate trebuie abordată prin interpretarea art. 146 lit. d) teza finală din Legea fundamentală în coroborare cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 58-60 și având în vedere prevederile Legii nr. 47/1992. Potrivit art. 58-60 din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 35/1997, rolul Avocatului Poporului este acela de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice. În vederea realizării acestui scop, Avocatul Poporului a fost învestit cu o serie de prerogative, printre care, după revizuirea Constituției în anul 2003, și cu posibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, raportat la art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 35/1997. Este evident că prin această importantă atribuție Avocatul Poporului dispune de o pârghie serioasă și eficientă pentru îndeplinirea rolului său constituțional. Deși nici Constituția și nici legea sa organică nu reglementează cazurile în care se ridică excepția de neconstituționalitate, se poate concluziona că prin posibilitatea sesizării Curții Constituționale nu s-a urmărit ca instituția Avocatul Poporului să fie transformată într-un arbitru între instituțiile statului și nici să se substituie Curții Constituționale sau Parlamentului. Tocmai din acest motiv, Avocatul Poporului are latitudinea de a stabili cazurile în care poate să intervină. Or, sesizarea directă a Curții Constituționale, fără a se oferi Avocatului Poporului posibilitatea de a analiza îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite de lege, precum și de a aprecia asupra neconcordanței dispozițiilor legale criticate față de prevederile Legii fundamentale ar contraveni statutului său de instituție independentă, creând un precedent periculos, la îndemâna oricui urmărește atingerea unui scop politic prin utilizarea mecanismului excepției de neconstituționalitate. Reglementarea obligației Avocatului Poporului de a sesiza direct Curtea Constituțională ar fi menită să anihileze orice posibilitate de analiză judicioasă a aspectelor de constituționalitate, implicarea Avocatului Poporului în controlul de constituționalitate în această situație limitându-se doar la „expedierea“ către Curtea Constituțională a solicitării motivate primite. În temeiul reglementării legale menționate, Avocatul Poporului nu-și poate exercita atribuțiile decât în limitele constituționale și legale stabilite în vederea îndeplinirii rolului său de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice, fără a se substitui altor autorități publice care, la rândul lor, trebuie să-și îndeplinească propriile atribuții, astfel cum sunt acestea reglementate în legislația în vigoare. Este semnificativ faptul că jurământul pe care trebuie să-l depună Avocatul Poporului, cu prilejul învestirii lui, cuprinde obligația acestuia de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor și de a-și îndeplini cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile. În ceea ce privește posibilitatea cetățenilor de a beneficia de protecția drepturilor și libertăților lor, legislația actuală reglementează o serie de mijloace menite să asigure protecția cetățenilor împotriva aplicării unor dispoziții legale neconstituționale. În plus, persoanele fizice au posibilitatea de a solicita Avocatului Poporului examinarea constituționalității unei dispoziții legale, în vederea sesizării directe a Curții Constituționale. Coordonatele sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate au fost confirmate de jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, prin Decizia nr. 336 din 24 septembrie 2013, Curtea Constituțională subliniind caracterul independent și autonom al Avocatului Poporului.

23. Totodată, Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 2 alin. (1), alin. (3) și alin. (4), ale art. 15 alin. (1) lit. i), ale art. 52 din Legea nr. 35/1997 sunt în concordanță cu documentele internaționale care stabilesc standardele funcționării instituțiilor de tip Ombudsman, precum și prerogativele acestora. Pe de o parte, Recomandarea 1615 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind instituțiile Ombudsman stabilește, la pct. 7.5 că Ombudsman-ul trebuie să beneficieze de „imunitate personală împotriva oricărei proceduri disciplinare, administrative sau penale sau a oricăror sancțiuni legate de îndeplinirea responsabilităților oficiale, altele decât revocarea din partea Parlamentului pentru incapacitate sau abatere etică gravă“, iar, pe de altă parte, Comisia de la Veneția apreciază că imunitatea funcțională ar trebui să existe pe o durată nedeterminată și să fie extinsă și asupra personalului angajat. O altă caracteristică esențială a independenței funcționale a instituției Ombudsman este prevăzută, cu titlu de principiu, la pct. 7.2 din Recomandarea 1615 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, și anume „garantarea independenței în ceea ce privește subiectul anchetelor, inclusiv, și în special, în ceea ce privește primirea petițiilor, deciziile privind acceptarea sau respingerea petițiilor ca inadmisibile sau inițierea investigațiilor din proprie inițiativă, luarea deciziilor cu privire la momentul și modul de desfășurare a investigațiilor, luarea în considerare a probelor, tragerea concluziilor, pregătirea și prezentarea recomandărilor și a rapoartelor, precum și publicarea acestora“. Prin urmare, cadrul legal de reglementare al instituției Avocatul Poporului este în concordanță atât cu prevederile Constituției României, cât și cu documentele internaționale care guvernează modul de organizare și funcționare al instituțiilor de tip Ombudsman, cum este și Avocatul Poporului din România, instituție bazată pe medierea și dialogul dintre autoritățile statului și persoanele fizice ale căror drepturi au fost încălcate.

24. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente la ședința publică, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

25. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

26. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în încheierea de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie prevederile art. 2 alin. (1)-(3), ale art. 13 alin. (1) lit. f) ș i ale art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 15 aprilie 2014, cu următorul conținut: – Art. 2 alin. (1)-(3):

(1) Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, în condițiile legii.

(2) În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților publice.

(3) Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.“;

– Art. 13 alin. (1) lit. f): „(1) Avocatul Poporului are următoarele atribuții: […] f) poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor;“;

– Art. 30: „Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de prezenta lege.“

27. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Legea nr. 35/1997 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 27 februarie 2018, textele de lege criticate regăsindu-se la art. 2 alin. (1), (3) și (4), art. 15 alin. (1) lit. i) și art. 52 din Legea nr. 35/1997, cu același conținut normativ, după cum urmează: – Art. 2 alin. (1), (3) și (4):

(1) Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, în condițiile legii. […]

(3) În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților publice.

(4) Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.“

– Art. 15 alin. (1) lit. i): „(1) Avocatul Poporului are următoarele atribuții: […] i) poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor;“

– Art. 52: „Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de prezenta lege.“

28. Prin urmare, Curtea va reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 2 alin. (1), (3) și (4), ale art. 15 alin. (1) lit. i) și ale art. 52 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.

29. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin următoarelor dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (3)-(5) privind statul român, art. 2 alin. (2) p otrivit cărora „Niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu“, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (1) și (2) privind înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (1) și (6) privind instanțele judecătorești și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, precum și celor ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

30. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit art. 58 alin. (3) din Constituție, organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică. Ținând cont de aceste dispoziții constituționale, art. 2 alin. (1),

(3) și (4) din Legea nr. 35/1997 reglementează statutul instituției Avocatului Poporului de autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică și prevăd că, în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităților publice. De asemenea, Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

31. Principala critică a autoarei excepției de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 35/1997, din perspectiva faptului că sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este lăsată la libera apreciere a Avocatului Poporului, fără a exista criterii clare, așa cum există în cazul sesizării acesteia de către instanțele de judecată, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992. Cu privire la această critică, Curtea reține că Legea fundamentală prevede posibilitatea Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională în două situații, și anume, în cazul legilor înainte de promulgare potrivit art. 146 lit. a) teza întâi, precum și în cazul excepției de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor - potrivit art. 146 lit. d) teza a doua. În ambele situații, este vorba despre un control abstract de constituționalitate, spre deosebire de controlul concret de constituționalitate efectuat de Curtea Constituțională la sesizarea instanțelor judecătorești cu o excepție de neconstituționalitate, în temeiul art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție.

32. Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997, devenit art. 15 alin. (1) lit. i) după republicarea legii, prin Decizia nr. 336 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 7 noiembrie 2013, respingând excepția de neconstituționalitate a acestora. Curtea Constituțională a reținut că atribuția Avocatului Poporului de a ridica excepții de neconstituționalitate a fost introdusă prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003. Soluția legislativă criticată a fost introdusă în cuprinsul Legii nr. 35/1997 prin art. I pct. 10 din Legea nr. 233/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iunie 2004. Curtea a mai reținut că art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 35/1997 reia la nivel infraconstituțional dispozițiile art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, potrivit cărora „excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului“.

33. Curtea a mai constatat că, potrivit jurisprudenței sale constante, Avocatul Poporului poate declanșa controlul de constituționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate indiferent de problemele vizate prin aceasta (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2006, Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 14 iulie 2006, Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 742 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 29 iulie 2008, Decizia nr. 365 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 9 aprilie 2009, Decizia nr. 1.555 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 28 decembrie 2009, sau Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 octombrie 2010), însă ridicarea directă a excepției de neconstituționalitate este și rămâne la aprecierea exclusivă a Avocatului Poporului, acesta neputând fi obligat sau împiedicat de nicio autoritate publică să ridice o atare excepție. În consecință, Curtea a constatat că Avocatul Poporului are exclusivitatea în privința deciziei de a ridica o excepție de neconstituționalitate, parte a independenței instituționale și funcționale de care acesta se bucură.

34. Cu privire la comparația pe care o face autoarea excepției între o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul unui litigiu în fața instanței judecătorești, potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție, și o excepție de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului, potrivit art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, din perspectiva condițiilor de admisibilitate, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017. La paragraful 44 al acestei decizii, Curtea a stabilit că, referitor la cea de-a doua teză a art. 146 lit. d) din Constituție, sintagma „în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 „nu poate fi interpretată în același fel ca în cazul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, întrucât soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control abstract de constituționalitate“ (a se vedea Decizia nr. 1.167 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011, și Decizia nr. 549 din 15 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 24 septembrie 2015, paragraful 16). Astfel, Avocatul Poporului ridică o excepție de neconstituționalitate distinct de orice procedură judiciară, așadar, în lipsa vreunui litigiu, el neavând de apărat vreun drept subiectiv (a se vedea, cu privire la caracterul abstract al controlului exercitat în condițiile art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, iar cu privire la condiționările și implicațiile unui control abstract de constituționalitate, mutatis mutandis, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 33).

35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

36. Având în vedere această jurisprudență, Curtea constată că dispozițiile art. 2 alin. (1), (3) și (4) și ale art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 35/1997 - care reglementează statutul instituției Avocatul Poporului și atribuția acestuia de a sesiza direct Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate - nu contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, nefiind lipsite de claritate și precizie în ceea ce privește procedura de sesizare a Curții Constituționale. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, Avocatul Poporului ridică o excepție de neconstituționalitate distinct de orice procedură judiciară, așadar, în lipsa vreunui litigiu, el neavând de apărat vreun drept subiectiv, fiind vorba, așadar, despre un control abstract de constituționalitate.

37. Referitor la încălcarea prevederilor din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea constată că aceasta nu este o veritabilă critică de neconstituționalitate, nefiind raportată la principii sau dispoziții constituționale, așa cum prevede art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

38. Cât privește critica de neconstituționalitate raportată la încălcarea accesului liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt prevăzute în art. 21 din Constituție și în art. 6 și art. 13 din Convenție, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, precitată, Curtea Constituțională a reținut că, în ceea ce privește incidența prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul procedurilor desfășurate în fața curților constituționale, prin Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunțată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși Curții Constituționale nu îi revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate să aibă consecințe asupra obiectului litigiului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate exclude într-o manieră generală aplicabilitatea art. 6 din Convenție la procedurile în fața jurisdicțiilor constituționale. Atunci când dreptul intern prevede existența unor asemenea jurisdicții, la care accesul este deschis direct sau indirect justițiabililor, procedurile care se desfășoară în fața lor trebuie să respecte principiile prevăzute de art. 6 din Convenție, atunci când decizia Curții Constituționale poate influența fondul litigiului ce se dezbate în fața instanțelor ordinare. Prin urmare, art. 6 din Convenție va fi aplicabil în cazul jurisdicțiilor constituționale doar atunci când aceste jurisdicții exercită controlul de constituționalitate la sesizarea persoanelor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepție.

39. Or, Curtea reține că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, în cazul ridicării unei excepții de neconstituționalitate de către Avocatul Poporului, Curtea Constituțională nu exercită un control de constituționalitate concret, care ar putea să influențeze fondul litigiului, deoarece sesizarea Avocatului Poporului se face distinct de orice procedură judiciară, iar nu în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 și art. 13 din Convenție nu au aplicabilitate în procedura de sesizare directă a Curții Constituționale de către Avocatul Poporului cu o excepție de neconstituționalitate, deoarece această procedură nu are legătură cu vreun litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești. Pe de altă parte, Curtea reține că orice persoană are dreptul de a formula, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești, în care este parte, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, în temeiul art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție și în condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

40. Curtea constată că, în ipoteza în care Avocatul Poporului ar fi obligat să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, la cererea persoanelor fizice sau juridice, s-ar ajunge la convertirea controlului de constituționalitate realizat pe calea excepției de neconstituționalitate într-o veritabilă actio popularis, instrument nereglementat de Constituție în sistemul românesc de control de constituționalitate a legilor.

41. Referitor la critica privind încălcarea principiului separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, principiu prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece atribuția Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate este prevăzută în art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție. Așadar, dispozițiile de lege criticate nu prevăd imixtiuni ale vreuneia dintre cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească în activitatea alteia.

42. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate care vizează încălcarea art. 2 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia niciun grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât faptul că Avocatul Poporului decide, în mod exclusiv, dacă sesizează sau nu Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, neputând fi obligat sau împiedicat de nicio autoritate publică să ridice o atare excepție, nu are semnificația exercitării suveranității naționale în nume propriu, ci reprezintă o atribuție prevăzută de Constituție.

43. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 15 alin. (1) privind universalitatea și ale art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi din Constituție, prin faptul că sesizarea Curții Constituționale de către Avocatul Poporului este lăsată la libera sa apreciere, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate dau expresie prevederilor art. 146 lit. d) teza a doua din Legea fundamentală și nu conțin reglementări care să contravină nici art. 15 alin. (1), potrivit căruia cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea, și nici a rt. 16 privind principiul egalității în drepturi. Comparația pe care o face autoarea excepției între instanțele judecătorești și Avocatul Poporului, în ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu poate fi primită, deoarece vizează două tipuri diferite de control de constituționalitate, din punctul de vedere al existenței sau nu a unui litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești, în care să se fi ridicat excepția de neconstituționalitate.

44. Referitor la critica privind încălcarea art. 52 din Constituție, Curtea constată că dispozițiile criticate din Legea nr. 35/1997 nu încalcă dreptul persoanei vătămate într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, Avocatul Poporului are exclusivitate în privința deciziei de a ridica o excepție de neconstituționalitate, parte a independenței instituționale și funcționale de care acesta se bucură.

45. Cât privește invocarea dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este incidentă ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.

46. De asemenea, dispozițiile art. 124 și art. 126 din Constituție, invocate din perspectiva lipsei de independență și imparțialitate a Avocatului Poporului, nu au incidență în cauză, deoarece acestea se referă la înfăptuirea justiției, în numele legii, de către instanțele judecătorești și la independența instanțelor judecătorești, neavând nicio legătură cu statutul Avocatului Poporului și cu atribuția acestuia de a sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate.

47. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 11,

art. 20 și art. 148, prin faptul că reglementările europene privind Ombudsmanul European diferă față de cele naționale privind Avocatul Poporului, în ceea ce privește numirea, revocarea și garanțiile de independență, Curtea constată că această critică nu poate fi primită, deoarece este evident că statutul Ombudsmanului European este diferit de cel al Avocatului Poporului, reglementările naționale privind numirea și revocarea Avocatului Poporului neputând fi aceleași cu cele europene privind numirea și revocarea Ombudsmanului European.

48. Cu privire la răspunderea Avocatului Poporului și la dispozițiile art. 52 din Legea nr. 35/1997, potrivit cărora Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, Curtea constată că nici aceste dispoziții criticate nu contravin prevederilor constituționale. Din analiza textului de lege criticat, se observă că este exclusă răspunderea juridică doar în cazul respectării legii, nu și în situația nerespectării acesteia.

49. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, în ceea ce privește statutul și răspunderea Avocatului Poporului, prin Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, acesta se află în raporturi constituționale și legale directe cu Parlamentul. Astfel, din coroborarea dispozițiilor art. 58 alin. (1) și ale art. 65 alin. (2) lit. i) din Constituție, reiese că Avocatul Poporului este numit în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, pe o perioadă de 5 ani. Totodată, în condițiile Legii nr. 35/1997, mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen, printre altele, în caz de revocare din funcție, iar revocarea din funcție a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituției și a legilor, se face de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Pe de altă parte, Curtea a reținut că, în conformitate cu art. 60 din Constituție, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, iar rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și a libertăților cetățenilor.

50. Așadar, Curtea a constatat că Avocatul Poporului răspunde numai în fața Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfășurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituției, s-a realizat în limitele stabilite de Constituție și lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora și, în consecință, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor și procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale.

51. Având în vedere aceste considerente cuprinse în Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, precitată, critica autoarei excepției de neconstituționalitate referitoare la lipsa de independență a Avocatului Poporului și la lipsa de răspundere a acestuia este neîntemeiată.

52. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Asociația Principia în Dosarul nr. 1.262/59/2017 al Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 2 alin. (1),

(3) și (4), ale art. 15 alin. (1) lit. i) și ale art. 52 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean