DECIZIE nr. 452/2021

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal cu referire la sintagmele „sub influența“ și „substanțe psihoactive“, excepție ridicată de Judecătoria Focșani - Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 17.829/231/2017, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.652D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.682D/2018, având ca obiect o excepție de neconstituționalitate identică, ridicată de Remus Mădălin Haneș în Dosarul nr. 2.330/111/2017 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

4. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 1.682D/2018 la Dosarul nr. 1.652D/2018. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.682D/2018 la Dosarul nr. 1.652D/2018, care a fost primul înregistrat.

5. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se susține, în acest sens, că dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt clare, precise și previzibile și că acestea nu contravin prevederilor constituționale și convenționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia calității legii, arătându-se că acestea nu pot avea o precizie absolută, că tehnicile standard de reglementare constau tocmai în recurgerea la categorii generale și că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare, rolul acesteia revenind instanțelor judecătorești. Se face totodată trimitere la Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că folosirea sintagmei „substanțe psihoactive“ din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, și substanțele prevăzute în conținutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope. Se arată că aceste substanțe sau amestecuri de substanțe, cu efecte nocive în cazul consumului, atacă sistemul nervos indiferent de persoana care se află în momentul consumului în ipoteza prevăzută la art. 336 alin. (2) din Codul penal. Astfel, legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanță cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central al persoanei care o consumă într-o măsură incompatibilă cu desfășurarea în siguranță a unor activități, motiv pentru care consumul de substanțe cu efect psihoactiv prezintă un grad ridicat de risc pentru celelalte persoane.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

6. Prin încheierile din 15 octombrie 2018 și 27 septembrie 2018, pronunțate în dosarele nr. 17.829/231/2017 și nr. 2.330/111/2017, Judecătoria Focșani - Secția penală și Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, excepție ridicată de Judecătoria Focșani - Secția penală, din oficiu, și de Remus Mădălin Haneș în cauze având ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută la art. 336 alin. (2) din Codul penal, și, respectiv, soluționarea unui apel formulat de autorul excepției împotriva unei sentințe penale.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că sintagma „sub influența unor substanțe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu prevede care este concentrația minimă dintr-o astfel de substanță pe care o persoană trebuie să o aibă în sânge pentru a putea fi subiect activ al infracțiunii reglementate prin texul criticat. Se susține că această lipsă de claritate a prevederilor art. 336 alin. (2) din Codul penal face ca pedeapsa pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe și executarea acesteia să fie greu de individualizat. De asemenea, se susține că sintagma „substanțe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât aceasta este definită la art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia „prin substanțe psihoactive se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății“, însă această definiție nu permite identificarea exactă a legilor care prevăd substanțele psihoactive. Se arată că dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, definesc expresia „efecte psihoactive“ ca reprezentând „unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică“. Se susține că din interpretarea coroborată a celor două definiții rezultă că orice substanță care are un efect ce poate fi încadrat în ipoteza normei prevăzute la art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 este o substanță psihoactivă. Se susține însă că o astfel de concluzie pune destinatarul legii penale în situația de a fi obligat să realizeze analize de laborator asupra tuturor substanțelor pe care le consumă, pentru a verifica dacă acestea au efecte psihoactive. Se arată că nu aceasta a fost intenția legiuitorului cu prilejul adoptării dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 187/2012, ce reglementează, de altfel, o normă cu caracter tranzitoriu, și că scopul prevederilor legale anterior menționate rezultă din interpretarea istorică a dispozițiilor legale criticate, respectiv din Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 87/2003 pentru aprobarea listei afecțiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule sau tramvaie și a listei substanțelor cu efect psihoactiv, contraindicate conducătorilor de autovehicule și tramvaie (produse sau substanțe stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora), care prevedea, în cuprinsul anexei nr. 2, lista substanțelor anterior menționate, listă care, prin urmare, era întocmită de specialiști, și nu de către destinatarii legii. Se precizează că Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 87/2003 a fost abrogat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1.162/2010 pentru aprobarea Normelor minime privind aptitudinile fizice și mentale necesare pentru conducerea unui autovehicul, care nu mai conține o astfel de listă. În continuare, încercând să identifice actele normative în vigoare care prevăd sau definesc substanțele psihoactive, se menționează că, potrivit art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, expresia „plante și substanțe aflate sub control național“ desemnează plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută la art. 8 alin. (3) din același act normativ, iar, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 339/2005, plantele și substanțele nesupuse controlului internațional care, datorită proprietăților psihoactive, prezintă un risc pentru sănătatea publică se înscriu în secțiunea „Plante și substanțe aflate sub control național“ din tabelele din anexa la această lege, la propunerea Ministerului Sănătății. Totodată, se arată că anexa la Legea nr. 339/2005 prevede plante și substanțe aflate sub control național, enumerând plantele și substanțele în înțelesul art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005. Se arată că dispozițiile legale anterior menționate par să reglementeze toate substanțele cu proprietăți psihoactive, dar că, în realitate, printre aceste plante și substanțe nu se regăsesc și drogurile de risc și cele de mare risc prevăzute în cuprinsul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cel puțin nu printre cele a căror reglementare este realizată prin raportare la prevederile art. 2 lit. d^1) din Legea nr. 339/2005. Se conchide că destinatarii legii penale nu pot determina cu exactitate care sunt substanțele psihoactive la care fac referire prevederile art. 336 alin. (2) din Codul penal și că, pentru asigurarea standardelor de calitate a legii, astfel cum acestea rezultă din prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (12) din Constituție, se impune ca legiuitorul să reglementeze în mod expres aceste substanțe. Pentru aceleași motive, se susține că textul criticat nu permite identificarea modului în care se poate constata că subiectul activ al infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe se află „sub influența“ unor substanțe psihoactive.

8. Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat cu privire la criticile de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză, prin mai multe decizii prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate astfel invocate și că se impune menținerea jurisprudenței anterior menționate.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.“

13. Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la statul de drept și ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării, precum și dispozițiilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea incriminării.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, referitor la lipsa reglementării, în cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal, a concentrației minime de substanță psihoactivă care determină reținerea săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, aceasta a mai fost analizată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, și Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, prin care excepția de neconstituționalitate astfel formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

15. Prin deciziile anterior menționate, Curtea a constatat că infracțiunea prevăzută în art. 336 din Codul penal - având denumirea marginală „Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe“ - constă în acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge [ alin. (1) ] sau care se află sub influența unor substanțe psihoactive [ alin. (2) ]. Această infracțiune nu are corespondent în Codul penal din 1969, fiind preluată din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, unde era prevăzută, într-o redactare asemănătoare, în art. 87, care nu avea însă o denumire marginală.

16. Curtea a reținut că, în timp ce Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, avea în vedere - în norma de incriminare cuprinsă în art. 87 alin. (2) - persoana „care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora“, potrivit dispozițiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal, criticate în cauza de față, subiectul activ al infracțiunii este persoana care se află „sub influența unor substanțe psihoactive“. Referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicații în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „trafic de stupefiante“ din cuprinsul dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituțională. Prin prevederile art. II pct. 49 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate, iar sintagma „o infracțiune de trafic de stupefiante“ a fost înlocuită cu sintagma „o infracțiune de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive“.

17. Curtea a reținut că diferența de terminologie față de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei „substanțe psihoactive“ - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvați pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal, în concordanță cu legislația specială în materie de droguri, precursori și alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

18. Astfel, art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, prevede că acest act normativ stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăsește și Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care definește, la art. 2 lit. c), d) și d^1), substanțele psihotrope ca fiind substanțele înscrise în anexele la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971, substanțele stupefiante ca desemnând substanțele înscrise în anexele la Convenția unică din 1961 a Națiunilor Unite asupra substanțelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele și substanțele aflate sub control național ca fiind plantele și substanțele cu proprietăți psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura națională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare, definește la art. 1 lit. b) drogurile ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeași lege, și prevede la lit. c) și d) ale aceluiași art. 1 că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I și II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III.

19. De asemenea, cu privire la dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, prin Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, citată anterior, Curtea a constatat că incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanțelor respective, ținând cont de faptul că acestea produc tulburări în atitudinea și comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacității de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiții de siguranță pentru toți participanții la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabilește că prin „efecte psihoactive“ se înțelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relațiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal este reprezentat de relațiile sociale referitoare la protecția siguranței circulației pe drumurile publice, relații sociale a căror existență normală este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influența substanțelor psihoactive.

20. Așadar, situația premisă a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive constă în preexistența unor stări, situații, condiții în care se află subiectul activ și în existența unor norme juridice care reglementează poziția psihică și fizică a unei persoane care conduce un vehicul pe drumurile publice. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din Codul penal îl reprezintă acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influența unor substanțe psihoactive. Urmarea imediată în cazul acestei infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, relații ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată de lege și urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei (ex re). Forma de vinovăție cu care acționează subiectul activ în cazul infracțiunii examinate este intenția, cu ambele forme ale acesteia.

21. Curtea a reținut că pentru constatarea consumului de substanțe psihoactive - drept cerință esențială specifică acestei infracțiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existența acestor substanțe în corpul conducătorului vehiculului. Cu privire la intervalul de timp în care trebuie efectuată recoltarea probelor biologice, Codul de procedură penală stabilește, în art. 190 alin. (8), că: „În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziția organelor de constatare și cu consimțământul celui supus examinării de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale.“

22. Curtea a constatat că, având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, așa cum reiese aceasta din legislația specială mai sus menționată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentrației de substanțe psihoactive drept cerință esențială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive, infracțiune reglementată de art. 336 alin. (2) din Codul penal. Așa fiind, legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în orice situație de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanțe psihoactive, prin consum înțelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat în una dintre următoarele modalități: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în așa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [ art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influența unor substanțe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanțelor și preparatelor ce conțin substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripții medicale - sau a uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripție medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislației naționale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfășoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuși unor forme de școlarizare, așa încât este vorba de persoane avizate și diligente, care, pe durata deținerii permisului de conducere, au obligația de a rămâne la curent cu normele legale în materie ( Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18).

23. Față de cele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal nu încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) și ale art. 23 alin. (12) și nici prevederile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu au o formulare neclară, ambiguă sau imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii.

24. În acest sens este de menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracțiuni -, instituie și cerința potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a reținut că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Cöeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].

25. Curtea de la Strasbourg a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și MilitaruPidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27. Cu privire la critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu există o definiție legală a noțiunii de „substanțe psihoactive“, Curtea reține că, într-adevăr, Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 87/ 2003 pentru aprobarea listei afecțiunilor medicale incompatibile cu calitatea de conducător de autovehicule sau tramvaie și a listei substanțelor cu efect psihoactiv, contraindicate conducătorilor de autovehicule și tramvaie (produse sau substanțe stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora), invocat în susținerea excepției, a fost abrogat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1.162/2010 pentru aprobarea Normelor minime privind aptitudinile fizice și mentale necesare pentru conducerea unui autovehicul, care nu conține o astfel de listă a substanțelor cu efect psihoactiv. Curtea observă însă că anexa nr. 2 la Ordinul nr. 87/2003 enumera, într-o manieră exhaustivă, „substanțele cu efect psihoactiv“, fără să prevadă o definiție a sintagmei criticate în prezenta cauză.

28. Definiția expresiei „efecte psihoactive“ a fost reglementată ulterior operațiunii de abrogare mai sus menționate, prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, ca reprezentând „unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică“.

29. Așa fiind, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 336 alin. (2) din Codul penal și ale art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011 rezultă că sintagma „substanțe psihoactive“ din cuprinsul textului criticat are în vedere substanțele care au efectele definite la art. 2 lit. e) anterior menționat. Având în vedere această definiție legală, legiuitorul a incriminat la art. 16 din Legea nr. 194/2011 fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile legii anterior menționate, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse, știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive. Conținutul sintagmei „efecte psihoactive“ din cuprinsul art. 16 din Legea nr. 194/2011 a făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare celor formulate în prezenta cauză, prin care autorii excepției au susținut că această sintagmă creează confuzie cu privire la categoriile de substanțe la care se referă prin aceea că legea nu oferă nicio altă explicație și niciun criteriu pe baza căruia să se poată stabili cu claritate care pot fi efectele, iar legiuitorul nu a prevăzut un tabel cu substanțe care sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive.

30. Această critică de neconstituționalitate a fost soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control și combatere a consumului de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înțeles să interzică orice operațiune cu astfel de produse până la obținerea autorizării de la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.). Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 194/2011 este suficient de clară, stabilind în art. 3 alin. (3) și (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficiența elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziția, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinație previzibilă a produsului, și prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucțiuni pentru utilizarea lui, precum și orice altă indicație ori informație referitoare la acestea sau chiar lipsa lor ( Decizia nr. 134 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, precitată, și Decizia nr. 588 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 decembrie 2015, paragraful 19). Curtea a conchis că Legea nr. 194/2011 îndeplinește atât condiția accesibilității, prin aceea că a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind adusă la cunoștința destinatarilor săi, cât și condiția previzibilității, nelăsând loc de arbitrar ori echivoc.

31. De asemenea, critici de neconstituționalitate similare au fost formulate și cu privire la dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, la art. 3 alin. (3) și (4), anterior menționate, fiind reglementate criteriile ce pot fi luate în considerare pentru a stabili dacă un produs este susceptibil de a avea efecte psihoactive. Aceste critici de neconstituționalitate au fost respinse, ca neîntemeiate, de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 481 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 septembrie 2017, prin care Curtea a constatat că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 îndeplinesc condiția clarității, preciziei și previzibilității, iar susținerea autorilor excepției, potrivit căreia, neavând studii de specialitate în domeniu, nu aveau cum să cunoască efectul produselor cu care au efectuat operațiuni, nu poate fi primită, deoarece, dacă nu se cunosc caracteristicile unui produs, nu au cum să fie evidente beneficiile sau cel puțin rațiunile pentru care este pus în vânzare (paragraful 25). Prin aceeași decizie, Curtea a subliniat necesitatea adoptării Legii nr. 194/2011, întrucât simpla elaborare a unor liste cu aceste noi substanțe psihoactive (care devin cu ușurință desuete din cauza rapidității cu care se pot crea noi substanțe) nu este suficientă pentru combaterea acestui fenomen și, prin urmare, au fost necesare eforturi conjugate ale tuturor instituțiilor și autorităților publice locale, care să abordeze diferitele fațete ale acestei probleme extrem de complicate. Prin urmare, Curtea a reținut că Legea nr. 194/2011, definind în art. 2 lit. e) înțelesul noțiunii de „efecte psihoactive“, a instituit în art. 3 criterii concrete pentru aprecierea caracterului rezonabil de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive, sens în care dispozițiile art. 16 din lege sunt suficient de clare, în așa fel încât să permită destinatarilor săi adoptarea unui comportament corespunzător, iar împrejurarea că nu există încă o anexă care să cuprindă o listă exhaustivă a substanțelor ce intră sub incidența legii nu este de natură a conduce la concluzia imprevizibilității normelor contestate.

32. Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că sintagma „substanțe psihoactive“ din cuprinsul art. 336 alin. (2) din Codul penal este clară, precisă și previzibilă, întrucât are în vedere acele substanțe care produc efectele reglementate la art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, dispozițiile art. 2 lit. e) anterior menționate îndeplinind, conform jurisprudenței Curții Constituționale mai sus invocate, exigențele de calitate a legii penale impuse de prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 alin. (12) din Constituție și de dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

33. În ceea ce privește trimiterile făcute de autorii excepției la dispozițiile Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope și ale Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Curtea reține că acestea vizează interpretarea și aplicarea coroborată a dispozițiilor actelor normative anterior menționate, aspecte ce excedează competenței instanței de contencios constituțional, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [

]“.

34. De altfel, prin Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „folosirea sintagmei «substanțe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, și substanțele prevăzute în conținutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu modificările și completările ulterioare“.

35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Focșani - Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 17.829/231/2017 și de Remus Mădălin Haneș în Dosarul nr. 2.330/111/2017 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Focșani - Secția penală și Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 iunie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop