DECIZIE nr. 773/2020

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, excepție ridicată de Irina Sanda Marin (Cajal) în Dosarul nr. 6.087/2/2014/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 545D/2018.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 29 septembrie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, și în prezența autoarei excepției de neconstituționalitate, asistată de domnul avocat Octavian Popescu, având împuternicire avocațială depusă la dosar, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru data de 22 octombrie 2020, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3. Prin Încheierea din 20 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 6.087/2/2014/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României. Excepția a fost ridicată de Irina Sanda Marin (Cajal), într-o cauză având ca obiect anularea unui raport de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia, cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate prin raportare la prevederile Constituției din 1991 și la dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv art. 3 alin. (1), art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (3), art. 28 alin. (1) lit. a) și art. 29 alin. (1) și (2), forma în vigoare la data inițierii proiectului de lege devenit Legea nr. 269/2003, susține, în esență, că, din analiza Expunerii de motive la actul normativ menționat se observă că aceasta este extrem de sumară, cuprinzând numai câteva mențiuni generice, fără o dezvoltare punctuală a motivelor care au stat la baza edictării unor astfel de măsuri.

5. În acest sens, autoarea afirmă că explicațiile consacrate sunt prezentate pe două pagini, într-o formă sumară, cu mențiuni generice. Or, prin raportare la complexitatea măsurilor și soluțiilor propuse de legiuitor, autoarea consideră că Expunerea de motive la Legea nr. 269/2003, în sensul prescris de dispozițiile art. 73 alin. (1) și (3) din Constituție (devenit art. 74 după republicarea Constituției în anul 2003 ) și Legea nr. 24/2000, nu există, ceea ce este contrar prevederilor constituționale menționate, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (3), art. 28 alin. (1) lit. a) și art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000, forma în vigoare la data adoptării legii și au drept consecință și încălcarea normelor constituționale potrivit cărora România este stat de drept și respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

6. Se arată că proiectul de lege devenit Legea nr. 269/2003 a fost dezbătut în Parlament în aceeași perioadă cu proiectul de lege devenit Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Autoarea concluzionează că același Parlament care a adoptat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 269/2003 și Legea nr. 269/2003 în ansamblul său a adoptat și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 161/2003 în ansamblul său, fără a specifica care este intenția reală a legiuitorului, așa cum obligă Legea nr. 24/2000.

7. Având în vedere cele prezentate, autoarea conchide că Legea nr. 269/2003 a fost adoptată cu încălcarea art. 73 alin. (1) și (3) coroborat cu art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2) și art. 51 din Constituția din 1991.

8. Referitor la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, prin raportare la principiul accesibilității și previzibilității legii, se susține, în esență, că din analiza dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 269/2003, prin raportare la prevederile art. 50 alin. (1) lit. d) și e), art. 51 alin. (1) lit. d) și e) și art. 23 lit. d) și e) din aceeași lege, precum și prin raportare la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, acestea sunt redactate într-un mod deficitar, lipsit de precizie și claritate, fiind în contradicție cu dispozițiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor“. Prin urmare, încălcarea principiului clarității și preciziei legii duce la încălcarea dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil.

9. Se apreciază că nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție duce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. În acest sens, se menționează, spre exemplu, deciziile Curții Constituționale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, nr. 901 din 17 iunie 2009, nr. 783 din 26 septembrie 2012 și nr. 728 din 9 iulie 2012, jurisprudența instanței europene ( Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, sau Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunțată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33) și cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la necesitatea respectării așteptărilor legitime ale cetățenilor cărora li se adresează o reglementare legală (Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunțată în Cauza C-459/02 - Willy Gerekens și Asociația agricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragrafele 23 și 24, sau Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-550/09 - Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59).

10. Se consideră că, în raport cu prevederile din Legea nr. 24/2000 este necesară reglementarea unitară a incompatibilităților și conflictelor de interese, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecința creșterii accesibilității și predictibilității legii, de natură să determine eliminarea interpretărilor divergente. Însă, în materia incompatibilităților și a conflictelor de interese, există Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și Legea nr. 269/2003. Așadar, conduita autoarei se supune drepturilor și obligațiilor reglementate în cel puțin patru legi distincte, care sunt în contradicție, afectând grav principiul accesibilității și previzibilității legii. Prin urmare, acest paralelism legislativ în materia incompatibilităților și a conflictelor de interese nu respectă principiul legalității, întrucât încalcă principiile Legii nr. 24/2000.

11. Or, principiul legalității, care exprimă obligativitatea respectării legilor, asigură respectarea ordinii de drept. Ca și principiul supremației Constituției, legalitatea este de esența cerințelor statului de drept, adică a preeminenței legii în reglementarea relațiilor sociale, potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege.

12. Respectarea legilor este o obligație fundamentală întrun stat de drept, iar orice acțiune a autorităților publice trebuie să fie subsumată acestui obiectiv. Or, ignorarea dispozițiilor Legii nr. 24/2000 reprezintă o încălcare de către Parlament a obligațiilor impuse prin art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Prin urmare, reglementările criticate, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

13. Se apreciază că prevederile art. 49 din Legea nr. 269/2003 sunt neconstituționale prin raportare la prevederile art. 6 și art. 53 din Constituție, întrucât, prin modalitatea în care este instituită incompatibilitatea calității de membru al Corpului diplomatic și consular al României cu orice altă funcție publică sau privată, în speță fiind în discuție deținerea unor funcții strict și exclusiv legate de activitatea cultului mozaic, nu se poate realiza nicio circumstanțiere care să permită a se determina dacă vreuna dintre valorile apărate de Constituție și enumerate la art. 53 este în pericol de a i se aduce atingere. Nu se poate determina cu precizie dacă exercitarea funcției pentru care s-a instituit incompatibilitatea, în paralel cu cea de membru al Corpului diplomatic și consular al României, este de natură să aducă atingere existenței vreunui drept sau vreunei libertăți dintre cele enumerate în Constituție. Pentru ca o astfel de restrângere a drepturilor să se justifice, ar trebui să existe o amenințare la adresa drepturilor și libertăților reglementate și să fie necesară într-o societate democratică. Or, incompatibilitatea prevăzută de textul legal criticat vizează „orice“ funcție publică sau privată, fără a se concretiza în niciun mod și fără a se prevedea cel puțin niște criterii pe baza cărora să se poată identifica funcțiile care determină un pericol de atingere a drepturilor și libertăților constituționale.

14. Pentru argumentele prezentate, dispozițiile art. 49 din Legea nr. 269/2003 contravin art. 1 alin. (3) și (5), art. 6 prin raportare la art. 53 din Constituție, iar Legea nr. 269/2003 în ansamblul său contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 147 alin. (4) din Constituție.

15. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, întrucât prevederea legală criticată nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia încălcării supremației legii, în raport cu argumentele prezentate de autoarea excepției. Cu atât mai puțin se poate stabili vreo legătură directă între conținutul art. 49 și o eventuală atingere adusă dreptului de petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituție. Cât privește pretinsa încălcare a art. 53 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, întrucât dispoziția legală criticată instituie, într-adevăr, incompatibilități și interdicții, însă este o măsură necesară într-o societate democratică, fiind inerentă asigurării desfășurării corespunzătoare a activității membrilor Corpului diplomatic și consular al României. Totodată, instanța apreciază că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 269/2003 sunt norme clare, previzibile, stabilind precis conduita membrilor Corpului diplomatic și consular, astfel încât starea de incompatibilitate să poată fi evitată, iar scopul legii de asigurare a imparțialității în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de protejare a interesului public să fie atins. În final, instanța arată că celelalte critici formulate vizează de fapt aspecte de interpretare și aplicare în concret a prevederilor Legii nr. 269/2003, împrejurări ce urmează a fi verificate de instanța de contencios administrativ, prin raportare la ansamblul prevederilor legale care au incidență în materie.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autoarei excepției și cele ale avocatului ales, concluziile scrise depuse de aceștia, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 49 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 23 iunie 2003, cu modificările ulterioare, potrivit cărora: „Calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al României este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ universitar acreditate“.

20. În jurisprudența sa (exemplu fiind Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, sau Decizia nr. 108 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 28 mai 2019) Curtea a statuat că, în cazul în care instanța de judecată sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a anumitor dispoziții din legi sau ordonanțe fără a se pronunța asupra altora, criticate în cadrul aceleiași excepții de neconstituționalitate, instanța de contencios constituțional va analiza excepția de neconstituționalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanța judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepția referitoare la una sau unele dintre dispozițiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), ( 2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, și respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituțională nu se va pronunța cu privire la această excepție. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, a soluției de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate. Față de cele expuse, având în vedere și notele scrise ale autoarei excepției, Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile Legii nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, în ansamblul său, și ale art. 49 din această lege, în special.

21. În opinia autoarei excepției, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 16 alin. (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 53 care reglementează restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prin raportare la art. 6 privind dreptul la identitate, ale art. 74 alin. (1) și (3) privind inițiativa legislativă și ale art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curții Constituționale.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată netemeinicia acesteia din perspectiva argumentelor ce vor fi prezentate în continuare.

23. Astfel, referitor la dispozițiile Legii nr. 269/2003, prin Decizia nr. 840 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 7 februarie 2018, Curtea a observat că acest act normativ reglementează statutul socioprofesional al membrilor Corpului diplomatic și consular al României, care sunt, de regulă, diplomați de carieră, îndeplinind atribuțiile și răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Potrivit art. 2 din lege, au calitatea de membri ai Corpului diplomatic și consular al României:

ministrul afacerilor externe, secretarii de stat și subsecretarii de stat, secretarul general și secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe, aceștia fiind membri de drept pe durata exercitării funcției publice din cadrul ministerului. De asemenea, au calitatea de membri și personalul diplomatic și consular care își desfășoară activitatea în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale și oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerț Exterior și de la alte ministere și instituții, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. Cu privire la aceștia, legea prevede că membrii Corpului diplomatic și consular al României, cu excepția ambasadorilor și a consulilor generali, sunt trimiși în misiune permanentă în străinătate, prin concurs, în funcție de gradul diplomatic sau consular.

24. Membrii Corpului diplomatic și consular al României ocupă, în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și la misiunile diplomatice și oficiile consulare, funcțiile diplomatice și consulare echivalente gradelor diplomatice (ambasador, ministru plenipotențiar, ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I, secretar II, secretar III) sau consulare (consul general, consul, viceconsul, agent consular) pe care le dețin.

25. Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, la art. 1 alin. (2), prevede că membrii acestui corp „au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuțiile și răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform prevederilor prezentei legi“. Totodată, dispozițiile legii reglementează condițiile de admitere în Corpul diplomatic și consular al României ( art. 17-22), depunerea jurământului de credință (art. 21-22), drepturile și obligațiile membrilor Corpului diplomatic și consular al României (art. 23-34), trimiterea în misiune permanentă a membrilor Corpului diplomatic și consular al României la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României (art. 35-48), incompatibilitățile și interdicțiile (art. 49-50), încetarea calității de membru al Corpului diplomatic și consular al României (art. 51-56), răspunderea juridică a membrilor (art. 57-60). Prevederile art. 3 din Legea nr. 269/2003 dispun că aceasta se completează cu prevederile cuprinse în legislația muncii și în Statutul funcționarilor publici, iar, pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului diplomatic și consular li se aplică și prevederile tratatelor la care România este parte, precum și alte reguli care decurg din normele dreptului internațional.

26. Referitor la criticile de neconstituționalitate extrinsecă potrivit cărora expunerea de motive la lege nu a fost elaborată cu respectarea exigențelor constituționale ale art. 1 alin. (5) și a cerințelor prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea constată că în jurisprudența sa recentă, a reținut că „de principiu, instanța de contencios constituțional nu poate exercita un control de constituționalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive și cu atât mai puțin modul său de redactare nu au consacrare constituțională. Astfel, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituție, expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se subsumează uneia dintre metodele interpretative existente, respectiv cea teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziții legale ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziție. Așa fiind, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative, iar împrejurarea că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămurește toate aspectele de conținut ale normei nu duce la concluzia că însăși norma respectivă este neconstituțională, expunerea de motive având doar o funcție de suport în interpretarea normei adoptate. Curtea a reținut, astfel, că există mai multe metode interpretative, și anume gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică, iar scopul avut în vedere la adoptarea normei este un instrument al uneia dintre aceste metode interpretative, cea teleologică. Or, dacă sensul normei poate fi înțeles/dedus prin alte metode interpretative decât cea teleologică sau chiar prin metoda teleologică apelând la expunerea de motive, la stenogramele care consemnează dezbaterile parlamentare, la motivarea amendamentelor aduse, la rapoartele și avizele întocmite în procedura parlamentară nu înseamnă că insuficiența motivării expunerii de motive duce la neconstituționalitatea legii. Din contră, dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție. De altfel, caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al textului nu este o consecință directă a caracterului incomplet al expunerii de motive, așa încât exigențele de calitate a legii și cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relație cauzală. În schimb, între acestea există o relație funcțională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înțelegere a dispozițiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, din start, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este însă rolul Curții Constituționale să analizeze ruperea acestei relații funcționale prin motivarea insuficientă a expunerii de motive. Curtea reține că un viciu de neconstituționalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care inițiatorul ei și-a motivat proiectul/propunerea legislativă în condițiile în care legea este rezultatul activității de legiferare a Parlamentului. Așadar, controlul de constituționalitate vizează legea, și nu opțiuni, dorințe sau intenții cuprinse în expunerea de motive a legii.“ În acest sens, a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-39, și Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44.

27. Având în vedere cele statuate cu valoare de principiu în jurisprudența sa, Curtea constată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate extrinsecă formulată de autoarea excepției.

28. De asemenea, Curtea nu poate reține nici criticile de neconstituționalitate intrinsecă, prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, potrivit cărora dispozițiile art. 49 din Legea nr. 263/2003 sunt lipsite de accesibilitate și previzibilitate și nu respectă cerințele prevăzute de Legea nr. 24/2000.

29. Astfel, cu privire la invocarea principiului securității raporturilor juridice, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. În ceea ce privește aceste condiții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita ( Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României ), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). De asemenea, în privința incidenței normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că, deși acestea nu au valoare constituțională, prin reglementarea lor legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. În acest sens, a se vedea Decizia nr. 739 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 18 februarie 2015, sau Decizia nr. 754 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2015. Din analiza dispozițiilor de lege deduse controlului de constituționalitate, Curtea constată că acestea îndeplinesc cerințele mai sus menționate, fiind norme clare, previzibile, care stabilesc cât se poate de precis conduita membrilor Corpului diplomatic și consular, astfel încât starea de incompatibilitate să poată fi evitată.

30. Cât privește susținerea referitoare la existența unui paralelism legislativ în materia incompatibilităților și a conflictelor de interese, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 176/2010 și Legii nr. 161/2003, Curtea constată netemeinicia acestei critici, întrucât, în vreme ce Legea nr. 269/2003 reglementează statutul socioprofesional al membrilor Corpului diplomatic și consular al României, pe de o parte, Legea nr. 161/2003 este o reglementare complexă, care, pe lângă dispozițiile care au ca scop principal prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cuprinde și dispoziții din alte materii conexe, absolut indispensabile realizării scopului urmărit. Pe de altă parte, Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, reglementează proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, exemplu fiind secțiunea a 3-a din capitolul I al titlului II dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților (a se vedea Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013).

31. Prin urmare, Curtea reține că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 269/2003, potrivit cărora calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al României este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ universitar acreditate, nu sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta privind calitatea legii din perspectiva unui pretins paralelism legislativ.

32. Referitor la pretinsa încălcare a art. 53 din Constituție, Curtea reține că stabilirea cazului de incompatibilitate nu constituie o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ci o măsură necesară într-o societate democratică, fiind inerentă asigurării desfășurării corespunzătoare a activității membrilor Corpului diplomatic și consular al României. Relativ la incompatibilități, în jurisprudența sa, Curtea a statuat cu valoare de principiu că instituirea acestora este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcție publică de autoritate a atribuțiilor ce le revin potrivit Constituției, în deplină concordanță cu principiile imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public (a se vedea în acest sens Decizia nr. 285 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 iulie 2019, Decizia nr. 613 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din data de 22 ianuarie 2020, Decizia nr. 228 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 19 august 2020).

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Irina Sanda Marin (Cajal) în Dosarul nr. 6.087/2/2014/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile Legii nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, în ansamblul său, și ale art. 49 din această lege, în special, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 octombrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici