DECIZIE nr. 282/2022

Valer Dorneanu - președinte

Cristian Deliorga - judecător

Marian Enache - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu-Marin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată de Georgeta Barbălată și Dan Nimerceag în Dosarul nr. 212/2/2016* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 936D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorii excepției de neconstituționalitate au comunicat la dosar note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemiată, a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă menținerea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 19 mai 2020, pronunțată în Dosarul nr. 212/2/2016*, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepția a fost ridicată de Georgeta Barbălată și Dan Nimerceag într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate de Agenția Națională de Integritate, de anulare a unei ordonanțe a comisiei pentru cercetarea averilor, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la controlul averii, în temeiul art. 10^4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, și de confiscare a diferenței constatate prin raportul de evaluare între averea dobândită și veniturile realizate.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că Agenția Națională de Integritate (ANI) poate solicita direct instanței, pe lângă anularea actului administrativ [ordonanța de clasare emisă de comisia de cercetare a averilor în temeiul art. 10^4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici], și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de persoana evaluată, respectiv că instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate să dispună confiscarea averii, în sensul solicitării ANI, ca o consecință a anulării ordonanței. Se arată, de asemenea, că în domeniul activității de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii anumitor funcții publice și de verificare a conflictelor de interese există reglementări paralele, și anume, de pe o parte, Legea nr. 115/1996, iar, pe de altă parte, Legea nr. 554/2004.

7. În susținerea criticii de neconstituționalitate, autorii arată că problema de drept ce face obiectul solicitării exercitării examenului de constituționalitate a dispozițiilor menționate este generată de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) - Secția de contencios administrativ și fiscal care, începând cu anul 2014, prin numeroase decizii de speță, a statuat în sensul admisibilității căii de atac în baza dreptului comun ( Legea nr. 554/2004 ) împotriva ordonanței de clasare dispuse de către comisia de cercetare a averilor în temeiul art. 10^4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens în legea specială, ca urmare a abrogării art. 19 din Legea nr. 115/1996 prin Legea nr. 94/2008, precum și în dezacord cu considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 28, și nr. 604 din 4 noiembrie 2014, paragraful 19, reiterate prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 20, și Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, paragrafele 16 și 17.

8. Autorii consideră că, procedând în acest mod, ICCJ s-a substituit legiuitorului, prin instituirea, pe cale de interpretare, a unei căi de atac peste voința acestuia - care o abrogase expres - și atribuind competența de soluționare a acestei căi de atac, prin analogie, unei instanțe (curtea de apel, în loc de tribunal) neprevăzute de legea ce reglementează respectiva cale de atac, creând în acest fel o lex tertia. Astfel, ICCJ se situează în afara ordinii constituționale, încălcând exigențele statului de drept.

9. Autorii mai arată că majoritatea curților de apel pe rolul cărora există spețe de această natură au adoptat soluția contrară, în sensul inadmisibilității căii de atac în baza dreptului comun, hotărâri în sens contrar și care soluționează fondul fiind pronunțate doar ca urmare a efectului obligatoriu al casării cu trimitere spre rejudecare după admiterea apelului ANI de către ICCJ. Acestea și-au argumentat soluțiile prin care s-au pronunțat în sensul inadmisibilității căii de atac exercitate de ANI împotriva ordonanței de clasare a comisiei de cercetare a averilor pe baza considerentelor Curții Constituționale, exprimate la paragraful 31 al Deciziei nr. 307 din 5 iunie 2014, potrivit cărora comisia de cercetare a averilor este un organ colegial, compus din doi judecători și un procuror, o structură înființată pe lângă fiecare curte de apel, având rolul de cercetare prealabilă a celor sesizate de ANI prin raportul de evaluare, fără să fie ea însăși o „autoritate administrativă“ sau să funcționeze pe lângă o astfel de autoritate. Spre deosebire de actele jurisdicționale, actele pronunțate de comisia de cercetare averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanța judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul rol juridic.

10. Ca atare, în lumina acestei interpretări, ordonanța de clasare, deși nu este un act administrativ jurisdicțional, nu întrunește nici elementele unui act administrativ tipic, așa cum este definit de art. 2 alin (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la componența comisiei de cercetare a averilor și la modalitatea de administrare a probatoriului care stă la baza soluției pronunțate de aceasta. Astfel, dacă modalitatea de instrumentare a probatoriului, specifică unei instanțe judecătorești, precum și componența comisiei de cercetare a averilor - 2 judecători și un procuror - nu sunt suficiente pentru a-i conferi acesteia caracter jurisdicțional, nu se poate nega faptul că aceste elemente reprezintă garanții suplimentare de imparțialitate și contradictorialitate ale activității de cercetare ce se desfășoară și se finalizează prin pronunțarea soluțiilor prevăzute de art. 10^4 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, inclusiv soluția de clasare, garanții ce nu se regăsesc în cadrul procedurilor ce precedă emiterea/adoptarea unor acte administrative obișnuite, cenzurabile pe calea contenciosului administrativ.

11. În plus, unele instanțe au argumentat inadmisibilitatea căii de atac și prin aceea că activitatea comisiei de cercetare a averilor, finalizată prin ordonanțele prin care se dispune clasarea cauzei, respingându-se practic sesizarea ANI, poate avea natura unei proceduri administrativ-jurisdicționale limitate. Această interpretare este în acord și cu opiniile exprimate în doctrină, întrucât activitatea comisiei de cercetare a averilor prezintă elementele de bază prin raportare la care doctrina definește jurisdicția administrativă, respectiv: din punctul de vedere al obiectului, ea reprezintă o soluționare a unei „căi de atac“ (în speță controlul asupra sesizării ANI); din punctul de vedere al procedurii, regăsim principii specifice procedurii judiciare, și anume: posibilitatea părților de a fi ascultate, posibilitatea de a fi reprezentate, contradictorialitatea și independența Comisiei; din punctul de vedere al rezultatului, specific jurisdicției administrative este că din aceasta rezultă o hotărâre motivată, cum este și cazul ordonanței de clasare a comisiei de cercetare a averilor.

12. Nu este lipsit de importanță sub acest ultim aspect nici faptul că această comisie se comportă ca un veritabil organ de jurisdicție (pronunțând acte în al căror cuprins se regăsește formula consacrată „Pentru aceste motive, în numele legii, ordonă“), aspect care, deși este contrar prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de către celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, poate fi justificat doar dacă se consideră că activitatea comisiei de cercetare a averilor, cel puțin sub aspectul emiterii ordonanțelor de clasare, se circumscrie cerințelor singurei excepții de la aceste dispoziții, respectiv cea prevăzută la art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală, ce reglementează jurisdicțiile speciale administrative.

13. Instanțele care au îmbrățișat această opinie au avut în vedere argumentul de text oferit de art. 31 din Legea nr. 115/1996 care precizează că „Dispozițiile prezentei legi se întregesc cu prevederile Codului de procedură civilă și cu cele privind executarea creanțelor bugetare“, fără a face trimitere și la dispozițiile cuprinse în Legea nr. 554/2004, astfel că aplicarea căii de atac din această ultimă lege apare, și din acest punct de vedere, ca inadmisibilă.

14. Chiar și la nivelul ICCJ - Secția de contencios administrativ și fiscal s-au evidențiat opinii separate în sensul inadmisibilității căii de atac exercitate de ANI în baza Legii nr. 554/2004, exprimate în Decizia nr. 2.698 din 20 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 4.317/2/2015, și Decizia nr. 2.777 din 24 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 212/2/2016, însă nu s-au luat măsuri de activare a mecanismelor legale de interpretarea și aplicarea unitară a legii, respectiv sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, sau sesizarea Secțiilor Unite, potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

15. În opinia autorilor, toate acestea demonstrează că, pe de o parte, ICCJ perseverează de peste 5 ani în încălcarea legii, prin deturnarea de la scopul lor legitim a reglementărilor legale prevăzute de legea specială, Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată, în sensul arătat, iar, pe de altă parte, că nu este în măsură să uzeze de mecanismele legale (sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, sau sesizarea Secțiilor Unite, potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 304/2004 ) în vederea exercitării principalei sale atribuții, prevăzută de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, ceea ce face necesară intervenția Curții Constituționale inclusiv sub acest aspect.

16. Autorii arată că soluțiile pe care le-ar putea adopta instanța de contencios administrativ sesizată de către ANI, în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea ordonanței de clasare a comisiei de cercetare a averilor (considerată act administrativ) pot fi următoarele:

a) anularea ordonanței de clasare; b) anularea ordonanței de clasare și retrimiterea cauzei la comisia de cercetare a averilor pentru reevaluarea probelor [ipoteză ce contrazice însă prevederile art. 10^4 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 potrivit cărora controlul se poate relua doar când, după clasarea cauzei, apar elemente noi care pot conduce la o soluție contrară]; c) anularea ordonanței de clasare și obligarea comisiei de cercetare a averilor în vederea aplicării dispozițiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 - respectiv „trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului“.

17. În raport cu interpretarea sistematică a dispozițiilor legale analizate, autorii excepției consideră că instanțele de contencios administrativ sesizate de către ANI, în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect, în principal, anularea ordonanței de clasare a comisiei de cercetare a averilor și, în secundar, confiscarea diferenței nejustificate de avere, admițând cererea de chemare în judecată, nu pot dispune decât soluțiile expuse la lit. a) și c).

18. Per a contrario, o soluție prin care, drept consecință a anulării ordonanței de clasare, instanța dispune și confiscarea averii, este total în afara dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd expres și limitativ doar conduita ce poate fi impusă autorității administrative în cazul anulării actului.

19. Autorii susțin că Agenției nu îi este recunoscut dreptul de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune în confiscarea averii, singurul titular al unei astfel de cereri fiind comisia de cercetare a averilor, fiind incidentă sub acest aspect dezlegarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 care se impune și cadrului legislativ prezent, ce nu aduce elemente noi de natură a o înlătura de la aplicare.

20. Prin prisma considerentelor expuse, autorii consideră că, pe de o parte, a admite un demers al ANI de contestare a ordonanței de clasare potrivit procedurii instituite de Legea nr. 554/2004, în afara atribuțiilor acesteia, astfel cum sunt delimitate de Legea nr. 176/2010, respectiv Legea nr. 115/1996, ar presupune ca, în mod direct/indirect, instanța să fie sesizată cu propunerea de confiscare a averii de către ANI, iar nu de către comisia de cercetare a averilor, ceea ce echivalează cu înlăturarea atribuției esențiale de filtru a acestei comisii și cu permiterea ca sesizarea instanței să fie făcută de către ANI, în baza propriei aprecieri a probelor, înfrângând astfel efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010. Pe de altă parte, a dispune confiscarea averii persoanei evaluate ca finalitate a sesizării directe a instanței judecătorești de către ANI, în baza dreptului comun ( Legea nr. 554/2004 ), în lipsa unor prevederi clare, previzibile ale legii și într-o procedură paralelă cu cea instituită de legea specială privind controlul averilor ( Legea nr. 115/1996 ), contravine și dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora: „în România, respectarea [

] legilor este obligatorie“, obligație ce presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate și previzibilitate a normelor juridice, precum și dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

21. Autorii arată, totodată, că recunoașterea admisibilității unei acțiuni în baza dreptului comun împotriva ordonanței de clasare a comisiei de cercetare a averilor, exercitată de către ANI cu eludarea competenței exclusive în acest sens a comisiei de cercetare a averilor și finalizată cu confiscarea averii ca o consecință a anulării actului, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora: „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, sens în care se invocă Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009.

22. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția este neîntemeiată.

23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

24. Guvernul consideră că aspectele invocate de autorii excepției nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate a textelor de lege criticate, ci reprezintă aspecte de țin de interpretarea și aplicarea legii la cazul dedus judecății și care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu a Curții Constituționale. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. În subsidiar, arată că, în jurisprudența sa ( Decizia nr. 1.093 din 22 noiembrie 2007 ), Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează obiectul acțiunii judiciare în fața instanței de contencios administrativ și constituie transpunerea în planul legii organice a prevederilor art. 52 din Constituție, cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. În ceea ce privește prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituțională a constatat că acestea conțin norme procedurale specifice materiei contenciosului administrativ, constituind expresia dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora exercitarea dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică se face în condițiile și în limitele stabilite prin lege organică ( Decizia nr. 1.210 din 18 decembrie 2007 și Decizia nr. 226 din 9 martie 2010 ).

25. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise ale autorilor excepției, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

26. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate

27. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, cu următorul cuprins: – Art. 8 alin. (1): „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.“;

– Art. 18 alin. (1): „Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.“

28. În opinia autorilor excepției, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (8) și (9) privind prezumția de dobândire licită a averii și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni și contravenții, art. 124 alin. (1) și (2) referitor la înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (2) privind competența și procedura de judecată și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție privind dreptul la respectarea bunurilor.

29. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care aceste norme juridice se interpretează în sensul că, în temeiul acestora, Agenția Națională de Integritate poate solicita direct instanței judecătorești, pe lângă anularea ordonanței de clasare emise de comisia de cercetare a averilor, potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de persoana evaluată.

30. Curtea reține că asemenea critici apar ca o deducție rezultată dintr-o variantă de interpretare a textelor legale criticate și a unor dispoziții cuprinse în Legea nr. 115/1996, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei deduse soluționării în fața instanței de judecată competente. Or, Curtea Constituțională nu are atribuții în materia interpretării legislației aplicabile într-o speță sau alta, o excepție de neconstituționalitate întemeiată pe critici de această natură urmând să fie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 807 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 23 ianuarie 2020, sau Decizia nr. 638 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006).

31. De asemenea, susținerile autorilor excepției în legătură cu o practică judiciară neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate reprezintă aspecte care pot fi eventual supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept sau a recursului în interesul legii, după caz.

32. În consecință, Curtea constată că, întrucât vizează aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea legii contenciosului administrativ în soluționarea cauzelor privind controlul averilor, potrivit Legii nr. 115/1996, a căror soluționare revine instanțelor judecătorești, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, prin prisma art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepție ridicată de Georgeta Barbălată și Dan Nimerceag în Dosarul nr. 212/2/2016* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 mai 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin