DECIZIE nr. 53/2023

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină -- judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în Dosarul nr. 22.584/3/2018 al Tribunalului București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.438D/2019.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, făcând referire la Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 20 septembrie 2016 și Decizia Curții Constituționale nr. 166 din 9 martie 2021, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 22.584/3/2018, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, excepție ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească într-o cauză penală în care s-a încuviințat efectuarea, de către Institutul Național de Expertize Criminalistice - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București, a unei expertize criminalistice. Totodată, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism privind participarea unui expert recomandat de această unitate de parchet la efectuarea expertizei criminalistice încuviințate.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească arată că prima teză a art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 statuează că „experții autorizați, numiți de organele judiciare, la cererea părților, participă personal la efectuarea expertizelor“, însă acest aspect este deja reglementat, în ceea ce privește procesul penal, în cuprinsul art. 172 alin. (8), al art. 173 alin. (4) teza finală și al art. 177 alin. (4) din Codul de procedură penală. Totodată, modalitatea în care expertul recomandat de părți participă la efectuarea expertizei dispuse în procesul penal este reglementată de Codul de procedură penală. Ca atare, în cauză este vorba despre un paralelism legislativ, expres interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție.

6. Apreciază că norma criticată conține o serie de neclarități care afectează previzibilitatea și implicit calitatea sa, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, deși se recunoaște prin textul de lege criticat participarea personală a expertului recomandat la efectuarea unei expertize criminalistice, în continuare se arată că această participare se asigură prin efectuarea de operațiuni care se situează, în procesul penal, fie înainte de efectuarea expertizei, fie ulterior depunerii raportului de expertiză, aspecte ce pot crea confuzie în practică.

7. Observațiile cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia sunt activități premergătoare efectuării expertizei și se situează, în timp, în procesul penal, înainte de încuviințarea de către organul judiciar a expertului recomandat de părți/subiecți procesuali/procuror, astfel cum rezultă din redactarea art. 177 din Codul de procedură penală. Ca atare, nu pot reprezenta modalități de participare a expertului recomandat la efectuarea expertizei judiciare; este adevărat că experții recomandați au posibilitatea de a sfătui părțile cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, însă într-un cadru extrajudiciar, întrucât la momentul stabilirii obiectului final al expertizei, experții recomandați nu sunt încă încuviințați și nu sunt citați de organul judiciar pentru termenul la care se stabilește obiectul expertizei ce se va efectua.

8. De asemenea, obiecțiile la raportul de expertiză se pot depune doar ulterior efectuării expertizei judiciare în procesul penal și ca atare depunerea acestora nu echivalează cu participarea expertului recomandat la efectuarea expertizei. Pe de altă parte, deși Codul de procedură penală nu reglementează expres obiecțiile la raportul de expertiză, practica judiciară a statuat că acestea sunt observații pe care părțile le fac, după depunerea raportului de expertiză, finalitatea fiind aceea că ele solicită fie audierea expertului desemnat în condițiile art. 179 din Codul de procedură penală, fie efectuarea unui supliment la raportul de expertiză potrivit art. 180 din Codul de procedură penală, fie efectuarea unei noi expertize în conformitate cu dispozițiile art. 181 din Codul de procedură penală sau depun concluzii scrise cu privire la temeinicia acestei probe.

9. Autoarea excepției susține că obiecțiile la raportul de expertiză nu sunt prevăzute expres de lege ca fiind mijloace de probă în procesul penal, pe când raportul de expertiză reprezintă un astfel de mijloc de probă, iar procedeul probatoriu (modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă) nu poate fi reprezentat în acest caz decât de efectuarea expertizei judiciare în condițiile Codului de procedură penală. În această situație, pentru ca opinia expertului recomandat să fie avută în vedere de către organul judiciar cu prilejul deliberării, în ansamblul probator, este esențial ca aceasta să fie prezentată în cuprinsul raportului de expertiză. Neconsemnarea opiniei expertului recomandat în raportul de expertiză, potrivit Codului de procedură penală, poate atrage sancționarea cu nulitatea relativă a raportului astfel întocmit. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 178 alin. (2) din Codul de procedură penală, când sunt mai mulți experți (fără ca textul de lege să distingă între expertul numit de instanță, desemnat de către institutul de specialitate sau expertul recomandat de părți, de unde rezultă că nici interpretul nu poate face o astfel de distincție), se întocmește un singur raport de expertiză, iar opiniile separate se motivează în același raport.

10. Apreciază că în cazul în care expertul recomandat de părți nu are obiecții de formulat după depunerea raportului de expertiză, fiind de acord întru totul cu expertul desemnat de organul judiciar sau expertul desemnat de către institutul de specialitate stabilit de către organul judiciar, dispozițiile criticate nu reglementează în cuprinsul cărui act se vor consemna participarea expertului recomandat la efectuarea expertizei judiciare, metodele folosite de acesta pentru verificarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei și înscrisul pe care își va aplica acesta semnătura pentru a putea fi eventual tras la răspundere, în condițiile legii, dacă va fi cazul (cu titlu de exemplu, în procesul civil se precizează expres că se va întocmi un raport separat, însă în procesul penal nu este prevăzut un astfel de raport, pentru că eventuala opinie separată se consemnează în același raport).

11. Ca atare, singurele activități care țin de efectuarea propriu-zisă a expertizei judiciare dispuse în procesul penal, menționate în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, sunt cele care se referă la verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, însă în afară de acestea, efectuarea expertizei presupune și alte operațiuni, urmând ca în raportul de expertiză să fie indicate acestea, inclusiv metodele, programele și echipamentele utilizate, iar ulterior să fie prezentate concluziile. În consecință, menționarea unei singure activități pe care expertul recomandat o poate efectua, reprezentând doar o etapă, preliminară, a efectuării expertizei - verificarea și completarea materialului necesar (fără a fi menționată în textul de lege posibilitatea ca expertul să își prezinte în raportul de expertiză constatările și concluziile sale după verificarea realizată, ca etape ale expertizei) -, activitățile ce pot fi efectuate în acest sens fiind prevăzute limitativ (și incluzând doar o etapă a expertizei, deși în prima parte a textului de lege criticat se face referire la participarea personală la efectuarea expertizei în integralitatea sa - și care cuprinde deci toate etapele), nu poate conduce decât la concluzia că textul este unul neclar, care generează confuzie.

12. Normele cuprinse în Codul de procedură penală, fiind de aplicabilitate generală în cazul tuturor tipurilor de expertize judiciare dispuse în procesul penal, nu pot primi o interpretare în cazul expertizei tehnice sau contabile (în acest caz practica fiind majoritară în sensul că expertul recomandat participă la efectuarea expertizei, semnează raportul de expertiză întocmit, iar opinia sa separată, dacă este cazul, este cuprinsă în raportul întocmit) și o altă interpretare în cazul altor expertize, cele întocmite de institutele de specialitate (expertize criminalistice, expertize medico-legale etc.), în lipsa unor dispoziții derogatorii pentru aceste tipuri de expertize.

13. Și din acest punct de vedere, dispoziția legală criticată poate crea confuzie, fiind astfel neclară, întrucât se poate aprecia că reprezintă o normă derogatorie față de dispozițiile art. 178 din Codul de procedură penală, fără a se indica însă în mod expres că este vorba despre o excepție de la regula generală privind efectuarea expertizelor în procesul penal. De asemenea, abrogarea art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, fără ca în expunerea de motive a legii de abrogare să se menționeze argumentele care au stat la baza acestui eveniment legislativ, poate adânci confuzia.

14. Se face referire la Decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, prin care Curtea a reținut că prin neacordarea în favoarea părților dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituție specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituție. Neparticiparea la efectuarea expertizei a expertului recomandat de partea interesată nu poate fi compensată prin dreptul acesteia de a cere ulterior explicații asupra raportului de expertiză sau completarea expertizei incomplete ori efectuarea unei noi expertize, atunci când apreciază că expertiza nu a fost efectuată cu competență profesională și în mod corect. Or, aceste aspecte nu pot fi invocate decât prin obiecțiile la raportul de expertiză. Așa fiind, apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că în privința textului legal criticat, prin raportare însă la dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016 în sensul respingerii ca neîntemeiată a criticii de neconstituționalitate. Cât privește invocarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, apreciază că textul legal criticat stabilește cu suficientă claritate, precizie și previzibilitate modul în care experții desemnați la cererea părților participă la executarea expertizelor, reglementând în acest context activitățile pe care le pot efectua. Astfel, fără a realiza efectiv expertiza, observațiile experților părților cu privire la obiectul expertizei, modificarea și completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar expertizei, obiecțiile la raportul de expertiză contribuie la clarificarea unor aspecte ale expertizei. În plus, trebuie reținut că aprecierea probelor obținute prin efectuarea expertizei se face prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză.

17. Referitor la critica neincluderii experților desemnați la cererea părților la executarea efectivă a expertizei alături de experții oficiali, trebuie avut în vedere că expertiza constituie, potrivit Codului de procedură penală, un mijloc de probă, fiind realizată de experți calificați ca persoane care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în cauzele penale. Criticile privind neparticiparea efectivă a experților-parte la realizarea expertizei și stabilirea limitativă a activităților ce pot fi efectuate de aceștia reprezintă critici referitoare la omisiunea textului de lege invocat, ceea ce ar însemna modificarea sau completarea acestuia. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituționalitate. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“, astfel încât instanța de control constituțional nu se poate substitui acestuia pentru adăugarea unor noi prevederi la cele deja instituite. În acest sens, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.053 din 16 septembrie 2010, respingând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și ale art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000.

18. Cât privește invocarea de către instanță a unui paralelism între prevederile art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2000, apreciază că această susținere nu se justifică, în condițiile în care Codul de procedură penală constituie reglementarea generală în materia expertizelor, iar activitatea de expertiză criminalistică reprezintă reglementarea specială justificată prin caracterul strict specializat al acesteia.

19. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

20. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

21. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 29 august 2000, cu următorul conținut: „Experții autorizați, numiți de organele judiciare, la cererea părților, participă personal la efectuarea expertizelor prin observații cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum și prin obiecții la raportul de expertiză, adresate organului judiciar.“

22. Instanța judecătorească, autoare a excepției, susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că a mai analizat constituționalitatea dispozițiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, pronunțând Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016, și Decizia nr. 166 din 9 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 20 aprilie 2021.

24. Cu acel prilej, Curtea a reținut că efectuarea expertizelor judiciare se încuviințează sau se dispune, conform art. 330 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de către instanța de judecată, la cererea părților ori din oficiu, dacă apreciază că, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesar să se cunoască părerea unor specialiști. Totodată, participarea la efectuarea expertizei a experților independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau a subiecților procesuali principali, este consacrată și în art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală.

25. Curtea a observat că, potrivit art. 1 și 10 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, expertizele criminalistice judiciare se efectuează de către experți criminaliști autorizați care își desfășoară activitatea în cadrul institutelor publice sau în cadrul laboratoarelor de specialitate publice ori private, în condițiile prevăzute de lege privind autorizarea laboratoarelor private de expertize criminalistice. Experții criminaliști autorizați pot să își exercite activitatea și individual sau în cadrul societății civile profesionale, constituite potrivit legii, care au ca obiect de activitate participarea la efectuarea expertizelor criminalistice, în condițiile legii. Prevederile art. 7 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 stabilesc că experții autorizați numiți de organele judiciare la cererea părților și recomandați de acestea au dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cazul în care acești experți au altă opinie decât cea exprimată de expertul desemnat, vor întocmi rapoarte cu opinii separate. Expertul-parte are aceleași drepturi pe care le are și expertul desemnat de către instanță.

26. Curtea a constatat că, în acest context legislativ, reglementarea criticată în cauză apare ca fiind rațională și justificată, întrucât expertul-parte are rolul de a supraveghea expertul desemnat de instanță, scopul desemnării sale fiind acela de a conferi părții încrederea că expertiza a fost realizată în condiții de profesionalism și imparțialitate, urmărind activitatea expertului, fără a executa efectiv expertiza, ci doar asigurându-se că modul de efectuare a operațiunilor specifice expertizei este conform standardelor și protocoalelor în materie, iar concluziile raportului de expertiză sunt rezultatul unei succesiuni de operațiuni și raționamente realiste și corect fundamentate științific. Expertul-parte va putea face observații referitoare chiar la obiectul expertizei, apreciind cu privire la necesitatea modificării sau completării acestuia, deci observațiile sale vor putea determina o redirecționare a cercetării tehnico-științifice, o reconfigurare a cadrului inițial în care aceasta urmează să se desfășoare. De asemenea, pentru obținerea unui rezultat corect, expertul-parte poate să verifice materialul necesar pentru efectuarea expertizei și are dreptul să facă observații cu privire la necesitatea ca acesta să fie completat. În fine, poate formula obiecții cu privire la raportul de expertiză elaborat în cauză de expertul oficial, având posibilitatea de a întocmi un raport distinct.

27. Curtea a reținut că, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, observațiile sau raportul expertului-parte având doar rol de orientare a instanței, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificației rezultatelor raportului de expertiză și facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanța concluziilor expertului desemnat. Astfel, deși opinia expertului-parte nu are valoare probatorie pentru instanță, aceasta poate constitui un reper important în sensul necesității lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia.

28. Ca orice mijloc de probă, expertiza nu are valoare probantă absolută, ci va fi analizată în ansamblul tuturor celorlalte probe administrate (a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 171 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 12 mai 2016, paragraful 26, prin care Curtea a constatat, referitor la aprecierea probelor în materie penală, că acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză). În plus, raportul de expertiză întocmit de expertul oficial poate fi discutat în contradictoriu de către părți și poate fi supus controlului prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

29. Curtea a reținut că s-a mai pronunțat cu privire la o problematică similară, prin Decizia nr. 146 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 6 mai 2011, atunci când a examinat regimul juridic al experților care pot participa la expertizele medico-legale, cu referire la prevederile Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie 2005. Prin decizia menționată, Curtea a apreciat că nu poate reține criticile de neconstituționalitate formulate, privitoare la neacordarea de drepturi egale expertului-parte medico-legal și expertului oficial. Curtea a observat că expertul-parte are posibilitatea să își exprime opinia, iar instanța are în vedere, la soluționarea cauzei, întregul material probatoriu administrat, inclusiv existența unor eventuale neconcordanțe între opiniile experților, proba cu expertiză neavând un caracter absolut.

30. În ce privește invocarea Deciziei nr. 143 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a observat că, prin decizia menționată, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 120 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 și a reținut că, prin neacordarea în favoarea părților dintr-un proces penal a dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituție specializată potrivit legii, se restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Constituție. Curtea a constatat că viciul de neconstituționalitate sancționat prin admiterea excepției a fost corectat, astfel că, în prezent, este posibilă apelarea la experți-parte indiferent că expertiza va fi realizată de un expert autorizat sau de un institut de specialitate. Așadar, referirea la cele reținute prin decizia menționată de instanța constituțională nu își găsește aplicabilitate în cauza de față.

31. În continuare, Curtea a reținut că posibilitatea legală oferită părților de a cere ca experți aleși de acestea să supravegheze efectuarea expertizei de către expertul desemnat de instanță reprezintă o garanție a exercitării depline a dreptului la apărare. Curtea a apreciat că această concluzie este susținută și de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, în Cauza Mirilashvili împotriva Rusiei, soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 11 decembrie 2008, s-a reclamat faptul că excluderea anumitor experți propuși de parte din echipa de experți desemnați de instanță pentru efectuarea unei expertize tehnice a unor înregistrări audio în vederea identificării vocilor a fost nelegală și arbitrară, cei doi experți în discuție fiind bine-cunoscuți specialiști în domeniul analizei fonetice. Motivul respingerii de către instanța națională a celor doi experți a constat în faptul că unul dintre aceștia își exprimase deja opinia în calitate de „martor-expert“, iar celălalt era cetățean străin.

32. În paragraful 189 din această hotărâre, instanța de la Strasbourg a reamintit că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune instanțelor interne obligația de a solicita opinia unui expert sau orice altă măsură de investigație care urmează să fie luată numai pentru că este solicitată de către o parte. Este, în primul rând, de competența instanței naționale să decidă dacă măsura solicitată este relevantă și esențială pentru stabilirea unui caz (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 24 octombrie 1989, pronunțată în Cauza H. împotriva Franței, paragrafele 60-61). Cu toate acestea, în cazul în care instanța decide că este necesară consultarea unui expert, apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a adresa întrebări experților, de a-i contesta și de a-i interoga în mod direct la proces. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite o contraexpertiză poate fi considerat drept o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție (paragraful 190) (a se vedea și Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 38 și următoarele). Totuși, exercitarea acestor drepturi de către apărare ar trebui să fie contrabalansate de interesul unei bune administrări a justiției. Art. 6 paragraful 1 coroborat cu paragraful 3 lit. d) din Convenție nu dă apărării un drept absolut la audierea unui anumit expert. Este de competența judecătorului intern să decidă dacă un expert propus de apărare este calificat și dacă includerea sa în echipa de experți va contribui la soluționarea cauzei (paragraful 91).

33. De asemenea, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunțată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului, în scopul de a influența decizia instanței (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunțată în Cauza Mantovanelli împotriva Franței, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, și Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunțată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, paragraful 24).

34. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat (paragraful 30) că este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curții Europene este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunțată în Cauza Schenk împotriva Elveției, paragraful 46). Ca atare, instanța de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialității, ca și celelalte garanții procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenție, are ca scop o procedură în fața unei instanțe. Nu se poate deduce din această dispoziție un principiu general și abstract potrivit căruia, în cazul în care un expert a fost numit de către un judecător, părțile trebuie să aibă dreptul, în toate cazurile, de a participa la lucrările întreprinse de acesta sau de a primi dovezile pe care acesta le-a luat în considerare. Esențial este faptul că părțile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în fața instanței (a se vedea, mutatis mutandis, și Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunțată în Cauza Kerojärvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final).

35. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în Dosarul nr. 22.584/3/2018 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2023.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Marițiu