DECIZIE nr. 70/1994

Notă

*) Definitivă prin nerecurare.

Viorel Mihai Ciobanu - președinte Mihai Constantinescu - judecător Antonie Iorgovan - judecător Florentina Geangu - magistrat-asistent. Completul de judecată, convocat potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata:

Prin Încheierea din 9 martie 1994, pronunțată în Dosarul nr. 1546/1994, Judecătoria Sectorului 2, București, a sesizat din oficiu Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederii art. I pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 12/1994, pe motiv ca aceasta prevedere a fost emisă prin exces de putere, cu încălcarea limitelor abilitarii acordate prin Legea nr. 4/1994. În acest sens, se susține ca, modificîndu-se art. 37 din Legea nr. 32/1968, prin precizarea obligației de citare și a organului care a aplicat sancțiunea sau a altor persoane interesate, s-ar fi reglementat mai mult decît o problemă "de competența de rezolvare a plângerilor", cu care fusese investit Guvernul prin legea de abilitare.

În baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, susține ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucît prin modificarea art. 37 din Legea nr. 32/1968, în sensul obligării instanței de a cita atât pe cel care a făcut plîngerea, cît și organul care a aplicat sancțiunea, se asigura aplicarea principiului contradictorialității, specific procesului civil, care este de natura sa garanteze o justa soluționare a cauzei. În consecința, se apreciază ca modificarea adusă art. 37 din Legea nr. 32/1968 prin Ordonanța Guvernului nr. 12/1994 nu depășește puterile conferite acestuia prin Legea nr. 4/1994, care trebuie interpretată atât în spiritul, cît și în litera ei.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctul lor de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederea de la art. I pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 12/1994, Legea nr. 4/1994, precum și dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Prin art. 1 lit. n) din Legea nr. 4/1994, Guvernul a fost abilitat de a emite ordonanțe cu privire la modificarea Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, sub aspectul majorării limitelor amenzilor pentru contravențiile de competența Guvernului și modificării acestor limite între 50.000 și 1.000.000 lei, precum și al modificării competentei de rezolvare a plângerilor.

În temeiul legii de abilitare, Guvernul a emis Ordonanța nr. 12 din 14 ianuarie 1994, prin care a modificat unele dispoziții ale Legii nr. 32/1968. În acest sens, prin dispozițiile art. I pct. 3 al ordonanței a fost modificat art. 37 din Legea nr. 32/1968 astfel: "Plîngerea împreună cu dosarul cauzei se trimite de îndată judecătoriei competente, care citeaza pe cel care a făcut plîngerea, organul care a aplicat sancțiunea, precum și orice altă persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei".

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca prin modificarea art. 37 din Legea nr. 32/1968, Guvernul a depășit limitele abilitarii acordate de Legea nr. 4/1994, care se referă numai la cuantumul amenzii și competența de rezolvare a plângerilor, or citarea este o problemă de procedura.

Curtea constata ca, într-adevăr, abilitarea acordată Guvernului prin Legea nr. 4/1994 se referă la cuantumul amenzii și la competența de soluționare a plângerilor și ca citarea este o problemă de procedura.

De asemenea, Curtea constata ca art. 37 din Legea nr. 32/1968, în forma anterioară Ordonanței Guvernului nr. 12/1994, reglementa exclusiv obligația de citare a celui care a formulat plîngerea. Aceasta limitare a citarii numai în ce privește contestatorul era însă neconstitutionala și deci abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție. Instituind, implicit, interdicția citarii agentului constatator, ca și a altor persoane care ar putea să contribuie la soluționarea plingerii, prevederea respectiva reprezenta o limitare neconstitutionala a dreptului de apărare prevăzut la art. 24 și a liberului acces la justiție prevăzut la art. 21 din Constituție, precum și a insesi ideii de justiție care, în contenciosul rezultat din aplicarea unei contravenții, presupune, în mod necesar, respectarea, fără nici o restrictie, a principiului contradictorialității.

Soluționarea plingerii împotriva unei contravenții impune participarea agentului constatator, deoarece contradictorialitatea este între acesta și contravenient. De aceea este necesară garantarea posibilității de a-și justifica măsura luată. Altminteri, dreptul sau la apărare este încălcat. De asemenea, liberul acces la justiție presupune asigurarea posibilității participării agentului autorității publice la soluționarea litigiului, în vederea apărării intereselor legitime în virtutea cărora a luat măsura sanctionatoare. În același timp, contradictorialitatea de care depinde realizarea justiției implica și participarea oricărei alte persoane ce ar putea contribui la soluționarea cauzei, deoarece o determinanta esențială a infaptuirii justiției este aflarea adevărului și elucidarea tuturor aspectelor necesare pentru corecta aplicare a legii.

Pentru toate aceste motive, în forma sa anterioară Ordonanței Guvernului nr. 12/1994, art. 37 din Legea nr. 32/1968 era în contradictie cu dispozițiile constituționale menționate, astfel încât, în litigiile determinate de contestarea unei contravenții, singura soluție conformă Constituției este aplicarea regulii de drept comun. De aceea art. I pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 12/1994 nu face decît sa exprime o soluție care, dacă nu ar fi consacrat-o, ar fi fost aceeași. Or, nu poate fi neconstitutionala o prevedere care da expresie unor cerințe constituționale. Este adevărat ca abilitarea se referea exclusiv la cuantumul amenzii și la competența de soluționare a plângerilor, dar toate aceste aspecte priveau nemijlocit Legea nr. 32/1968, pe care Guvernul, modificind-o, nu putea sa nu constate ca regula anterioară de citare exclusiv a contestatorului este neconstitutionala și, deci, abrogată conform art. 150 alin. (1) din Constituție, ceea ce atrage aplicarea dreptului comun, deoarece altminteri ar fi însemnat ca, deși modifica actul ce cuprindea prevederea respectiva, sa lase ca ea să-și producă în continuare efecte, în contradictie evidenta cu dispozițiile constituționale. În consecința, Guvernul, precizînd obligația de citare, era îndreptățit sa coreleze prevederile art. 37 din Legea nr. 32/1968 cu cerințele Constituției.

De altfel, cu privire la neconstituționalitatea art. 37 din Legea nr. 32/1968, în forma sa anterioară Ordonanței Guvernului nr. 12/1994, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 8/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 mai 1994, în sensul că aceasta prevedere este neconstitutionala și ca numai prin modificarea ei, prin ordonanța sus-menționată, cerințele art. 21 și 23 din Constituție și ale principiului contradictorialității au fost respectate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 lit. A. c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 12/1994, invocată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 2, București.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la 20 iunie 1994.

PREȘEDINTE, prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

Magistrat-asistent, Florentina Geangu