DECIZIE nr. 193/2001

Nicolae Popa - președinte Costica Bulai - judecător Nicolae Cochinescu - judecător Constantin Doldur - judecător Petre Ninosu - judecător Șerban Viorel Stanoiu - judecător Ioan Vida - judecător Paula C. Pantea - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii, excepție ridicată de Radu Chis în Dosarul nr. 3.632/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă. La apelul nominal se prezintă avocatul Gheorghe Badica pentru Radu Chis, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Avocatul autorului excepției de neconstituționalitate susține ca aceasta este fondată, deoarece prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, referitoare la diminuarea despăgubirilor și pentru cazul în care persoana a realizat câștiguri mai mici, fără a se defini natura sau izvorul acestora, contravin dispozițiilor art. 38 din Constituție. O asemenea prevedere legală era caracteristica sistemului economiei centralizate, de comanda, nemaifiind în conformitate însă cu logica economiei de piața. Este evocata o decizie anterioară a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 160/1999, prin care s-a declarat neconstitutional art. 136 alin. (1) din Codul muncii. Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea excepției, deoarece considera ca art. 136 alin. (1) din Codul muncii este abrogat prin efectul art. 150 alin. (1) din Constituție, fiind contrar prevederilor constituționale ale art. 38 privind dreptul la munca, iar dispozițiile legale criticate prin excepția ridicată fac trimitere la acest text, constatat de Curte ca fiind ieșit din vigoare. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 24 noiembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 3.632/2000, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii, excepție ridicată de Radu Chis într-un dosar având ca obiect judecarea recursului declarat de autorul excepției în cadrul unui litigiu de muncă privind acordarea de despăgubiri pe perioada cat contestatorul nu a lucrat, decizia de desfacere a contractului de muncă a angajatorului fiind anulată. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii contravin prevederilor art. 38 alin. (1) și ale art. 134 alin. (1) din Constituție, deoarece acorda despăgubiri diminuate salariatului reincadrat în munca ca urmare a anulării deciziei de desfacere a contractului de muncă. Se arata că nu pot fi diminuate câștigurile salariale de care a fost lipsită o persoană prin încălcarea dreptului la munca de faptul ca, în calitate de acționar, a participat la repartizarea beneficiilor societății comerciale la care a subscris capital social. Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata, întrucât "În sensul dispozițiilor actuale este incurajata persoana căreia i s-a desfăcut contractul de muncă sa nu munceasca, pe motiv ca oricum va fi despagubita și cu acea diferența de bani rezultată ca urmare a desfășurării unei activități în afară unității care i-a desfăcut contractul de muncă." Totodată se considera ca prevederile legale criticate "nu trebuie să refuze" plata integrală a drepturilor ce s-ar fi cuvenit salariatului dacă nu i s-ar fi desfăcut contractul de muncă din culpa lui. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata. Se arata ca dispozițiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 38 alin. (1) teza întâi și ale art. 134 din Constituție, care permit obținerea de câștiguri licite și din activități comerciale ori de alt gen, specifice economiei de piața. Fiind menționată Decizia Curții Constituționale nr. 160/1999 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, se considera ca aceasta soluție este aplicabilă, prin analogie, și cu referire la alin. (2) al aceluiași articol, care face trimitere la despăgubirea prevăzută la alin. (1). Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise depuse de autorul excepției, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii (adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972 ), care au următorul cuprins: "Dacă persoana în cauza s-a încadrat între timp într-o funcție cu un salariu inferior sau a realizat alte câștiguri mai mici, despăgubirea prevăzută în alineatul precedent va consta, pentru perioada respectiva, în diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigul realizat între timp." Autorul excepției susține ca prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 38 alin. (1) teza întâi, potrivit cărora "Dreptul la munca nu poate fi îngrădit", precum și celor ale art. 134 alin. (1), care prevăd ca "Economia României este economie de piața". Analizând actele dosarului, Curtea Constituțională retine ca în cauza este stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ca dreptul la munca al autorului excepției a fost încălcat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă și, în consecința, persoana angajata a fost lipsită, printr-un act injust al angajatorului, de încasarea salariului. Or, pentru perioada în care un salariat a fost împiedicat printr-o măsura nelegală să își îndeplinească obligațiile prevăzute în contractul de muncă și, corelativ, să își primească salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru munca pe care ar fi prestat-o dacă nu i-ar fi fost încălcat de către angajator dreptul la munca, acest salariat are dreptul de a beneficia de o despăgubire echivalenta cu totalul sumelor de bani pe care le-ar fi primit dacă nu s-ar fi luat de către angajator măsura nelegală de îndepărtare din munca, iar nu o despăgubire limitată la "diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigul realizat între timp", cum prevede alin. (2) al art. 136 din Codul muncii. Având în vedere prevederile constituționale ale art. 11 alin. (1), potrivit cărora "Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte", precum și ale art. 20 alin. (1), care prevăd ca "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea retine, de asemenea, ca România este semnatara a mai multor acte internaționale care recunosc și garantează dreptul la munca. Astfel, prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, a fost ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Potrivit art. 6 pct. 1 din acest act internațional, "Statele-părți la prezentul pact recunosc dreptul la munca, ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existenta printr-o munca liber aleasă sau acceptată și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept." În plus, prin art. 7 al aceluiași act internațional, statele-părți "recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste [

]", drept care trebuie să asigure, printre altele, dar îndeosebi, "remunerația". Tot astfel, prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, a fost ratificată Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. Conform art. 1 pct. 2 din Carta socială europeană revizuită, "În vederea exercitării efective a dreptului la munca, părțile se angajează: [

] 2. sa protejeze de o maniera eficienta dreptul lucrătorului de a-și câștiga existenta printr-o munca liber întreprinsă;". În raport cu dispozițiile art. 38 alin. (1) teza întâi din Constituție și în lumina prevederilor din documentele internaționale menționate Curtea constata ca sunt neconstituționale prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, referitoare la stabilirea despăgubirii cuvenite salariatului reincadrat între timp într-o funcție cu un salariu tarifar inferior sau care a realizat alte câștiguri mai mici la o sumă calculată prin diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigul realizat între timp. Limitarea la o sumă comensurata pe baza unor criterii artificiale a despăgubirii acordate în cazul reintegrarii în munca a celui căruia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod nejustificat constituie, de altfel, o derogare de la regula generală de drept al muncii stabilită la art. 111 alin. (1) din Codul muncii, conform căruia "Unitatea este obligată, în condițiile legii, sa despăgubească persoana încadrată în munca, în situația în care aceasta a suferit, din culpa unității, un prejudiciu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu serviciul". Asa fiind, dispozițiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii sunt neconstituționale și prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Și aceasta întrucât se afla în situații egale salariații cărora li s-a creat un prejudiciu prin desfacerea nelegală, din culpa unității, a contractului de muncă, adică salariații aflați în ipoteza reglementată la art. 136 alin. (2) din Codul muncii, precum și salariații cărora li s-a creat un prejudiciu prin vreo alta fapta culpabilă a angajatorului decât desfacerea nelegală a contractului de muncă, adică salariații aflați în ipoteza reglementată prin art. 111 alin. (1) din Codul muncii. De aceea, în vederea respectării principiului constituțional stabilit la art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, este necesară, pentru toate aceste situații, instituirea unui tratament juridic nediscriminatoriu, care presupune aplicarea regulii generale cuprinse în art. 111 alin. (1) din Codul muncii. Prin Decizia nr. 160 din 19 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 14 decembrie 1999, Curtea Constituțională s-a pronunțat și asupra prevederilor art. 136 alin. (1) din Codul muncii, în sensul că a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat ca sunt contrare Constituției și, în consecința, nu mai sunt în vigoare, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, dispozițiile tezei finale a art. 136 alin. (1) din Codul muncii, conform cărora despăgubirea cuvenită salariatului reincadrat în funcția avută, ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă, este "calculată pe baza salariului sau mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă". Fața de aceasta împrejurare admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 136 alin. (2) din Codul muncii se impune cu atât mai mult cu cat prevederile legale criticate fac trimitere la alin. (1) al art. 136 din Codul muncii, respectiv la o dispoziție normativa constatată de Curte ca nemaifiind în vigoare. Totodată în privinta neconstitutionalitatii art. 136 alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972, asadar anterior adoptării Constituției, rezultă ca sunt incidente dispozițiile art. 150 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții", cu consecința constatării pe aceasta cale ca prevederile legale menționate nu mai sunt în vigoare. Fața de cele arătate, prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii nu mai sunt în vigoare, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, întrucât vin în contradictie cu dispozițiile art. 16 alin. (1), ale art. 38 alin. (1) și ale art. 134 alin. (1) din Legea fundamentală. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 150 alin. (1) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Chis în Dosarul nr. 3.632/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și constata ca dispozițiile art. 136 alin. (2) din Codul muncii nu mai sunt în vigoare întrucât sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 38 alin. (1) și ale art. 134 alin. (1) din Constituție. Definitivă și obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Pronunțată în ședința publică din data de 19 iunie 2001. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta