DECIZIE nr. 38/2001

Lucian Mihai - președinte Costica Bulai - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Ioan Muraru - judecător Nicolae Popa - judecător Lucian Stangu - judecător Romul Petru Vonica - judecător Gabriela Ghita - procuror Florentina Geangu - magistrat-asistent Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată, excepție ridicată de Nicolae Mihai Ghiocel în Dosarul nr. 5.442/2000 al Tribunalului Mehedinti - Secția civilă. La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepției ca fiind nefondata, deoarece apreciază ca art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 nu contravine prevederilor constituționale. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele: Prin Încheierea din 8 septembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 5.442/2000 Tribunalul Mehedinti - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, excepție ridicată de Nicolae Mihai Ghiocel. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca textul criticat încalcă dispozițiile art. 27 alin. (1) din Constituție, referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Tribunalul Mehedinti - Secția civilă, exprimandu-și opinia, a apreciat ca "este de principiu ca legile fiscale sunt de stricta interpretare și ca, în ansamblul lor, urmăresc alimentarea bugetului de stat cu resurse necesare folosului general. Acreditarea unei asemenea excepții ar conduce la formarea unei practici a acelor prestatori de servicii, de rea-credința, care ar executa lucrări la domiciliu, fără a exista posibilitatea controlarii lor prin impunerea veniturilor realizate în acest mod, și nu exista deci contradictie între prevederile art. 26 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 și art 27 din Constituție". Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, apreciază ca "dispozițiile art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 (cu modificările și completările ulterioare) sunt constituționale, numai dacă prin expresia «în orice alte locuri» nu sunt avute în vedere domiciliul și reședința contribuabilului". Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția ridicată este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate. Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997 (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 64/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). Ulterior dispozițiile legale criticate au fost modificate și completate prin art. III pct. 18 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999, având în prezent următorul cuprins: "Constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, sa constituie infracțiuni, următoarele fapte: [

]

c) refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfășoară activități producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal;".

Autorul excepției de neconstituționalitate apreciază ca prin aceste dispoziții legale ar fi incalcate prevederile constituționale ale art. 27 alin. (1), referitoare la inviolabilitatea domiciliului, al căror conținut este următorul: "Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia." Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele motive: Prin art. 26 alin. 1. lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 se sancționează contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfășoară activități producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal". Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale săvârșite prin împiedicarea exercitării controlului, în condițiile legii, iar în aplicarea sa trebuie să se țină seama de întreaga economie a reglementării, precum și de finalitatea urmărită de legiuitor. Astfel, art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 stabilește scopul controlului fiscal (verificarea realității declarațiilor, a corectitudinii și a exactitatii îndeplinirii obligațiilor fiscale). De asemenea, art. 3 se referă la sfera obligațiilor fiscale. Potrivit art. 5, angajații organelor de control fiscal îndeplinesc o funcție ce implica exercițiul autorității de stat. Totodată art. 6 lit. d) stabilește drepturile și obligațiile organelor de control fiscal, printre care figurează și dreptul de a face constatări faptice cu privire la natura activităților producătoare de venituri impozabile sau pentru identificarea obiectelor ori a sumelor impozabile. În sfârșit, conform art. 6 lit. g), organele de control fiscal au dreptul de a intra, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care își desfășoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfășoară activitățile producătoare de venituri, accesul fiind permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afară acestuia, numai cu autorizarea scrisă a conducerii organului de control fiscal sau, după caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale și cu acordul contribuabilului. Curtea constata ca, în vederea aprecierii constituționalității dispozițiilor legale criticate, trebuie să se țină seama de faptul ca persoanele care desfășoară activități supuse controlului fiscal își cunosc obligațiile ce le revin. Astfel, aceste dispoziții stabilesc, printre altele, ca acest control se efectuează în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, iar dacă se efectuează în afară programului normal de lucru, este necesar "acordul contribuabilului " [art. 26 lit. g)]; contribuabilul este informat în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de verificare [art. 11^1 alin. 1 lit. a)]; contribuabilul confirma ca a luat cunoștința de drepturile și obligațiile sale, prin semnarea avizului de verificare (art. 11^1 alin. 4); contribuabilii sunt obligați sa coopereze la desfășurarea în condiții optime a controlului fiscal (art. 16). De asemenea, Curtea constata ca dispozițiile legale criticate nu vizează spații cu destinația exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar ca acest control fiscal se efectuează la "sediul de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care se desfășoară activități producătoare de venituri". Asa fiind, controlul fiscal privește spații clar determinate prin destinația lor. Rezultă ca art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 nu contravine dispozițiilor constituționale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Desigur, dacă organul fiscal încalcă prevederile legii, contribuabilul este în drept sa procedeze, după caz, potrivit art. 47 sau 48 din Constituție, mai ales ca legea obliga organul fiscal sa acționeze "[

] cu profesionalism, dovedind corectitudine și obiectivitate în relațiile cu contribuabilii controlati [

]" (art. 10 alin. 2). De aceea nemultumirile autorului excepției de neconstituționalitate privesc aplicarea dispozițiilor legale în cadrul controlului fiscal, iar nu constituționalitatea acestora, motiv pentru care excepția urmează să fie respinsă. Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată, excepție ridicată de Nicolae Mihai Ghiocel în Dosarul nr. 5.442/2000 al Tribunalului Mehedinti - Secția civilă. Definitivă și obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 6 februarie 2001. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Florentina Geangu OPINIE CONCURENTA Sunt de acord cu soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată. Pe de altă parte însă, apreciez ca soluția adoptată prin vot unanim trebuia să fie intemeiata, parțial, pe alte considerente și, de aceea, formulez prezenta opinie concurenta. I.1. Conceptul de "opinie concurenta" este distinct de conceptul de "opinie separată". Atât opinia separată, cat și opinia concurenta sunt formulate de unul sau mai mulți membri ai completului care soluționează cauza supusă Curții Constituționale, dar niciodată de mai mult decât patru dintre cei nouă judecători ai Curții - circumstantiere ce rezultă din cuprinsul art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, text conform căruia "[

] actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel". Prin opinia separată, autorul sau autorii acesteia își exprima dezacordul cu privire la soluția luată ca urmare a votului majorității completului de judecată, soluție ce este înfățișată prin dispozitivul actului pronunțat de Curtea Constituțională (act care, după caz, în raport cu diferentierile realizate prin art. 13 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, poate fi o decizie, o hotărâre sau un aviz consultativ). Acest dezacord poate să se refere la integralitatea dispozitivului sau numai la o parte a dispozitivului; asadar, prin opinia separată, autorii acesteia se pot pronunța pentru o soluție integral opusă aceleia luate de către majoritate (de exemplu, se pronunța pentru constatarea neconstitutionalitatii în loc de constatarea constituționalității sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru constatarea inadmisibilitatii sesizării în locul soluției de constatare "în fond" a neconstitutionalitatii (sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru o soluție intermediara (de exemplu, pentru constatarea neconstitutionalitatii în măsura în care textul de lege supus controlului are un înțeles ce este considerat de către Curte ca fiind contrar Constituției, în locul soluției de constatare "fără rezerva" a neconstitutionalitatii; sau, după caz, invers). Asa fiind, și considerentele exprimate de către autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite față de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecată. Prin opinia concurenta, autorul sau autorii acesteia sunt de acord - în mod integral - cu soluția înfățișată în dispozitivul actului pronunțat de către Curte, dar apreciază ca acea soluție trebuia să fie intemeiata pe alte considerente decât cele reținute prin voința majorității (sau, după caz, și pe alte considerente ori numai pe anumite considerente). I.2. În sistemul de drept român, în materie de jurisdicție constituțională, legitimitatea opiniei concurente este la fel de incontestabila ca și aceea a opiniei separate. Ambele categorii de opinii constituie expresia independentei fiecăruia dintre membrii Curții Constituționale (conform art. 143 din Constituție, "Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia"), independenta a carei existenta asigura independenta Curții Constituționale (ca autoritate publică) în raport cu celelalte autorități și instituții publice și, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curți, acela de "garantare a supremației Constituției" [ art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată]. De altfel, dispozițiile art. 143 din Constituție sunt reproduse integral în cuprinsul alin. (1) al art. 4 din această lege, adăugându-se, prin alin. (2), ca "Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor". Având ca fundament principiul constituțional și legal al independentei judecătorilor Curții Constituționale, opinia separată și aceea concurenta au o legitimitate constituțională și, de aceea, acestea nu pot fi cenzurate de către majoritatea membrilor Curții nici cat privește oportunitatea exprimarii lor și nici cat privește conținutul sau modul de redactare. Atât opinia separată, cat și opinia concurenta au și o legitimitate regulamentara, intemeiata pe dispozițiile art. 30 alin. final din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale (adoptat prin Hotărârea nr. 12 din 4 noiembrie 1997 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 12 noiembrie 1997), dispoziții regulamentare conform cărora "Judecătorul poate formula opinie separată, având obligația sa o motiveze până la data semnării deciziei". Deși textul se referă in terminis numai la opinia separată, este evident ca, în acest context, termenul "opinie separată" este utilizat lato sensu, iar nu stricto sensu, incluzând - asadar - orice categorie de dezacord față de opinia majorității; interpretarea contrară, conform căreia numai opinia separată ar fi permisă, ar conduce la concluzia absurda ca acela căruia îi este permis mai mult (dreptul la opinie separată) îi este interzis ceea ce este mai puțin (dreptul la opinie concurenta) - nesocotindu-se astfel principiul juridic qui potest plus potest minus. Ambele categorii de opinii beneficiază de o legitimitate de natura jurisdicțională, iar nu numai de natura exclusiv științifică (ceea ce ar impune interdicția publicării nu numai a opiniei concurente, ci și a opiniei separate în Monitorul Oficial al României, care este o publicație oficială, iar nu științifică). Deși este incontestabil ca numai în legătură cu dispozitivul actului pronunțat de Curtea Constituțională se poate pune problema aplicabilitatii principiului "autorității lucrului judecat", iar nu și în legătură cu considerentele pe care se întemeiază acel dispozitiv, totuși, la fel de incontestabil este și ca, în materie de jurisdicție constituțională, considerentele au o importanța jurisdicțională specială. Aceasta concluzie își are originea în mai multe motive. Sub acest aspect, de exemplu, trebuie avut în vedere ca aceste considerente se intrepatrund cu conținutul dispozitivului, formând un ansamblu coerent care este similar aceluia compus din lege și expunerea sa de motive. La fel cum, în materie de interpretare a legii, referirile la conținutul expunerii de motive reprezintă un procedeu general acceptat (în cadrul metodei interpretării istorice sau teleologice), și în materie de jurisdicție constituțională înțelesul și finalitatea dispozitivului pot fi diferite în raport cu considerentele pe care se întemeiază. De exemplu, un dispozitiv prin care se constata constituționalitatea unei dispoziții legale trebuie întotdeauna să fie coroborat cu considerentele, în cuprinsul cărora sunt indicate prevederile constituționale ce au fost examinate în cadrul acelei cauze; asa fiind, aceeași dispoziție legală poate fi constatată ulterior, într-o alta cauza, ca fiind neconstitutionala, și aceasta întrucât, de această dată, examinarea s-a realizat în raport cu alte prevederi constituționale. În sfârșit, legitimitatea atât a opiniei separate, cat și a opiniei concurente rezultă și din utilizarea acestora în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul aplicării de către aceasta autoritate jurisdicțională a prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, act internațional opozabil Curții Constituționale, conform art. 11 și 20 din Constituție. II.1. În speta, apreciez ca este necesar ca soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate [cu consecința constatării constituționalității dispozițiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată] trebuie să fie intemeiata, parțial, pe alte argumente, întrucât considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie concurenta pot permite ca, în practica aplicării acestor dispoziții legale, să se recurgă la interpretări contrare dispozițiilor art. 27 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Constituție, potrivit cărora: "(1) Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. [

]

(3) Perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat și pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege.

(4) Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant."

II.2. Prin art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997) se sancționează contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfășoară activități producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal". Textul de lege are în vedere mai multe ipoteze în care, potrivit legii, organelor fiscale li se recunoaște un drept de acces în anumite spații ale contribuabilului. Astfel, conform art. 6 lit. g) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 (în redactarea data textului prin art. III pct. 3 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 113/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999), în exercitarea atribuțiilor ce le revin, organele de control fiscal sau, după caz, serviciile de specialitate ale autorităților administrației publice locale au dreptul "să între, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care își desfășoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfășoară activități producătoare de venituri. Accesul este permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afară acestuia, numai cu autorizarea scrisă a conducerii organului de control fiscal sau, după caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale și cu acordul contribuabilului". II.3. Apreciez ca ar fi fost necesar ca, în cuprinsul considerentelor, Curtea Constituțională sa fi observat ca decizia pronunțată nu poate avea ca obiect decât controlul constituționalității prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c), precum și a celor ale textelor din același act normativ la care art. 26 alin. 1 lit. c) se raportează [asa cum este art. 6 lit. g)]. Aceasta precizare se impunea deoarece Ordonanța Guvernului nr. 70/1997, în redactarea acestui act normativ la momentul publicării sale inițiale (și anume, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997), conținea și dispozițiile lit. h) din art. 6, dispoziții care aveau următorul conținut: "În exercitarea atribuțiilor ce le revin, organele fiscale au dreptul: [

]

h) să între în încăperile care reprezintă domiciliul sau reședința unei persoane fizice, cu consimțământul scris al acesteia. În caz de refuz, organul fiscal va solicita autorizarea instanței judecătorești competente, aplicându-se dispozițiile Codului de procedura civilă privind ordonanța președințială". Textul de lege reprodus [care se afla în deplina concordanta cu prevederile art. 27 alin. (1) și (3) din Constituție] a fost însă abrogat prin pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 64/1999 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). În aceste condiții și întrucât Curtea Constituțională a fost sesizată exclusiv în privinta art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997, controlul de constituționalitate efectuat prin decizia pronunțată în prezenta cauza nu a putut fi extins la prevederile unui alt act normativ, mai precis la prevederile pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 64/1999, deoarece, în baza art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată: "În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare").

II.4. În contextul celor arătate imediat anterior, apreciez ca ar fi fost necesar ca, în considerentele deciziei de respingere a excepției de neconstituționalitate, să se fi precizat ca, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997, precum și în aplicarea textelor din același act normativ la care prevederile art. 26 alin. 1 lit. c) se raportează - asa cum este, printre altele, textul art. 6 lit. g) -, organele de control fiscal au obligația să respecte dispozițiile constituționale ale art. 27, privind inviolabilitatea domiciliului; și aceasta chiar dacă, după abrogarea art. 6 lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997, în cuprinsul textelor acestui act normativ nu mai este reluată o parte a mentionatelor prevederi constituționale, câtă vreme este - totuși - evident ca ele sunt direct aplicabile, ca urmare a dispozițiilor art. 51 din legea fundamentală, conform cărora: "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie." II.5. Sub un alt aspect, apreciez ca soluția pronunțată nu poate fi intemeiata, în nici un caz pe acea parte a considerentelor în care se face trimitere la prevederile art. 11^1 alin. 1 lit. a), text introdus prin pct. 14 al articolului unic al Legii nr. 64/1999 și care are următorul conținut: "Înaintea desfășurării unei acțiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau reședința contribuabilului, acesta are dreptul:

a) să fie informat în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de verificare;"

Într-adevăr, nerelevanta totală a acestei referiri rezultă din conținutul alin. 4 al aceluiași text de lege, alineat introdus - de asemenea - prin pct. 14 al articolului unic al Legii nr. 64/1999: "În cazul organelor de control fiscal, care, potrivit legii, pot executa controale inopinate, precum și în cazul în care acțiunea de control fiscal se desfășoară în vederea soluționării unor cereri ale contribuabililor, transmiterea avizului de verificare nu este obligatorie." II.6. Fața de ansamblul celor arătate, consider ca, în prezent, prevederile art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 urmează a fi interpretate și aplicate în corelatie cu celelalte prevederi din același act normativ, iar ansamblul acestor prevederi legale nu poate avea un înțeles contrar dispozițiilor art. 27 din Constituție, referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Astfel, atunci când se pune problema aplicării prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c) prin raportare la ipoteza reglementată de art. 6 lit. g) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997, este necesar să se distinga între, pe de o parte, situația în care incinta în care se refuza intrarea organului de control fiscal este utilizata exclusiv ca "domiciliu" și, pe de altă parte, situația în care, ca urmare a voinței proprii a contribuabilului de a utiliza acea incinta și în scopul producerii de venituri impozabile ori pentru amplasarea de bunuri impozabile, acel spațiu nu mai poate fi considerat ca indeplinind, exclusiv, funcția de "domiciliu". Împrejurarea ca, în activitatea lor, unele organe fiscale nu ar face o clara distincție între sediul de afaceri și "domiciliu" (în sensul art. 27 din Constituție) sau ca ar încalcă unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 70/1997, modificată, constituie aspecte de aplicare a legii (iar nu de constituționalitate), care, în lumina art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu intră în competența Curții Constituționale. III. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, considerentele pe care se întemeiază decizia la care se referă prezenta opinie concurenta (considerente reținute de voința exprimată prin mecanisme democratice de către majoritatea membrilor completului de judecată) sunt singurele care, împreună cu dispozitivul adoptat cu unanimitate de voturi, produc efecte juridice obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituție. Considerentele prezentei opinii concurente, ca și în cazul altor opinii concurente, constituie - exclusiv - exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privinta constituționalității prevederilor legale supuse examinării. Orice decizie a Curții Constituționale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluția pronunțată și, cu atât mai puțin, în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluția pronunțată și, cu atât mai puțin, în raport cu numărul de voturi exprimate pentru considerentele reținute prin decizie. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs deopotrivă soluției și considerentelor decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției și considerentelor pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Răspunderea juridică este identică și într-un caz și în celălalt, în condițiile prezentate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000. Lucian Mihai, președintele Curții Constituționale