DECIZIE nr. 303/2003

Nicolae Popa - președinte Costica Bulai - judecător Nicolae Cochinescu - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Șerban Viorel Stanoiu - judecător Lucian Stangu - judecător Ioan Vida - judecător Aurelia Popa - procuror Doina Suliman - magistrat-asistent șef Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, excepție ridicată de Ioan Gheorghe Bodrug în Dosarul nr. 7.848/2002 al Tribunalului Mures - Secția comercială și de contencios administrativ. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public, apreciind ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 4 noiembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 7.848/2002, Tribunalul Mures - Secția comercială și de contencios-administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Bodrug Gheorghe Ioan într-un dosar având ca obiect soluționarea unei acțiuni civile formulate în baza Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în contradictoriu cu Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială Mures. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține ca dispozițiile art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, infrang prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1), precum și pe cele ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu recunosc aceleași drepturi, și anume recunoașterea vechimii în munca pe perioada deportarii, pentru toți cetățenii români, inclusiv pentru cei care au fost victime ale altor regimuri dictatoriale, instaurate cu începere din 6 martie 1945, în afară teritoriului statului român. În acest sens apreciază ca intenția legiuitorului a fost aceea de a extinde sfera persoanelor îndreptățite la recunoașterea drepturilor instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990 și la persoanele care se aflau în afară granițelor tarii, ca urmare a deportarii silite. Instanța de judecată considera ca excepția este nefondata. Astfel, apreciază ca "nu exista nici un temei pentru care Statul Roman ar trebui sa acorde tratament egal (drepturi, facilități, despăgubiri) persoanelor care au suferit din cauza unor măsuri represive exercitate în afară teritoriului sau de autoritățile altor state, pe teritoriul acestora, Statul Roman fiind responsabil în fața cetățenilor numai în privinta propriilor sale fapte". Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului. Guvernul apreciază ca neîntemeiată critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, acestea fiind în concordanta atât cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, cat și cu principiul nediscriminarii, prevăzut în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, precizează ca acesta a fost greșit invocat de autorul excepției, întrucât prevederile considerate de acesta ca fiind neconstituționale se regăsesc, de fapt, în cuprinsul art. 11 din actul normativ mai sus menționat. Invocand jurisprudenta Curții cu privire la aplicarea principiului egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995), Guvernul arata ca "violarea principiului egalității și nediscriminarii exista atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără sa existe o motivare obiectivă și rezonabila, sau dacă exista o disproportie între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite". În același sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în aplicarea principiului nediscriminarii, prevăzut de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a stabilit ca orice diferența de tratament facuta de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabila (de exemplu, hotărârea pronunțată în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979), soluție ce a fost reiterata și prin Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 8 mai 2001. Avocatul Poporului, invocand jurisprudenta în materie a Curții Constituționale, apreciază ca dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului și cel al instituției Avocatul Poporului, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 105 din 30 august 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 31 august 1999, ordonanța aprobată prin Legea nr. 189 din 2 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 8 noiembrie 2000. Dispozițiile legale criticate au următoarea redactare: - Art. 1: "Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecutii din motive etnice, după cum urmează:

a) a fost deportata în ghetouri și lagare de concentrare din străinătate;

b) a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagare de concentrare;

c) a fost strămutată în alta localitate decât cea de domiciliu;

d) a făcut parte din detasamentele de muncă forțată;

e) a fost supravietuitoare a trenului morții;

f) este soțul sau sotia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.";

- Art. 12: "Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit ca au desfășurat o activitate fascista în cadrul unei organizații sau miscari de acest fel." În susținerea neconstitutionalitatii acestui text de lege, autorul excepției invoca încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". De asemenea, este invocat și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la interzicerea discriminarii, articol care are următorul cuprins: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice alta situație." Asupra constituționalității art. 1 alin. 2 lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 51 din 5 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, respingând ca nefondata excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale. Cu acel prilej Curtea a reținut ca motivul de neconstituționalitate invocat, și anume faptul ca aceste dispoziții legale sunt discriminatorii în măsura în care se aplică numai persoanelor înrolate în armata română, nu și celor înrolate în armata maghiara, nu privește textul de lege ca atare, ci interpretarea data acestui text. Or, aceasta interpretare face chiar obiectul contestației formulate de autorul excepției, iar Curtea Constituțională nu se poate substitui instanței competente cu soluționarea acesteia. Autorul excepției invocate în aceasta cauza considera, de asemenea, ca dispozițiile art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, ulterior modificat, contravin principiului nediscriminarii, asa cum este reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând pe fond aceasta excepție, Curtea constata ca, în jurisprudenta sa constanta, concretizata prin Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, și Decizia nr. 175 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 13 ianuarie 2000, Curtea Constituțională a statuat ca principiul egalității nu înseamnă uniformitate. Astfel, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, recunoscandu-se dreptul la diferența. Dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifica nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui. Pe cale de consecința, hotărârea legiuitorului de a se acordă măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravine principiului egalității în drepturi sau principiului nediscriminarii, întrucât statului român nu îi revine nici o obligație față de cetățenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziții abuzive de autoritățile altor state, în afară teritoriului sau, în speta, de regimul dictatorial din R.S.S. Moldova. În acest context afirmatia autorului excepției, potrivit căreia "regimul comunist, instituit inițial în fosta U.R.S.S. și extins în țările est-europene, printre care și România

, a fost cel care a aplicat măsuri politice de natura sa producă consecințe negative, sub aspect material și moral, printre care și măsura deportarii silite în Siberia", nu are relevanta în susținerea neconstitutionalitatii textelor legale criticate. Faptul ca, prin jocul unor prevederi legale, unele persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, în acest fel, nu reprezintă o discriminare. În același sens este și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminarii, ca reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferența de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabila (Cazul "Markx contra Belgiei", 1979). Astfel, limitarea impusa de dispozițiile legale criticate, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă și rezonabila, și anume aceea ca statul român este responsabil față de cetățenii săi numai în ceea ce privește dispozițiile și faptele proprii, aplicate de autoritățile române pe teritoriul sau. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) și (6) și al art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 și 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, excepție ridicată de Ioan Gheorghe Bodrug în Dosarul nr. 7.848/2002 al Tribunalului Mures - Secția comercială și de contencios administrativ. Definitivă și obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 10 iulie 2003. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent șef, Doina Suliman