DECIZIE nr. 907/2007

Ioan Vida - președinte Nicolae Cochinescu - judecător Aspazia Cojocaru - judecător Acsinte Gaspar - judecător Petre Ninosu - judecător Ion Predescu - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Tudorel Toader - judecător Augustin Zegrean - judecător Antonia Constantin - procuror Maria Bratu - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiași instanțe. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca inadmisibilă, întrucât prevederile de lege criticate nu au legătură cu cauza aflată pe rolul instanței de judecată. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 29 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3.891/112/2006, Tribunalul Bistrița Năsăud - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că interpretarea și aplicarea unitară a legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu se realizează în cadrul unei proceduri de judecată, care presupune o dezbatere contradictorie în prezența părților, astfel că instituirea caracterului obligatoriu al deciziilor acestei instanțe contravine art. 126 alin. (3) din Constituție. În opinia autorului excepției, recursul în interesul legii are o valoare doar "doctrinară" și "academică". Referitor la încălcarea art. 21 din Constituție, autorul excepției arată că accesul liber la justiție trebuie să fie unul efectiv, așa cum se prevede în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și așa cum este consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Instituirea caracterului obligatoriu pentru instanță și implicit pentru justițiabil al unei interpretări în cadrul unei proceduri la care acesta nu are acces și împotriva căreia nu are nicio cale de atac face ca liberul acces la justiție să aibă "un caracter iluzoriu". Pe de altă parte, nu este reglementată o procedură potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să poată reveni asupra unei interpretări date, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Comunităților Europene pot reveni asupra jurisprudenței lor. În ce privește încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituție, se arată că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că independența judecătorilor se referă la independența față de Executiv, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, întrucât ea se referă la dezlegările date în căile de atac într-un anumit cadru procesual la care participă și părțile. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Guvernul apreciază excepția ca neîntemeiată. În acest sens, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea rolului său de instanță supremă în ierarhia judiciară, a fost învestită prin Constituție cu asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe de judecată. Astfel, textul de lege criticat nu face decât să transpună în fapt această competență conferită de Constituție, recursul în interesul legii constituind instrumentul cel mai eficace pentru a menține unitatea jurisprudenței și a interveni atunci când instanțele se abat de la interpretarea corectă a legii. Potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă, în fața Înaltei Curții de Casație și Justiție nu este adusă spre soluționare o cauză propriu-zisă, ci aceasta este sesizată cu o chestiune de drept care a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești. În acest fel instanța supremă intervine pentru a da o corectă interpretare a legii, prevenind o practică judecătorească neunitară, ce ar conduce, pe de o parte, la subminarea autorității justiției, iar pe de altă parte, la o gravă încălcare a principiului constituțional al egalității în drepturi. Mai mult, soluțiile pronunțate de instanța supremă nu produc consecințe asupra situației juridice a părților aflate în proces, efectul lor fiind limitat la determinarea unei jurisprudențe unitare cu privire la problemele de drept. În fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție nu face decât să traducă intenția legiuitorului, care este obligatorie pentru instanțe, în virtutea principiului constituțional potrivit căruia "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii." Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituționale. Aceste prevederi care se referă la caracterul obligatoriu al soluțiilor pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, astfel că nu este încălcat liberul acces la justiție și nici dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 329 alin. 3 teza finală, potrivit căruia "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe". Textele constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 124 alin. (3) potrivit căruia "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii" și ale art. 126 alin. (3) care prevede că "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele: 1. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii, reglementată de art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit alin. 3 teza finală a aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe. Soluțiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegări în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obișnuit al acestui concept. Instituția recursului în interesul legii conferă însă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative". De altfel, și în cazul exercitării căilor de atac "dezlegările în drept" sunt obligatorii în situația rejudecării fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere și în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar potrivit art. 315 alin. 1 din același cod, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituțional al înfăptuirii justiției, ci, dimpotrivă, contribuie la realizarea sa. Pe de altă parte, interpretarea cauzală a legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice autoritate care aplică dreptul, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [

]". Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție, în conformitate cu care "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. Textul de lege criticat este în deplină concordanță cu art. 126 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Înalta Curte de Casație și Justiție are, printre altele, competența, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă și de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Astfel, potrivit art. 25 din aceeași lege, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile în interesul legii. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor Curții Supreme de Justiție date în interesul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, într-o cauză care privea reexaminarea practicii Curții Supreme de Justiție. Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii". Pentru identitate de rațiune, aceste considerente cu privire la instituția recursului în interesul legii își mențin valabilitatea și în cauza de față. 2. Analizând actele și lucrările din dosarul instanței de judecată, Curtea constată că excepția a fost ridicată într-o cauză în care obiectul litigiului îl constituie pretenții bănești având ca temei legal prevederile art. 41^1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. De aceea, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia", dispoziții coroborate cu cele ale alin. (6) al aceluiași articol ("Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale."), excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiași instanțe. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 18 octombrie 2007. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent, Maria Bratu