DECIZIE nr. 566/2007

Ion Predescu - președinte Nicolae Cochinescu - judecător Acsinte Gaspar - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Șerban Viorel Stănoiu - judecător Tudorel Toader - judecător Antonia Constantin - procuror Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Morgan Madhuku în Dosarul nr. 15.719/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 București Secția a II-a civilă. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă interpretul de limba engleză, doamna Elena Andrei, desemnat în cauză pentru a asigura traducerea. Magistratul-asistent informează Curtea că partea Oficiul Național pentru Refugiați a transmis note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. Apreciază că textul de lege criticat nu contravine normelor constituționale și convenționale invocate, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 282 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19 aprilie 2007. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 12 februarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 15.719/302/2006, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepția a fost ridicată de Morgan Madhuku într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați de respingere a cererii sale de azil. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 contravin art. 24 alin. (1) și art. 53 din Constituție, precum și art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Convenția privind statutul refugiaților - Geneva, 1951, raportat la art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (2) și art. 18 alin. (2) din Legea fundamentală. Arată, în acest sens că, din coroborarea reglementărilor din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat reiese că dreptul la apărare nu poate fi condiționat de exercitarea personală a drepturilor procedurale. Ca atare, a interzice apărătorului părții dreptul de a reprezenta solicitantul de azil în fața instanțelor de judecată sau a condiționa exercitarea dreptului la apărare de prezența personală a părții în fața instanței echivalează cu o restrângere nejustificată a dreptului la apărare, care aduce atingere chiar existenței dreptului. Această interdicție încalcă și dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Convenția privind statutul refugiaților Geneva, 1951, întrucât privește, în opinia sa, doar solicitanții de azil, orice altă persoană, fizică sau juridică, având dreptul de a fi reprezentată în instanță și de a-și exercită drepturile procedurale prin apărător sau mandatar. Judecătoria Sectorului 5 București opinează în sensul netemeiniciei excepției de neconstituționalitate. Dispozițiile legale atacate instituie, cu titlu de excepție de la dreptul comun, obligativitatea prezenței personale a părților în fața instanței de judecată, deoarece se dă expresie particularității esențiale domeniului reglementat, respectiv stabilirea dreptului de azil în România. Totodată, dreptul la apărare, garantat de art. 24 din Constituție, recunoaște părților dreptul de a fi asistate de un avocat, iar nu și pe acela de a fi reprezentate. Textul de lege criticat este în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora legiuitorul are competența de a stabili procedura de judecată, cu respectarea celorlalte prevederi sau principii constituționale, și nici nu restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți, astfel cum pretinde autorul excepției, invocând art. 53 din Constituție. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, că dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 vizează asigurarea prezenței părții la judecată, în acest fel solicitantul de azil putându-și exercită toate drepturile procedurale, inclusiv dreptul la apărare. Astfel, textul legal criticat nu încalcă prevederile art. 24 din Constituție, ci instituie chiar o garanție a exercitării dreptului la apărare. De altfel, Legea nr. 122/2006 reprezintă o lege specială în raport cu Codul de procedură civilă, iar legiuitorul poate institui norme juridice derogatorii în considerarea unor situații deosebite, cum este cea de față, referitoare la procedura acordării azilului în România. Totodată, prin faptul că textul art. 59 impune prezența părții la judecată, nu este afectat "accesul liber și facil în fața tribunalelor", în sensul art. 16 alin. (1) din Convenția privind statutul refugiaților - Geneva, 1951, întrucât partea are posibilitatea să-și exercite personal toate drepturile procedurale, prevederea nefiind nici discriminatorie în raport cu alte persoane fizice sau juridice. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 sunt constituționale, fiind în deplin acord cu prevederile art. 24 din Legea fundamentală privind dreptul la apărare și ale art. 18 alin. (2) din aceasta referitoare la condițiile legale de acordare a dreptului de azil. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006. Art. 59, intitulat "Exercițiul drepturilor procedurale", are următorul conținut: "Exercitarea drepturilor procedurale se face numai personal sau prin asistența unui apărător." În motivarea excepției, autorul acesteia susține încălcarea prevederilor constituționale ale art. 24 alin. (1) care garantează dreptul la apărare și ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 16 alin. (1) și (2) din Convenția privind statutul refugiaților Geneva, 1951, raportat la art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (2) și art. 18 alin. (2) din Legea fundamentală. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România au mai fost supuse controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, prin raportare la aceleași norme constituționale și convenționale invocate și în prezenta cauză și cu o motivare identică. Astfel, prin Decizia nr. 282 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19 aprilie 2007, Curtea, respingând excepția, a constatat că "cauzele ce privesc acordarea azilului în România constituie astfel de situații speciale, în care prezența personală a solicitantului de azil poate fi justificată de circumstanțele speței, de necesitatea furnizării unor date, care, prin natura lor, pot avea o importanță esențială pentru buna soluționare a cererii, iar cunoașterea acestora să nu fie la îndemâna apărătorului. Ca atare, nu se poate susține că prevederile art. 59 din Legea nr. 122/2006 încalcă dreptul la apărare și îngrădesc exercitarea lui până la desființarea dreptului însuși, așa cum pretinde autorul excepției. În concluzie, dacă în timpul desfășurării procedurii privind soluționarea cererilor de azil se cere prezența personală a solicitantului de azil, căruia i se permite, însă, asistența juridică din partea unui apărător, aceasta se justifică prin natura cauzei și nu are natura încălcării drepturilor sale procesuale." Întrucât în prezenta cauză nu sunt relevate aspecte noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții în materie, cele reținute prin decizia menționată își păstrează valabilitatea. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) g A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Morgan Madhuku în Dosarul nr. 15.719/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 7 iunie 2007. PREȘEDINTE,

ION PREDESCU

Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi