DECIZIE nr. 308/2008

Ioan Vida - președinte Nicolae Cochinescu - judecător Aspazia Cojocaru - judecător Acsinte Gaspar - judecător Petre Ninosu - judecător Ion Predescu - judecător Tudorel Toader - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Augustin Zegrean - judecător Ion Tiucă - procuror Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, excepție ridicată de Dimitrie Muscă în Dosarul nr. 17.141/299/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția comercială. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 10 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 17.141/299/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, excepție ridicată de Dimitrie Muscă. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, în sensul principiului constituțional consacrat de art. 21, se înscrie și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Or, în condițiile în care art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 prevede obligativitatea comunicării cererii de chemare în judecată persoanei împotriva căreia va fi pornită ulterior acțiunea civilă și depunerea cererii în instanță numai însoțită de dovada comunicării ei prin scrisoare recomandată, reglementarea criticată restrânge în mod nejustificat accesul persoanei la justiție, contravenind prevederilor constituționale invocate. Spre exemplu, autorul excepției arată că, în cazul contestației la executare, condițiile impuse de lege au semnificația drastică a unui fine de neprimire, întrucât persoana care contestă actul de executare nu le poate îndeplini în termenul de 15 zile prevăzut de lege. Or, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiție implică în mod necesar asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept sau interes legitim. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. Guvernul apreciază că dispozițiile art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 nu relevă prin ele însele vicii de neconstituționalitate, însă oferă premisele existenței unor asemenea vicii, în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) și art. 53 din Constituție. Cu toate că posibilitatea instituirii unor condiții administrative minime pentru a accede la justiție este de necontestat, situația în care poate ajunge reclamantul care nu are dovada comunicării actelor de procedură către partea adversă, nu respectă exigențele normelor constituționale. Astfel, respingerea cererii de chemare în judecată, pe motiv că dreptul subiectiv civil trebuia exercitat într-un anumit termen, calificat ca fiind de decădere, pune reclamantul în imposibilitatea de a-și apăra acest drept din cauza faptului că a fost obligat de lege să îndeplinească, în prealabil, o formalitate administrativă. Obligația reglementată prin lege limitează accesul liber la justiție, nerespectând condiția prevăzută de dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție referitoare la necesitatea ca măsura restrictivă să fie proporțională cu situația care a determinat-o și să nu aducă atingere dreptului însuși. Avocatul Poporului arată că dispozițiile legale criticate instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, a cărei reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 24 decembrie 2002, texte de lege care au următorul conținut: "Reclamantul este obligat să comunice cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanță. Judecătorul nu va primi cererea fără dovada privind îndeplinirea obligației de comunicare. Prevederile acestui alineat se aplică oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepția cererilor formulate în timpul judecății sau a celor prin care se exercită o cale de atac." Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind supremația Constituției, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) și (3) care consacră liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cele ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Examinând excepția de neconstituționalitate, se constată că dispozițiile art. 46 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, în acest sens fiind deciziile nr. 128/2007, 85/2006 și 323/2004, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007, nr. 236 din 16 martie 2006 și, respectiv, nr. 1.026 din 5 noiembrie 2004. Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului sunt în deplină conformitate cu dispozițiile art. 21 din Constituție. În esență, Curtea a reținut că dispozițiile criticate reglementează o procedură specială de soluționare a litigiilor privind creanțele neperformante preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având în vedere natura deosebită a acestor creanțe și strânsa lor legătură cu datoria publică, cu bugetul statului și ocrotirea interesului public. Întrucât rațiunile care au stat la baza adoptării soluției anterioare își păstrează valabilitatea, aceasta se impune a fi menținută. În plus, analizând criticile autorului excepției, Curtea constată că, potrivit art. 46 alin. (1) teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998, prevederile referitoare la obligația comunicării cererilor înainte de depunerea acestora în instanță se aplică oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepția cererilor formulate în timpul judecății sau a celor prin care se exercită o cale de atac, pentru care sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, și anume Codul de procedură civilă. Or, această dispoziție anihilează critica de neconstituționalitate, conform căreia, în cazul contestației la executare, condițiile impuse de lege au semnificația drastică a unui fine de neprimire, întrucât persoana care contestă actul de executare nu le poate îndeplini în termenul de 15 zile prevăzut de lege. Astfel, în condițiile în care contestația la executare are natura juridică a unei căi de atac specifice executării silite, prin care se declanșează controlul instanței cu privire la actele de urmărire silită, comunicarea acesteia intimatului, potrivit dispozițiilor de lege sus-menționate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu este necesară înainte de depunerea în instanță. De altfel, Curtea reține că exceptarea, prevăzută de teza a doua a textului de lege criticat, de la regula comunicării cererilor înainte de depunerea acestora în instanță, reglementată în teza întâi, exceptare referitoare la cererile formulate în timpul judecății sau la cele prin care se exercită o cale de atac, garantează drepturile procesuale ale părților și constituie expresia aplicării, în plan legislativ, a principiilor constituționale care consacră liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, excepție ridicată de Dimitrie Muscă în Dosarul nr. 17.141/299/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția comercială. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 13 martie 2008. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent, Mihaela Senia Costinescu