DECIZIE nr. 394/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, excepție ridicată de Ramiz Momeni în Dosarul nr. 10.141/271/2008 al Judecătoriei Oradea. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocatul Mircea Ursuța, cu împuternicire avocațială la dosar, fiind lipsă celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, chiar dacă, așa cum precizează, există două decizii ale Curții Constituționale în această materie, și anume Decizia nr. 709/2007 (prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate) și Decizia nr. 974/2007 (prin care s-a respins ca neîntemeiată aceeași excepție de neconstituționalitate, dar cu altă motivare). De asemenea, precizează că Decizia Curții Constituționale nr. 1.659/2009 se referă la dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 248/2005. În susținerea excepției de neconstituționalitate avocatul autorului acesteia arată că textul de lege criticat este neconstituțional, în măsura în care părintelui care are un program de vizitare stabilit de instanța judecătorească nu i se permite exercitarea efectivă a acestui drept, de către autoritățile administrative (poliția de frontieră), de exemplu, atunci când dorește să părăsească țara împreună cu copilul pentru o vizită la bunici. Prin urmare, se încalcă dispozițiile art. 124 alin. (2) din Constituție, deoarece hotărârea judecătorească de stabilire a unui program de vizitare este cenzurată de un organ administrativ. Consideră că în prezenta cauză ar trebui să se aplice același raționament ca și cel reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 742/2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Totodată, faptul că hotărârea judecătorească nu va putea fi pusă în aplicare fără acordul reclamantului contravine și prevederilor art. 21 din Constituție, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, textul de lege criticat instituie și discriminări între părinții români și părinții străini, încălcând și dispozițiile art. 20 din Constituție raportate la cele ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, considerând că instituirea unui tratament juridic diferit este justificată, întrucât părțile nu se află în aceeași situație juridică. Măsura impusă de textul de lege criticat este benefică pentru părintele căruia i-a fost încredințat copilul. De altfel, apreciază că, pe de-o parte, autorul excepției de neconstituționalitate solicită modificarea textului de lege criticat astfel încât acesta să permită scoaterea copilului din țară fără acordul părintelui căruia acesta i-a fost încredințat, iar, pe de altă parte, că se poate solicita instanței judecătorești să-i aprobe plecarea cu copilul din țară de sărbători, așa cum dorește autorul excepției de neconstituționalitate. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepției de neconstituționalitate precizează faptul că nu solicită modificarea legii, ci o interpretare conformă cu Constituția, întrucât, în condițiile actuale, nu se poate exercita efectiv dreptul de vizitare a copilului, menționând că au mai existat decizii interpretative în jurisprudența Curții Constituționale. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 7 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10.141/271/2008, Judecătoria Oradea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Ramiz Momeni într-o cauză având ca obiect divorț. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, în măsura în care părintelui căruia i s-a încuviințat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă un program de vizitare cu ridicare a minorului, respectiv dreptul de a exercita pe perioade expres determinate prin hotărârea judecătorească drepturile părintești, în special paza și supravegherea minorului, nu i se permite exercitarea efectivă a acestor drepturi. Or, deși Curtea Constituțională a arătat în jurisprudența sa că se justifică o deosebire de tratament juridic între părinți ulterior divorțului, în cazul de față această discriminare nu se justifică obiectiv pentru simplul fapt că, pe perioada programului de vizitare încuviințat prin hotărâre irevocabilă, părintele exercită paza și supravegherea minorului. În același sens, arată că drepturile conferite prin hotărârea judecătorească nu vor putea fi exercitate, ele rămânând doar speranțe legitime, și nu drepturi efective, deoarece va trebui să obțină acordul prin procură autentică al fostei soții, pentru fiecare deplasare în străinătate. Prin urmare, textul de lege criticat încalcă:

a) Art. 124 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care hotărârea judecătorească prin care i se acordă pe perioade limitate dreptul de pază și supraveghere al minorilor în cadrul unui program de vizitare cu ridicare va fi nesocotită de organele poliției de frontieră, ajungându-se la situația în care un organ administrativ să cenzureze o hotărâre irevocabilă a unei instanțe judecătorești. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 742/2008 prin care s-a declarat neconstituțional art. 111 alin. (6) din Codul rutier, deoarece un organ al puterii executive nu poate cenzura un act al puterii judecătorești;

b) Art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, deoarece atâta timp cât hotărârea instanței judecătorești nu va putea fi pusă în executare, liberul acces la justiție este iluzoriu, întrucât, cu sau fără hotărâre judecătorească, este necesar acordul celuilalt părinte;

c) Art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece creează o discriminare între părinții care locuiesc în România și cei care au locuința sau una sau mai multe reședințe în străinătate, fără a exista o justificare obiectivă pentru această deosebire de tratament juridic. Invocă în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Marckx contra Belgiei, 1979 și Decizia Curții Constituționale nr. 89/2003;

d) Art. 20 din Constituție, raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza K. A. contra Finlandei), întrucât lipsa posibilității de a scoate copiii din țară în cadrul unui program prestabilit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă reprezintă o violare gravă a art. 8 din Convenție;

e) Art. 48 alin. (1) din Constituție, deoarece, trăind în străinătate, nu va putea să se ocupe de creșterea și educarea copiilor și nici nu va putea să-i ducă să-și viziteze bunicii, care, de asemenea, locuiesc în străinătate;

f) Art. 26 alin. (1) din Constituție referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private.

Judecătoria Oradea consideră că prevederile de lege criticate sunt constituționale, întrucât instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce privește părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul față de celălalt părinte este justificată în mod obiectiv și rezonabil de faptul că cei doi părinți se află în situații juridice diferite, aceste diferențieri sunt determinate de separarea părinților și de posibilitatea obiectivă de menținere și după desfacerea căsătoriei a modalităților de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești. După încredințarea copilului unuia dintre părinți, celălalt părinte continuă a avea dreptul și obligația creșterii acestuia, însă nu dreptul de pază și de supraveghere. Locuirea și conviețuirea copilului cu părintele căruia i-a fost încredințat acesta sunt drepturi ce nu pot fi exercitate de părintele care nu locuiește cu copilul. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005, dispoziții modificate prin art. I pct. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, ordonanță publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008. În prezent, dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 30: "(1) Organele poliției de frontieră permit ieșirea din România a cetățenilor români minori numai dacă sunt însoțiți de o persoană fizică majoră, în următoarele cazuri: [

] c) minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta, fără a mai fi necesară declarația celuilalt părinte, numai dacă părintele însoțitor face dovada faptului că minorul i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă;". Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste prevederi de lege contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, ale art. 26 alin. (1) referitoare la ocrotirea vieții intime, familiale și private, ale art. 48 alin. (1) potrivit cărora "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor", ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți" și ale art. 20 din Legea fundamentală, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele: 1. Referitor la critica de neconstituționalitate care vizează încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 29 noiembrie 2007. Cu acel prilej, instanța de contencios constituțional a constatat că instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce privește părintele divorțat căruia nu i-a fost încredințat copilul, față de celălalt părinte, este justificată în mod obiectiv și rezonabil de faptul că cei doi părinți se află în situații juridice diferite. Aceste diferențieri sunt determinate de separarea părinților și de posibilitatea obiectivă de menținere și după desfacerea căsătoriei a modalităților de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești. După încredințarea copilului unuia dintre părinți, celălalt părinte continuă a avea dreptul și obligația creșterii acestuia, însă nu dreptul de pază și de supraveghere. Locuirea și conviețuirea copilului cu părintele căruia i-a fost încredințat acesta sunt drepturi ce nu pot fi exercitate de părintele care nu locuiește cu copilul. Curtea a mai reținut că aceste prevederi sunt în deplină concordanță cu reglementările cuprinse în Convenția de la Haga, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992. Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din această convenție, dreptul privind încredințarea copilului include și dreptul de a hotărî cu privire la locul reședinței acestuia, conferindu-i, în consecință, părintelui căruia i-a fost încredințat, dreptul de a călători împreună cu acesta. Întrucât această critică de neconstituționalitate privește, în esență, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Pentru identitate de rațiune, Curtea constată că și critica întemeiată pe dispozițiile art. 48 alin. (1) din Constituție - care consacră egalitatea dintre soți - este neîntemeiată. Mai mult, în ceea ce privește pretinsa discriminare între părinții străini și părinții români, Curtea constată că aceasta nu există, din moment ce și părintele român - căruia nu i-a fost încredințat copilul și are stabilit doar un program de vizitare - poate părăsi țara împreună cu minorul în aceleași condiții de lege, adică numai cu acordul părintelui căruia i-a fost încredințat copilul. 2. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului constituțional al accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (1)-(3), Curtea constată că aceste susțineri nu pot fi primite. Pe de o parte, accesul liber la justiție nu este îngrădit de textul de lege criticat, text care prevede - în cazul ieșirii din țară a copilului minor împreună cu părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul - obligativitatea obținerii declarației părintelui căruia i-a fost încredințat copilul prin hotărâre judecătorească. Astfel, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 248/2005, "Ieșirea din România a minorilor, în situația în care există neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinți se află în imposibilitatea de a-și exprima voința, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 30 alin. (2) și (3), se permite numai după soluționarea neînțelegerilor de către instanța de judecată, în condițiile legii". Prin urmare, sunt asigurate toate garanțiile dreptului la judecarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială. 3. Referitor la invocarea dispozițiilor constituționale ale art. 26 alin. (1) privind ocrotirea vieții familiale și ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea observă, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că, în materia executării hotărârilor judecătorești de încredințare a copiilor după divorț, ceea ce primează sunt interesele superioare ale copilului. Astfel, art. 8 din Convenție apără individul împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice și impune unele obligații pozitive ale statului, inerente respectării efective a vieții de familie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația corelativă a autorităților naționale de a dispune aceste măsuri (de exemplu, prin Hotărârea din 22 iunie 1989, pronunțată în Cauza Eriksson împotriva Suediei). Însă obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, natura și anvergura acestor măsuri depinzând de circumstanțele fiecărei cauze, trebuind să se țină seama de interesele, de drepturile și libertățile acelor persoane și, în special, de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenție. Astfel, în Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că, în ipoteza în care contactele cu părinții ar risca să amenințe aceste interese superioare ale copilului, autoritățile naționale au îndatorirea de a veghea la asigurarea unui "just echilibru" între toate interesele prezente. Mai mult, prin Hotărârea din 8 iulie 2003, pronunțată în Cauza Sahin împotriva Germaniei, aceeași instanță a reținut că jurisdicțiile naționale pot chiar să refuze acordarea dreptului la vizitarea copilului, atunci când intervin motive pertinente, cum ar fi gravele tensiuni dintre părinți, situație ce ar avea repercusiuni negative asupra copilului, existând riscul ca vizitele să afecteze dezvoltarea sa normală în familia în care se află. Prin urmare, scopul reglementării criticate este acela de a proteja interesele superioare ale copilului, în acord cu reglementările internaționale în materie. În ceea ce privește Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 ianuarie 2003, pronunțată în Cauza K.A. contra Finlandei, invocată de către autorul excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta nu are relevanță în cauza de față, întrucât se referă la relațiile copilului încredințat unei instituții publice de ocrotire cu părinții săi, neavând astfel legătură cu chestiunea de drept referitoare la o eventuală încălcare a art. 8 din Convenție prin normele juridice ce reglementează condițiile privind ieșirea din țară a minorului încredințat unuia dintre părinți, ca urmare a divorțului. 4. Referitor la critica privind imposibilitatea executării hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul și programul de vizită al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, ceea ce contravine, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție, ajungându-se la situația în care un organ administrativ să cenzureze o hotărâre irevocabilă a unei instanțe judecătorești, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece textul de lege criticat reglementează condițiile ieșirii din țară a cetățeanului român minor, indiferent dacă acesta a fost sau nu încredințat unuia dintre părinți. În cazul în care, însă, a existat o hotărâre judecătorească de încredințare a minorului, se va stabili de către instanța judecătorească și programul în care se realizează dreptul celuilalt părinte de a avea legături personale cu copilul. În consecință, dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredințat minorul de a avea legături personale cu acesta trebuie să se exercite în condițiile stabilite prin hotărârea judecătorească și în conformitate cu cerințele legii. În cazul ieșirii din țară a cetățeanului român minor, organele poliției de frontieră aplică dispozițiile Legii nr. 248/2005, nefiind vorba despre o cenzurare a unei eventuale hotărâri judecătorești. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, excepție ridicată de Ramiz Momeni în Dosarul nr. 10.141/271/2008 al Judecătoriei Oradea. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 24 martie 2011. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean