DECIZIE nr. 497/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, excepție ridicată de Federația Sindicatelor Libere și Independente Petrom din București în Dosarul nr. 10.112/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 964D/2011. Dezbaterile au avut loc la data de 3 mai 2012 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea data, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 10 mai 2012. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Încheierea din 21 martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Excepția a fost invocată de Federația Sindicatelor Libere și Independente Petrom din București într-un dosar având ca obiect soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ având ca obiect pretenții (plata unor despăgubiri). În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile legale criticate afectează liberul acces la justiție al salariaților care se văd privați de calea de atac a opoziției la fuziune/divizare, în condițiile în care ei sunt titularii unor creanțe certe, lichide, dar neexigibile. Potrivit autorului excepției, eliminarea salariaților din rândul acelor persoane care pot formula opoziție s-a făcut pe baza unor criterii discriminatorii. Mai mult, prin afectarea dreptului la acces liber la justiție, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 încalcă prevederile constituționale ale art. 115 alin. (6) care dispun că acestea nu pot afecta drepturile și libertățile prevăzute de Constituție. Totodată, dispozițiile de lege criticate, prin aceea că prevăd soluțiile pe care judecătorul urmează să le pronunțe, sunt neconstituționale, încălcând dreptul la un proces echitabil. De asemenea, autorul excepției mai susține că ordonanța de urgență a fost adoptată cu nerespectarea art. 115 alin. (4) din Constituție, Guvernul neputând demonstra existența unei situații extraordinare care să justifice urgența adoptării acesteia. Astfel, nu a fost demonstrată nici măcar legătura de cauzalitate dintre procedurile de diviziune/fuziune și redresarea economiei naționale. În opinia autorului excepției, Guvernul a intervenit cu o măsură legislativă în condițiile în care Parlamentul se exprimase deja prin intermediul unei legi care le permitea salariaților să exercite dreptul de opoziție. Acest lucru este de natură să submineze rolul Parlamentului, care este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. De asemenea, autorul mai susține că în momentul adoptării ordonanței de urgență nu a fost solicitat avizul Consiliului Legislativ și nici cel al Consiliului Economic și Social. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Totuși, din motivarea excepției de neconstituționalitate Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituționalitate extrinsecă privind ordonanța de urgență în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât și o critică de neconstituționalitate intrinsecă ce privește, în special, art. I pct. 4 care modifică art. 243 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Dispozițiile legale criticate au următorul cuprins: "Articolul 243 se modifică și va avea următorul cuprins: "Art. 243 [

]

(9) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică creanțelor de natura drepturilor salariale derivând din contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă aplicabile, care îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1), a căror protecție se realizează potrivit dispozițiilor Legii nr. 67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, precum și potrivit altor legi aplicabile."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 61 privind rolul Parlamentului, art. 79 privind Consiliul Legislativ, art. 115 alin. (4) și (6) privind adoptarea ordonanțelor de urgență și art. 141 privind Consiliul Economic și Social. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele: I. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun, aspect întărit și prin adăugarea sintagmei "a căror reglementare nu poate fi amânată" ( Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005). Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situației extraordinare, Curtea a reținut, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 255 din 11 mai 2005, că "invocarea elementului de oportunitate, prin definiție de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficiență contributivă determinantă a urgenței, ceea ce, implicit, îl convertește în situație extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar și univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie și unor factori subiectivi, de oportunitate

. Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenței situației extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situație, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăți insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituționalitate - situația extraordinară -, a cărui respectare este prin definiție supusă controlului Curții, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil". Raportat la cauza de față, Curtea observă că Guvernul a motivat urgența ca fiind determinată de: - nevoia stringentă de redresare economică în condițiile crizei economice mondiale, resimțite în mod drastic și la nivelul economiei naționale; - procesele de reorganizare corporativă, precum fuziunea sau divizarea, presupun parcurgerea unor etape specifice, conform prevederilor în vigoare ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, care reclamă respectarea unui calendar de timp apreciabil; - actualmente, durata operațiunilor de reorganizare a societăților comerciale prin fuziune internă și transfrontalieră sau divizare este considerabilă, întârzierile fiind generate, în special, de efectul suspensiv de drept al opoziției; - o procedură prelungită în timp limitează interesul investitorilor de a face uz de aceste mecanisme importante de reorganizare a societăților comerciale, care în foarte multe cazuri pot revitaliza nu numai societățile implicate în fuziune sau divizare, ci un întreg circuit comercial în care acestea sunt angrenate; - gradul ridicat de încărcare a instanțelor judecătorești, ce determină soluționarea litigiilor aflate pe rolul acestora, inclusiv a opozițiilor introduse în cadrul proceselor de fuziune sau divizare, într-un interval de timp mult prea mare față de cel optim, care ar fi consonant cu principiul judecării cu celeritate a proceselor comerciale; - salvgardarea deciziilor economice de reorganizare luate la nivelul societăților comerciale, cu respectarea în același timp a dreptului la o protecție adecvată a intereselor creditorilor societăților comerciale supuse proceselor de fuziune sau divizare. Având în vedere jurisprudența sa cu privire la art. 115 alin. (4) din Constituție, precum și motivele invocate de Guvern, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului. Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplinește exigențele urgenței prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituție. În aceste condiții nu se poate reține nici încălcarea art. 61 din Constituție. În ceea ce privește critica potrivit căreia ordonanța de urgență este neconstituțională, încălcând prevederile art. 79 din Constituție, deoarece nu are avizul Consiliului Legislativ, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi reținută. Astfel, prin Adresa nr. 1.118 din 9 septembrie 2010, Consiliul Legislativ a emis avizul favorabil referitor la proiectul de ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 141 din Constituție, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 nu conține dispoziții care pot fi încadrate în domeniile de competență ale Consiliului Economic și Social, astfel cum acestea erau prevăzute de art. 5 din Legea nr. 109/1997. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 141 din Constituție, "Consiliul Economic și Social este organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înființare, organizare și funcționare", iar potrivit art. 2^1 din Legea nr. 109/1997, "Consiliul Economic și Social este consultat obligatoriu de către inițiatorii proiectelor de acte normative și ai proiectelor de programe și strategii nematerializate în proiecte de acte normative, din domeniul său de competență". Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că în ceea ce privește proiectul ordonanței de urgență criticate nu era necesară solicitarea avizului Consiliului Economic și Social. Așa fiind, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 contravine prevederilor art. 141 din Legea fundamentală. II. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinseci, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 oferă mijloace procedurale în vederea realizării creanțelor de natura drepturilor salariale derivând din contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă aplicabile, această protecție realizându-se potrivit dispozițiilor Legii nr. 67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 67/2006 prevăd imperativ că drepturile și obligațiile cedentului, care decurg din contractele individuale de muncă și din contractul colectiv de muncă aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului, acesta având și obligația de a respecta prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil. Astfel, noua persoană juridică este obligată la prestarea tuturor drepturilor de natură salarială sau de altă natură pe care salariații le aveau anterior momentului fuziunii. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, excepție ridicată de Federația Sindicatelor Libere și Independente Petrom din București în Dosarul nr. 10.112/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 10 mai 2012. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Fabian Niculae OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că soluția corectă era admiterea în parte a excepției de neconstituționalitate, în temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (6) și art. 21 alin. (1) din Constituție, pentru următoarele considerente: 1. Dreptul salariaților de a formula, ca oricare alți creditori ai societății, opoziție la fuziunea sau la divizarea entității juridice cu care au încheiate contracte individuale de muncă a fost instituit prin dispozițiile art. 243 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Acest drept, acordat prin lege de către forul legislativ suprem, poate fi înlăturat - simetric - tot printr-o lege, fiind în puterea Parlamentului de a modifica o lege pe care tot el a adoptat-o, chiar și în condițiile în care cea din urmă măsură legislativă ar avea ca obiect înlăturarea unor drepturi anterior conferite. Într-adevăr, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituție, legiuitorul primar este îndreptățit să înlăture un drept pe care tot el l-a acordat, dacă găsește oportună o asemenea măsură legislativă și dacă nu se înfrânge niciun principiu constituțional. În cazul de față, modificarea dispozițiilor art. 243 din Legea nr. 31/1990, concretizată în excluderea salariaților de la dreptul de a formula opoziție la fuziune sau divizare, poate fi justificată de necesitatea asigurării - printr-un cadru legal adecvat - a posibilității realizării rapide a operațiunilor juridice respective, în condițiile crizei economice care impune adesea restructurarea întreprinderilor în scopul eficientizării activității lor și dacă printr-o altă reglementare ( Legea nr. 67/2006, menționată în considerentele deciziei) este asigurată protecția creanțelor salariaților. Or, din moment ce fuziunea sau divizarea, hotărâtă de organul colectiv de conducere al unei societăți comerciale, se realizează în scopul salvării întreprinderii sau pentru asigurarea relansării activității ei (operațiunea juridică urmărind - implicit - și apărarea drepturilor salariaților), eliminarea dreptului acestei categorii de creditori de a formula opoziția reglementată de art. 243 din Legea nr. 31/1990 nu afectează interesele salariaților, ci - dimpotrivă - este de natură a asigura atingerea cu o mai mare rapiditate a obiectivului propus (fuziunea sau divizarea, care profită și salariaților). Dar, în situația pe care o analizăm, Guvernul a intervenit prin Ordonanța de urgență nr. 90/2010, în condițiile în care Parlamentul reglementase deja - prin intermediul unei legi - posibilitatea ca salariații să exercite dreptul de opoziție. Acest fapt este de natură să submineze rolul Parlamentului [organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, conform art. 61 alin. (1) din Constituție ], care a conferit, prin lege, anumite drepturi salariaților, or, prevederile art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală nu permit o asemenea legiferare pe calea ordonanțelor de urgență. 2. Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 4 octombrie 2010) s-a modificat textul art. 243 [care a fost completat cu alineatul (9)] în sensul că salariații au fost excluși din categoria creditorilor care pot formula opoziție la fuziunea sau dizolvarea societății ai cărei angajați sunt. Înainte de această modificare operată prin ordonanța de urgență, dispozițiile art. 243 alin. (1) stipulau că: "Oricare creditor al societății care fuzionează sau se divide, având o creanță anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opoziție în condițiile art. 62*1)." ----- *1) Potrivit art. 62 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale: "(1) Opoziția se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii asociaților sau a actului adițional modificator în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, dacă prezenta lege nu prevede un alt termen. Ea se depune la oficiul registrului comerțului care, în termen de 3 zile de la data depunerii, o va menționa în registru și o va înainta instanței judecătorești competente.

(2) Dispozițiile art. 133 din Legea nr. 31/1990 referitoare la suspendare se aplică în mod corespunzător. Opoziția se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, fiind aplicabile dispozițiile art. 114 alin. 5 din Codul de procedură civilă.

(3) Hotărârea pronunțată asupra opoziției este supusă numai recursului."

Dispozițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990 prevăd că opoziția formulată va fi înaintată instanței de judecată, care este singura competentă să o soluționeze. Așadar, din textul de lege menționat rezultă că oficiul registrului comerțului este doar un intermediar care primește opoziția (formulată de un creditor) și o înaintează instanței judecătorești. Prin urmare, instanța fiind cea care se pronunță asupra opoziției, eliminarea dreptului salariaților de a formula opoziție la fuziune sau divizare are drept consecință directă afectarea dreptului acestora de a avea acces liber la justiție, pentru apărarea drepturilor,

și a intereselor legitime [conform art. 21 alin. (1) din Constituție], drept care nu se poate înlătura printr-o ordonanță de urgență, pentru că art. 115 alin. (6) din Constituție prevede în mod clar că: "Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică." (subl. ns.). Este de observat că drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale constituie obiectul de reglementare al titlului II din Constituție, titlu din care face parte și art. 21, potrivit căruia "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Accesul liber la justiție constituind un drept garantat de Constituție (un drept caracterizat în doctrină ca fundamental*2), afectarea lui (prin restrângere sau înlăturare directă ori indirectă*3) nu poate fi produsă printr-o ordonanță de urgență, ci doar printr-o lege (așa cum am arătat mai sus). ----- *2) A se vedea T. Drăganu, Liberul acces la justiție, Editura "Lumina Lex", București, 2003, p.16-19, precum și autorii acolo citați; P. Ionea, Liberul acces la justiție - aspecte deosebite desprinse din jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în revista "Buletinul Curții Constituționale" nr. 7/2004. *3) A se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura "All Beck", București, 2004, p. 33-34. Cu privire la sensul juridic al verbului "a afecta", Curtea a statuat, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că acesta - sub diferite nuanțe, poate semnifica: "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecințe negative" *4). ----- *4) De asemenea, prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că din interpretarea textului constituțional se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că respectivele ordonanțe de urgență "nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale" și că "nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă afectează ori dacă pot produce consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin. 3. Prin urmare, înlăturarea dreptului de a formula opoziția la fuziune sau divizare, închizând practic accesul liber la justiție al salariaților, afectează dreptul constituțional garantat de art. 21 alin. (1). Pentru considerentele expuse, apreciem că soluția corectă era aceea de admitere - în parte, în sensul arătat - a excepției de neconstituționalitate formulate de Federația Sindicatelor Libere și Independente Petrom, întrucât Guvernul nu poate să elimine - pe calea unei ordonanțe de urgență - dreptul salariaților de a formula opoziția la fuziunea sau divizarea societății ai cărei angajați sunt, drept care reprezintă, în această situație, expresia liberului acces la justiție. Judecător, prof. univ. dr. Mircea Ștefan Minea