DECIZIE nr. 382/2012

Petre Lăzăroiu - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, excepție ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă în Dosarul nr. 21.859/301/2011 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.020D/2011. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece hotărârea judecătorească pronunțată în materia somației de plată nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind încălcate prevederile constituționale invocate, arătând, totodată, că prevederile criticate sunt norme de procedură a căror reglementare intră în competența legiuitorului. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 28 iulie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 21.859/301/2011, Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, excepție ridicată de instanță, din oficiu, cu ocazia soluționării unei cauze având ca obiect o contestație la executare. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile criticate încalcă art. 21 din Constituție în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aplicabilă în condițiile art. 20 din Constituție. În acest sens arată că asupra acestor texte Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prilej cu care a respins excepția de neconstituționalitate și a statuat că procedura somației de plată, reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, este o procedură specială în materia executării creanțelor, iar legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, cu condiția ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziții constituționale. Or, în opinia instanței, tocmai această ultimă mențiune a Curții Constituționale nu este respectată, iar reglementările procedurale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 și art. 20, raportate la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implică și dreptul creditorului de a i se permite să obțină executarea efectivă a sentinței irevocabile, precum și respectarea principiului securității raporturilor juridice. Or, aceasta presupune că soluțiile date de instanțele judecătorești, rămase definitive, să nu mai poată fi contestate. Însă, față de acestea, nu poate fi considerat că prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 respectă principiul constituțional și convențional al dreptului la un proces echitabil, deoarece dau posibilitatea formulării, în cadrul unei contestații la executare, unor apărări pe fond contra unei sentințe judecătorești rămase chiar irevocabile în condițiile art. 10 alin. (2) prima teză. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 295/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 5 iunie 2002, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile criticate au următorul cuprins: "Prin contestația la executare debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu [

]". În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate dispozițiile constituționale cuprinse în art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și dispozițiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele: 1. Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, Curtea s-a mai pronunțat, spre exemplu, prin Decizia nr. 361 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 19 martie 2003. Curtea, cu acel prilej, a reținut că art. 10 alin. (2) teza întâi permite debitorului invocarea, prin contestația la executare, și a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu, iar teza a doua a aceluiași alineat exceptează de la exercițiul acestui drept debitorul care a formulat o cerere în anulare împotriva ordonanței de admitere a cererii creditorului. Conform prevederilor art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, împotriva ordonanței privind somația de plată, emisă de judecător, debitorul poate formula cerere în anulare la instanța competentă pentru judecarea cauzei în primă instanță, care va putea anula ordonanța, situație în care, la cererea creditorului, se va proceda la judecarea în fond a cauzei, în condițiile dreptului comun. El poate, de asemenea, formula contestație la executare împotriva titlului executoriu, în cadrul căreia are dreptul să invoce și apărări de fond, dacă nu și-a exercitat dreptul de a formula cerere în anulare împotriva ordonanței privind somația de plată. Excepția prevăzută în art. 10 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 este justificată, întrucât aceasta are în vedere situația în care, în lipsa cererii în anulare, debitorul nu a putut invoca apărările de fond. De asemenea, printr-o jurisprudență constantă, spre exemplu Decizia nr. 1.092 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, Decizia nr. 139 din 21 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 19 martie 2008, sau Decizia nr. 219 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, Curtea a statuat că dispozițiile actului normativ criticat nu încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și nici dispozițiile constituționale referitoare la exercitarea căilor de atac. Totodată, Curtea a statuat că procedura somației de plată, reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, este o procedură specială în materia executării creanțelor. Legiuitorul are dreptul exclusiv de a reglementa procedura de judecată conform atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", cu condiția ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziții constituționale. 2. Raportat strict la textele constituționale pretins încălcate, Curtea constată că prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție, potrivit cărora orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor sale legitime. Dimpotrivă, dacă s-ar accepta susținerile instanței, ar însemna ca debitorul care, din diverse motive, nu a formulat cerere în anulare să nu mai poată invoca apărări de fond și administra probe, ceea ce ar putea conduce, evident, la îngrădirea dreptului acestuia de acces liber la justiție. Din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că instanța este nemulțumită de faptul că, deși ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, potrivit art. 9 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, împotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, conform art. 8, este irevocabilă, totuși, în contestația la executare debitorul poate invoca apărări de fond, punând astfel sub semnul îndoielii caracterul irevocabil al hotărârii. Prin aceasta nu înseamnă însă că este încălcat liberul acces la justiție al creditorului prevăzut ca atare de dispozițiile art. 21 din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar putea pretinde că este încălcat principiul securității raporturilor juridice civile. Or, este lesne de observat că ordonanța privind somația de plată, astfel cum a înțeles legiuitorul să o reglementeze, reprezintă un titlu executoriu dat într-o procedură simplificată, și anume, pe baza actelor depuse de creditor și a explicațiilor părților, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și, prin urmare, părțile nu sunt în situația de a administra efectiv probele pe care înțeleg să se sprijine. Soluția legislativă a somației de plată trebuie înțeleasă prin raportare strictă la prevederile art. 11^1 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, care stabilesc în mod expres că ordonanța privind somația de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, ceea ce presupune că trebuie dată posibilitatea părților de a-și valorifica ulterior, pe baza normelor din dreptul comun, orice pretenții, de orice natură, izvorâte din raporturile juridice inițiale. În speță, situația este similară celei prevăzute de dreptul comun, respectiv art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, unde, în cadrul contestației la executare, se pot invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Astfel, chiar dacă în procedura prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 somația de plată (care reprezintă titlu executoriu) este dată de o instanță judecătorească, aceasta nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, motiv pentru care trebuie dată părților posibilitatea de a administra probe fie în cadrul cererii în anulare, fie în cadrul contestației la executare. De-abia prin cererea în anulare părțile pot administra întreg probatoriul, în fața instanței competente cu judecarea cauzei, care nu este alta decât instanța competentă cu judecarea fondului, în situația în care nu s-ar recurge la această procedură simplificată. Or, tocmai alegerea acestei proceduri simplificate în care hotărârea se dă pe baza actelor depuse și a explicațiilor părților, fără a se putea invoca apărări de fond și, prin urmare, a se putea administra probe, a îndreptățit legiuitorul să dea debitorului(care nu a putut și nu a uzat de calea de atac a cererii în anulare) posibilitatea să invoce apărări de fond în contestația la executare, apărări de fond pe care, de altfel, le-ar fi putut invoca în calea de atac a cererii în anulare. De aceea, potrivit art. 9 alin. (1) din același act normativ, ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului împotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, potrivit art. 8, este irevocabilă și dă dreptul creditorului, în baza art. 9 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, să învestească această hotărâre cu formulă executorie, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. Același drept îl are, însă, și creditorul, ce beneficiază de ordonanța de plată împotriva căreia a fost introdusă cerere în anulare, dar care a fost respinsă prin hotărâre rămasă irevocabilă. Cele două titluri executorii au, însă, un tratament juridic diferit când debitorul uzează de contestația la executare. Astfel, în timp ce în contestația la executare, împotriva ordonanței privind somația de plată asupra căreia nu s-a exercitat calea de atac a cererii în anulare, se permite invocarea unor apărări de fond și, prin urmare, se pot administra probe, în contestația la executare împotriva ordonanței privind somația de plată, care a fost atacată cu cerere în anulare, dar care a fost respinsă, rămânând astfel irevocabilă, nu se mai permite invocarea unor apărări de fond. Această diferență de tratament juridic se justifică tocmai prin posibilitatea debitorului care a uzat de calea de atac a cererii în anulare de a invoca apărări de fond în acea fază procesuală. Prin urmare, nu pot fi reținute criticile autoarei excepției privind încălcarea prevederilor constituționale referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil al creditorului. 3. În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 20 din Constituție, prin raportare la prevederile art. 6 din Convenție, Curtea observă că nici sub acest aspect criticile nu pot fi primite. Astfel, art. 20 alin. (1) din Constituție statuează că "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", iar potrivit art. 20 alin. (2), "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Curtea reține că dispozițiile art. 20 din Constituție nu pot fi invocate ca atare în sprijinul unei excepții de neconstituționalitate, ele însele neputând fi încălcate în mod direct printr-o normă de rangul legii. De altfel, chiar instanța de judecată apreciază că, în speța dedusă judecății, se încalcă dreptul creditorului de acces liber la justiție, prevăzut ca atare de dispozițiile art. 21 din Constituție, în interpretarea dată dreptului la un proces echitabil de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și care trebuie aplicată în condițiile art. 20 din Constituție. Numai că, întâlnindu-se cu o astfel de situație, judecătorul ordinar trebuie să stabilească dacă reglementarea internă este neconcordantă cu reglementarea internațională și să dea prioritate acesteia din urmă, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. De aceea, art. 20 din Constituție nu poate fi încălcat de emitentul actului normativ, respectiv prin conținutul material al legii, întrucât această normă-cadru stabilește obligațiile instanței constituționale de a interpreta dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor prevăzute în Constituție în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte [art. 20 alin. (1)]. Totodată, art. 20 alin. (2)dă posibilitatea instanțelor judecătorești să aplice cu prioritate reglementările internaționale în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne. Dacă alin. (1) stabilește o obligație doar în sarcina Curții Constituționale, alin. (2) prevede o obligație pentru toate autoritățile publice în ce privește modul de aplicare a legilor interne și a reglementărilor internaționale, respectiv a da prioritate, în anumite condiții, acestora din urmă. Așadar, încălcarea prevederilor art. 20 din Constituție se poate reține doar raportată la înfrângerea unei alte prevederi constituționale și, prin urmare, nereținându-se vreo atingere adusă dispozițiilor art. 21 din Constituție, nu se poate constata nici încălcarea prevederilor art. 20 din Constituție, deoarece prin acestea se dă prioritate reglementărilor internaționale față de normele interne. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată excepție ridicată de Judecătoria Sectorului 3 București - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 21.859/301/2011. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 26 aprilie 2012. PREȘEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent, Ionița Cochințu