DECIZIE nr. 202/2013

Augustin Zegrean - președinte Aspazia Cojocaru - judecător Acsinte Gaspar - judecător Petre Lăzăroiu - judecător Mircea Ștefan Minea - judecător Ion Predescu - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Tudorel Toader - judecător Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, așa cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepție ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care constituie obiectul Dosarului nr. 1.281D/2012 al Curții Constituționale. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 7 martie 2013, în prezența reprezentantului autorului excepției, doamna avocat Corina Popescu, și a reprezentantului Ministerului Public, doamna procuror Simona Ricu. Susținerile acestora au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 2 aprilie 2013. La acest termen, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 3 aprilie 2013 și, ulterior, pentru același motiv, la datele de 4 și, respectiv, 18 aprilie 2013, când a pronunțat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 1.244 din 28 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Gabriela Muraru într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de apel formulate împotriva sentinței civile pronunțate într-un litigiu având ca obiect pretenții. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține următoarele: Dispozițiile de lege criticate sunt cele cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de completul competent să judece recursurile în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sub aspectul condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se precizează că legătura Legii nr. 247/2005 cu litigiul pendinte rezultă din însăși Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat că legea criticată constituie lege specială în raport cu art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că trebuie aplicată cu prioritate, ceea ce, în opinia instanței supreme, conduce la inadmisibilitatea automată a acțiunilor directe formulate împotriva statului român în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Or, temeiul de drept invocat în cererea adresată instanței de fond, referitoare la obligarea statului român la plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri, este chiar art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Tot sub aspectul admisibilității excepției în raport cu obiectul său, se susține că prezenta excepție de neconstituționalitate poartă asupra "blocului de legalitate" format din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, interpretată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, fiind evidențiat rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, precum și efectul obligatoriu al acestui tip de decizii față de toate instanțele naționale. Pe fondul excepției, autoarea acesteia apreciază, mai întâi, că normele cuprinse în Convenție și protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenționalitate", cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale și care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară în cazul apariției de neconcordanțe între actele internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, și legile interne. Principiul priorității acestui bloc de convenționalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenției, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, și, în același timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne și o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate. În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială față de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv

s-a adoptat o lege specială

nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială", astfel încât "acțiunile directe împotriva statului român

nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant". Spre deosebire de o altă decizie pronunțată de aceeași instanță în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în decizia menționată Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai preluat și principiul priorității Convenției față de legea specială. Or, cele două "corpuri normative", Legea nr. 247/2005 și Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate" inferior "blocului de convenționalitate" compus din Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de existența celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu conține dispoziții mai favorabile și contravine Convenției, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenționalitate" constituie o încălcare a art. 20 din Constituție. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudența sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispozițiilor convenționale, întrucât, deși deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenție și a art. 6 din Convenție. Prin Hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, și implementarea de urgență a unor măsuri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanței supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligațiilor stabilite prin hotărârea pronunțată în cauza-pilot, prin confirmarea convenționalității Legii nr. 247/2005 și stabilirea supremației acesteia. Or, aplicarea cu prioritate a legii interne, în dauna corpului convențional, este neconstituțională, fiind contrară prevederilor art. 20 din Legea fundamentală.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilității acțiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale. În concluzie, autoarea excepției apreciază că Legea nr. 247/2005, titlul VII, așa cum este interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravine art. 20 din Constituție, aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convențional fiind neconstituțională. Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, pentru următoarele argumente: 1. Instanța judecătorească, analizând condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, apreciază că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost invocată, este admisibilă. Astfel, obiectul excepției de neconstituționalitate invocate rămâne dispoziția legală contestată, respectiv prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât interpretarea sa (unică în urma deciziei în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție) constituie un aspect intrinsec al normei juridice, care nu va putea fi disociat de aceasta și cu atât mai puțin nu va putea premerge dispoziției legale înseși. Deși, în realitate, interpretarea unică a textului de lege face corp comun cu legea, totuși, această situație nu trebuie echivalată cu cea distinctă în care un text de lege este susceptibil de mai multe interpretări, iar autorul excepției solicită practic adoptarea uneia dintre aceste interpretări ca fiind conformă cu dispozițiile constituționale, concomitent cu excluderea celorlalte pe motiv de necorelare cu prevederile fundamentale. În această ultimă situație, controlul de constituționalitate al Curții Constituționale este exclus, reprezentând o ingerință în activitatea de judecată (în acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 351 din 21 septembrie 2004). Așadar, date fiind cele două situații juridice diferite, se disting două proceduri distincte, cel puțin prin raportare la conținutul și finalitatea lor: una desfășurată în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și care vizează interpretarea legii în scopul asigurării aplicării sale unitare de către celelalte instanțe judecătorești, în vreme ce în fața Curții Constituționale se derulează o altă procedură, vizând verificarea conformității dispozițiilor legale interpretate cu textele fundamentale. 2. Sub aspectul fondului, instanța judecătorească apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, textele de lege criticate fiind contrare prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la art. 6 din aceasta. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001 și aplecându-se în mod special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul "Proprietatea"), a constatat în mod repetat totala sa ineficiență, arătând în mod expres că inefectivitatea Fondului "Proprietatea" este motivul esențial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze (hotărârile din 12 octombrie 2006, 26 ianuarie 2010 și 12 octombrie 2010, pronunțate în cauzele Ruxanda Ionescu împotriva României, Loewenton împotriva României, Niță împotriva României și, respectiv, Maria Atanasiu și alții împotriva României). Chiar și măsurile adoptate în scopul implementării Hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, constând în listarea la bursă a Fondului "Proprietatea" sau emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, nu sunt de natură a conferi caracter efectiv și viabil procedurilor legale interne referitoare la plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Or, din această perspectivă, Curtea de Apel București observă că principiile "specialia generalibus derogant" sau "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale jurisdicțională, nu se poate recurge la o alta) sunt subordonate aspectului de convenționalitate, fiind aplicabile în mod fundamental doar cu referire la căi procesual viabile, efective, și nu ineficace. Prin urmare, instanța apreciază că excluderea, în temeiul reglementării unei legi speciale, a posibilității recurgerii la alte căi procesuale distincte, care, spre deosebire de ea, îndeplinesc cerința de eficiență evocată (cum ar fi cea întemeiată direct pe dispozițiile convenționale invocate), determină neconformitatea reglementării legale care instituie procedura - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - cu prevederile convenționale incidente (în mod special cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), neconformitate transpusă pe plan constituțional prin intermediul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Guvernul consideră, într-un prim examen al admisibilității excepției de neconstituționalitate, că aceasta nu se încadrează, sub aspectul obiectului său, în sfera actelor supuse controlului de constituționalitate, reglementate de art. 146 lit. d) din Constituție. Actele puterii judecătorești, în speță hotărârile instanțelor judecătorești, rămân exclusiv supuse căilor de atac ordinare și extraordinare în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituționalitatea. Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate ce priveau decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite sau de alte instanțe judecătorești, de exemplu prin Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003. Prin urmare, excepția ce face obiectul prezentei sesizări este inadmisibilă. Având în vedere practica recentă a Curții Constituționale (deciziile nr. 223 și nr. 224 din 13 martie 2012), în sensul că aceasta se pronunță asupra constituționalității unui text în măsura în care primește o anumită interpretare, Guvernul arată, în punctul său de vedere, că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai format obiect al excepției, Curtea pronunțând, de pildă, Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a constatat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Prin aceeași decizie, Curtea a arătat că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională. Instanțele naționale au posibilitatea să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale. Cât privește hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Guvernul, după o analiză succintă a considerentelor reținute de aceasta, concluzionează că legislația în materia restituirii dreptului de proprietate nu încalcă normele Convenției, aceasta fiind apreciată de Curte, însă modul în care funcționează în practică mecanismul de restituire și despăgubire reglementat de legiuitor este cel ce produce disfuncționalități de natură să determine violarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Prin urmare, după pronunțarea Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, toate procesele României aflate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în problema referitoare la același tip de contencios au fost suspendate pentru o perioadă inițială de 18 luni, ulterior prelungită, în așteptarea adoptării de către autoritățile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație. În consecință, Guvernul apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu creează premisele unor vicii de neconstituționalitate prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție. Astfel, în opinia Guvernului, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, iar, în subsidiar, aceasta este neîntemeiată. Avocatul Poporului menționează că își menține punctul de vedere exprimat anterior și consemnat în deciziile Curții Constituționale nr. 1.180 din 13 decembrie 2007, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, nr. 1.241 din 6 octombrie 2009 și nr. 51 din 20 ianuarie 2011, în sensul constituționalității prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, prin raportare la art. 20 alin. (2) și art. 21 alin. (1) și (3) din Constituția României. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile și notele scrise ale autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Pe de altă parte, Curtea observă că autoarea excepției precizează, în motivarea scrisă, că obiectul excepției îl constituie dispozițiile Legii nr. 247/2005 - titlul VII, așa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012. Având în vedere obiectul și natura criticilor de neconstituționalitate formulate pentru susținerea excepției, precum și conținutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul acesteia este reprezentat de prevederile titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 referitoare la recursurile în interesul legii cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Dispozițiile titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 reglementează organizarea Fondului "Proprietatea" și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sub următoarele aspecte: procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor. Titlul VII cuprinde 9 capitole, și anume: cap. I - Dispoziții generale, art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea", art. 6-12^1, cap. III - Măsuri instituționale, art. 13-14^2, cap. IV - Măsuri anticorupție, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V^1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea", art. 18^1-18^9, cap. VI - Căi de atac în justiție, art. 19-20, cap. VI^1 - Răspunderi și sancțiuni, art. 20^1, cap. VII - Dispoziții tranzitorii și finale, art. 21-33. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor art. 20 din Constituție, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, și, prin prisma invocării acestora, sunt indicate dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la protecția proprietății, și ale art. 6 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că în cauză se pune problema competenței Curții Constituționale de a se pronunța, cu prilejul soluționării unei excepții de neconstituționalitate, asupra constituționalității unor texte legale în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie pronunțată pentru soluționarea unui recurs în interesul legii. I. 1. În ce privește critica dispozițiilor unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, Curtea a statuat de principiu în jurisprudența sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). 2. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intră în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). Având în vedere cele mai sus statuate, Curtea conchide că în jurisprudența sa cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil, și, respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției. II. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, autoarea excepției de neconstituționalitate arată că, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile art. 1 din primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie respinse ca inadmisibile. În consecință, autoarea excepției apreciază că sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituție, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, și, prin prisma invocării acestora, și dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la protecția proprietății, și ale art. 6 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil. Curtea reține că, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea competenței sale specifice de soluționare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție și transpusă în cadrul legislației infraconstituționale în cuprinsul art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, în prezent art. 514 din noul Cod de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, Curtea constată că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu realizează o interpretare stricto sensu a textelor de lege cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești care face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Așadar, această decizie a fost dată pentru a dezlega problema aplicării prevederilor titlului VII din legea criticată, lege derogatorie de la dreptul comun. Din această perspectivă, Curtea constată că excepția de față prezintă, sub aspectul obiectului său, următoarea particularitate: autoarea excepției indică drept obiect al acesteia dispozițiile cuprinse în titlul VII din Legea nr. 247/2005, criticând, în realitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării și a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcție de anumite situații și soluții jurisprudențiale diferite. Față de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituționalitate, constată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În subsidiar, Curtea reține că dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată, precum și ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin deciziile nr. 801 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008, nr. 5 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 31 martie 2009, sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 4 noiembrie 2009, Curtea a statuat că titlul VII cuprins în Legea nr. 247/2005 conține prevederi privind organizarea Fondului "Proprietatea" și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind reglementate procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, valorificarea titlurilor de despăgubire, stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea", căi de atac împotriva deciziilor Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor. În legătură cu această procedură specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea a statuat, prin deciziile nr. 5 din 8 ianuarie 2009 sau nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Aceasta deoarece prevederile art. 1 cuprinse în Primul Protocol adițional la Convenție, reglementând dreptul persoanelor fizice și juridice la respectarea bunurilor, lasă în competența statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative concrete și a procedurii de urmat, necesare în vederea restituirii în natură a bunurilor preluate de stat sau acordării de despăgubiri. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepție ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 8.252/302/2011 (1.432/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Definitivă și general obligatorie. Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 aprilie 2013.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi