DECIZIE nr. 975/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 și 8 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 15.369/118/2011 al Tribunalului Constanța - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 794D/2012. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 26 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 15.369/118/2011, Tribunalul Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 și 8 din Codul de procedură penală, așa cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative, excepție ridicată din oficiu de către instanța de judecată în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și tentativă la omor deosebit de grav. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată susține că prevederile art. 320^1 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 24 referitor la Dreptul la apărare și art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii, deoarece este posibil ca anumite acte în circumstanțiere, cum ar fi referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probațiune, să nu poată fi obținute mai devreme de primul termen de judecată care coincide cu termenul la care inculpatul are posibilitatea de a face declarația sa de vinovăție. Totodată, este posibil ca alte acte în circumstanțiere, cum ar fi adeverințe, diplome, caracterizări ori alte asemenea eliberate de autorități să nu fie disponibile până la termenul în care s-ar putea începe cercetarea judecătorească. De asemenea, deși legea recunoaște, prin ipoteză, că înscrisurile în circumstanțiere sunt utile apărării, refuză totuși să asigure inculpatului un cadru procesual suficient pentru a le putea administra. Prin urmare, partea interesată nu poate beneficia de o apărare suficientă garantată de Constituție, câtă vreme natura și cuantumul pedepsei efectiv aplicabile depind în mare măsură și de înscrisurile în circumstanțiere. Totodată, grupul de cuvinte "recunoaște în totalitate faptele reținute în actul se sesizare" sunt de natură să afecteze înfăptuirea actului de justiție astfel consacrat de art. 124 alin. (1), deoarece inculpatul este nevoit să recunoască indivizibil totalitatea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, deși - în ipoteză - în mod greșit i s-a reținut în actul de inculpare una sau mai multe dintre acestea. Prevederile art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și ale art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii, în măsura în care s-ar interpreta în sensul că instanța este obligată să soluționeze cauza atunci când fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, în ciuda faptului că nu au fost lămurite aspecte importante legate de circumstanțiere, cum ar fi existența provocării, depășirea limitei legitimei apărări, discernământul diminuat, o altă participație penală decât cea stabilită prin rechizitoriu etc. Prevederile art. 320^1 alin. 5 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție și art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii, în măsura în care se interpretează în sensul că instanța este obligată să dispună disjungerea acțiunii civile, fără a putea examina oportunitatea acestei măsuri în condițiile în care concluziile rezultate din soluționarea acțiunii civile ar putea influența hotărâtor soluția asupra laturii penale - cum ar fi constatarea consecințelor reprezentate de cuantumul prejudiciului, acoperirea prejudiciului în timpul judecății - ce poate fi o circumstanță judiciară atenuantă. Prevederile art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în fața legii, în măsura în care exclude inculpatului beneficiul prevăzut de art. 320^1 pe considerentul că legea prevede pentru fapta consumată (și) detențiunea pe viață, deși în concret pedeapsa aplicabilă pentru tentativă nu poate fi decât închisoarea. În aceeași situație de neegalitate în fața legii se află și inculpatul trimis în judecată pentru o infracțiune pedepsibilă cu detențiune pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în concret instanța s-ar orienta către aplicarea pedepsei închisorii, față de altul trimis în judecată pentru o infracțiune pedepsibilă numai cu închisoarea (de exemplu, omorul deosebit de grav în comparație cu omorul calificat). Prevederile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în fața legii, în măsura în care se interpretează că inculpatul nu beneficiază de dispozițiile alin. 7 în cazul în care instanța respinge eronat cererea - în temeiul alin. 8 -, eroare care apoi se constată în urma administrării probelor, menținându-se situația de fapt indicată în rechizitoriu. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Avocatul Poporului face trimitere la susținerile sale reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 80 din 2 februarie 2012, nr. 190 din 6 martie 2012, nr. 249 din 15 martie 201 2, precum și la deciziile nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 și nr. 1.618 din 20 decembrie 2011. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 și 8 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 21 decembrie 2011, care au următorul conținut: "Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. [

] Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia. [

] Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață. Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun." Instanța de judecată susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în fața legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 24 referitor la Dreptul la apărare și art. 124 alin. (1) potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin rechizitoriul din 9 decembrie 2011 s-a dispus trimiterea în judecată a trei inculpați cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, tentativă la omor deosebit de grav și furt calificat. Înainte de începerea cercetării judecătorești, la termenul din 16 ianuarie 2012, instanța de judecată a întrebat inculpații dacă sunt de acord să se facă aplicarea dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Aceștia au răspuns afirmativ și au menționat că recunosc fapta și nu doresc să se folosească de probatorii noi. Cu toate acestea, instanța, pentru stabilirea corectă a cadrului procesual, a amânat cauza pentru data de 6 februarie 2012 în vederea introducerii în cauză, în calitate de părți vătămate, a unui număr de trei unități spitalicești în care a fost internată partea vătămată. La data de 6 februarie 2012 instanța de judecată a apreciat că se impune disjungerea acțiunii civile, a declarat terminată cercetarea judecătoreasă și a dat cuvântul pe fond în ce privește latura penală a procesului. Deliberând, s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive pentru un inculpat și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru ceilalți doi inculpați. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 117 din Codul de procedură penală potrivit căruia aceasta este obligatorie în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, s-a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice. S-a amânat cauza pentru data de 27 februarie 2012. La termenul din 27 februarie 2012 instanța de judecată a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală în sensul respingerii cererilor celor trei inculpați, întrucât în dosar sunt mai multe aspecte nelămurite, chiar și în lipsa raportului de expertiză medico-legală. Astfel, sunt nelămurite aspectele legate de leziunile aplicate părții vătămate, de existența sau inexistența cartușului pe țeava pistolului, de existența sau inexistența drujbei etc. Pentru toate aceste motive, instanța a apreciat că se impune efectuarea unei cercetări judecătorești potrivit procedurii de drept comun. Cu toateacestea, fără a dispune în dispozitiv o astfel de procedură, instanța a avansat necesitatea invocării din oficiu a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 și 8 din Codul de procedură penală și a amânat cauza pentru 19 martie 2012. Totodată, prin Încheierea din 27 februarie 2012, pronunțată în dosarul disjuns cu privire la latura civilă, s-a dispus reconexarea acestuia la dosarul penal inițial, întrucât s-a dispus respingerea cererilor formulate de cei trei inculpați privind aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală. La termenul din 19 martie 2012 instanța "pune în discuție aspectele invocate din oficiu la termenul anterior" (adică 27 februarie 2012), după care a amânat pentru data de 26 martie 2012 pronunțarea asupra excepției și pentru data de 9 aprilie 2012 judecarea cauzei. Totodată, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului și a respins cererea de înlocuire a acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Așa cum rezultă din succinta prezentare a dosarului, Curtea constată că o parte din criticile formulate cu privire la excepția de neconstituționalitate izvorăsc din modul în care instanța de judecată a înțeles să interpreteze și să aplice la o speță dată dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece instanța de contencios constituțional este competentă să se pronunțe numai asupra prevederilor contestate, fără a putea să dispună cu privire la aplicabilitatea lor într-o cauză ori alta, aceasta din urmă fiind atributul exclusiv al instanței de drept comun. Dincolo de aspectele referitoare la cele relevate mai sus, Curtea constată că, pe fondul său excepția este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea. Totodată, aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului așa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, potrivit art. 72 din Codul penal, la stabilirea și la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, așa cum rezultă din chiar alin. 1 și 2 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, inculpatul, din proprie voință, poate declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmării penale și, cu titlu de excepție, pe baza unor înscrisuri în circumstanțiere pe care le poate administra la acel termen. În consecință, această procedură, pe lângă beneficiul celerității, este de natură a oferi inculpaților și alte rațiuni pentru a depune toate diligențele necesare apărării ori pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obținerea unor acte în circumstanțiere, de legitimă apărare, de scuza provocării ori alte asemenea. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, atunci inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, a accesului liber la justiție și a dreptului la apărare, deoarece actele în circumstanțiere cum ar fi diplome, adeverințe, caracterizări, acoperirea prejudiciului etc. puteau fi obținute de inculpat cu multă vreme înainte, trimiterea în judecată și cercetarea judecătorească fiind momente procesuale care nu survin instantaneu. Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia este afectat actul de înfăptuire a justiției, prin aceea că nu au fost lămurite aspecte importante legate de depășirea legitimei apărări, discernământ diminuat, o altă participație decât cea stabilită prin rechizitoriu, întrucât, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, instanța poate respinge cererea de aplicare a dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală și, pe de altă parte, în situația în care va face aplicarea procedurii simplificate, instanța poate uza de prevederile art. 334 din Codul de procedură penală referitor la schimbarea încadrării juridice. Așa fiind, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăția inculpatului ori la existența legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituțional invocat al art. 124 alin. (1), instanța este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiției presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilității condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite rațiuni, acesta a înțeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, așa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiții echitabile. Nu poate fi primită nici critica referitoare la obligarea instanței de a dispune disjungerea acțiunii civile, întrucât din redactarea textului rezultă univoc că se va dispune disjungerea dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței. Per a contrario, ori de câte ori acțiunea civilă nu necesită noi probatorii, nici instanța nu este obligată să dispună disjungerea acesteia. De asemenea, susținerea potrivit căreia este afectat principiul egalității în fața legii, deoarece exclude inculpatului beneficiul aplicării art. 320^1 din Codul de procedură penală pe considerentul că legea prevede pentru fapta consumată și detențiunea pe viață, este inadmisibilă, întrucât în prezenta cauză se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor deosebit de grav, pentru care pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește, în acord cu dispozițiile art. 21 alin. 2 din Codul penal, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani. Totodată, împrejurarea că infracțiunea de omor deosebit de grav prevede o pedeapsă alternativă, respectiv cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani, este, în opinia autorului, de natură a afecta principiul egalității în drepturi câtă vreme instanța s-ar putea orienta spre pedeapsa închisorii. O astfel de critică este, de asemenea, inadmisibilă, deoarece se solicită, în realitate, completarea textului legal supus controlului. Voința legiuitorului este în această privință explicită, în sensul că exclude de la beneficiul aplicării procedurii simplificate acele infracțiuni care se pedepsesc cu detențiune pe viață. O astfel de reglementare nu capătă valențe discriminatorii, având o justificare obiectivă și rezonabilă ce ține de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detențiunii pe viață fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc și care, în acord cu art. 53 din Codul penal este cea mai aspră dintre pedepsele principale, fiind precedată (din perspectiva gradului de intensitate a măsurii de constrângere) de pedeapsa amenzii și de închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. Prin urmare, egalitate nu înseamnă uniformitate. În sfârșit, ca răspuns complet asupra criticilor formulate în bloc, se poate observa că, potrivit art. 320^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanța soluționează cauza în temeiul alin. 1 al art. 320^1, poate face aplicarea în mod corespunzător și a prevederilor art. 334 referitor la Schimbarea încadrării juridice, art. 340 referitor la Dezbaterile și ordinea în care se dă cuvântul, art. 341 referitor la Ultimul cuvânt al inculpatului, art. 342 referitor la Concluzii scrise, art. 343 referitor la Obiectul deliberării și art. 344 referitor la Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanța găsește că o anumită împrejurare trebuie lămurită și că este necesară reluarea cercetării judecătorești, repune cauza pe rol. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320^1 alin. 2, 4, 5, 7 și 8 din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 15.369/118/2011 al Tribunalului Constanța - Secția penală. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 22 noiembrie 2012. PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru