Pretentii. Antrenarea raspunderii speciale a statului justificata pentru eroarea judiciara constand in condamnarea initiala a reclamantului urmata de achitare Decizie nr. 501/R din data de 22.03.2012
pronunțată de Curtea de Apel Targu-Mures

Pretentii. Antrenarea raspunderii speciale a statului justificata pentru eroarea judiciara constand in condamnarea initiala a reclamantului urmata de achitare Dreptul la libertate fizica a unei persoane nu poate fi un drept absolut, astfel incat acesta este susceptibil de limitari serioase. Conventia impune doua conditii, care trebuie intrunite cumulativ pentru ca privarea de liberare a unei persoane sa fie considerata licita: conformitatea masurii cu dreptul intern si obligativitatea ca masura interna sa se inscrie intr-unul dintre cazurile prevazute in Conventie, masuri instituite in scopul evitarii detentiei arbitrare a unei persoane.
Astfel, Conventia impune ca masura autoritatilor prin care o persoana este privata de liberate sa fie luata in conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedura, conduce la constatarea violarii art. 5, oricat de minora ar fi consecinta nerespectarii normelor de drept intern.
De asemenea, necesitatea respectarii legislatiei interne impune obligativitatea existentei unui temei juridic al privarii de libertate a unei persoane pe toata durata detentiei sale.
A doua conditie este ca masura privativa de liberate sa se inscrie intr-una din cele 6 cazuri enumerate de art. 5 din Conventie, enumerare care este limitativa.
La stabilirea cuantumului compensatiilor banesti pentru prejudiciu moral, instanta are in vedere anumite criterii, respectiv importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si criteriul echitatii, intrucat aceste despagubiri nu trebuie sa reprezinte o imbogatire nejustificata a reclamantului si nici o exploatare neintemeiata a patrimoniului paratului. Prin sentinta civila nr. 2070 din 22.11.2011 a Tribunalului Mures, pronuntata in dosarul nr. 342/102/2010 s-a admis in parte cererea formulata de reclamantul I.C.R., in contradictoriu cu paratul Statul Roman, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.Mures si, in consecinta, a obligat paratul la plata catre reclamant a sumei de 100.000 lei cu titlu daune morale si a sumei de 113.147 lei cu titlu daune materiale, respingand celelalte pretentii ale reclamantului.
De asemenea, Tribunalul a obligat paratul la plata catre reclamant a sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare prima instanta a retinut ca sunt intrunite conditiile prevazute de art.504 alin.1 din Codul de procedura penala, antrenarea raspunderii speciale a statului fiind justificata pentru eroarea judiciara constand in condamnarea initiala a reclamantului urmata de achitare.
In cuantificarea prejudiciului moral, instanta a avut in vedere in primul rand durata mare a procedurii judiciare, aceasta fiind inceputa in anul 2001 si finalizata in anul 2009, dupa parcurgerea a trei cicluri procesuale in dosarul de fond si apoi alte trei cicluri procesuale in procedura revizuirii, precum si fundamentul achitarii reclamantului.
Tribunalul a retinut ca in urma implicarii reclamantului in procedura judiciara penala, viata de familie a acestuia a fost afectata, au aparut tensiuni in relatia cu sotia sa; in perioada derularii procedurii judiciare fiul reclamantului in varsta de 7 ani (decedat) era grav bolnav, internat intr-un spital din Italia, iar reclamantul era nevoit sa isi imparta timpul intre copil si proces (imprejurari confirmate si prin inscrisurile depuse de reclamant). S-a mai retinut ca a fost afectata imaginea reclamantului si in localitatea natala, cu implicatii asupra parintilor. Aceste probleme majore in viata familiala s-au suprapus cu problemele din viata profesionala a reclamantului, cu consecinte directe asupra familiei. Astfel, din probele testimoniale administrate instanta a retinut ca in perioada in care reclamantul avea nevoie de bani pentru spitalizarea si interventiile chirurgicale ale copilului si-a pierdut locul de munca de la SC Bere Bistrita (unde ocupa o functie de conducere), nu a mai putut ocupa o alta asemenea functie la alta societate din cauza procesului penal, iar veniturile sale erau alocate si costurilor cauzate de acea procedura penala. Castigurile reclamantului au fost diminuate, acesta fiind nevoit sa se imprumute de la prieteni. Tribunalul a mai retinut si faptul ca reclamantul a fost nevoit sa renunte la o serie de activitati pe care le practica in timpul liber ca hobby, respectiv vanatoarea, intrucat i s-a retinut permisul de vanatoare din cauza condamnarii penale .
Retinand criteriile prevazute de art.505 alin.1 din Codul de procedura penala si garantiile cuprinse in art.5 pct.5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, instanta a apreciat ca pentru compensarea suferintelor cauzate reclamantului, se impune obligarea paratului la plata de daune morale in suma de 100.000 lei.
Tribunalul a mai retinut ca perioada de retinere de 24 de ore nu se incadreaza in cerintele art.504 alin.2 din Codul de procedura penala, pentru a fi considerata eroare judiciara, nefiind incalcate garantiile prevazute de art.5 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Cu privire la daunele materiale pretinse, instanta a avut in vedere adeverinta nr.289005 din 3 decembrie 2010, conform careia in perioada 07.03.2005-31.05.2007, reclamantul a fost angajat al SC T. SA avand functia de sef birou, cu un salariu de 2781 lei. Potrivit adeverintei, reclamantul a fost recrutat initial pentru functia de Director zonal, avand negociat un salariu de 6000 lei, insa din cauza condamnarii penale a fost incompatibil cu acea functie de conducere.
In consecinta, Tribunalul a apreciat ca diminuarea veniturilor cauzata de condamnarea penala urmeaza a fi avuta in vedere in cuantificarea daunelor materiale (6000 lei - 2781 lei = 3219 lei lunar timp de 26 luni, respectiv pentru perioada 07.03.2005-31.05.2007; rezulta o suma totala de 83.694 lei).
Pe langa aceste daune, instanta a retinut ca reclamantul a dovedit o serie de costuri cauzate de procesul penal de fond, la cuantificarea daunelor materiale avand in vedere costurile cauzate de cele 18 deplasari de la locuinta reclamantului (Sancraiu de Mures) la Brasov si retur, luand in calcul pretul combustibilului din perioada anilor 2002-2004 (si anume o suma medie de 30.000 rol, adica 3 lei/litru) si numarul de kilometri parcursi ( de 18 ori cate 350 km, adica 175 km X 2). Astfel, suma retinuta de instanta a fost de 6300 km X3 = 18.900 lei.
S-a mai constatat faptul ca reclamantul a dovedit cauzarea de cheltuieli cu deplasarea intre aceleasi localitati si pe perioada desfasurarii procedurii de revizuire, respectiv 11 deplasari de la locuinta sa (Sancraiu de Mures) la Brasov si retur, luand in calcul pretul combustibilului 3 lei/litru si numarul de kilometri parcursi (de 11 ori cate 350 km, adica 175 km X 2), instanta retinand o suma de 10.553 lei.
Cele doua chitante de plata a onorariilor avocatiale depuse la dosar la ultimul termen de judecata, instanta le-a inlaturat apreciind ca nu probeaza daunele materiale cauzate cu procesul penal, intrucat avocatul pentru care s-au achitat aceste onorarii nu figureaza in dosarul penal, ca fiind avocat al reclamantului.
De asemenea, a apreciat ca inscrisurile privind costurile cauzate cu spitalizarea si medicatia fiului reclamantului nu pot fi avute in vedere in cuantificarea daunelor materiale, nefiind cauza directa a procesului penal, iar dimensiunea suferintelor psihice cauzate reclamantului a fost avuta in vedere in analiza daunelor morale.
De asemenea, s-a retinut ca , desi martorii au amintit de o serie de imprumuturi la care a fost nevoit reclamantul sa recurga pentru a face fata cheltuielilor din perioada procedurii judiciare, aceste aspecte nu au fost dovedite conform art.1191 Cod civil, iar chestiunile legate de inconvenientele cauzate de diminuarea mijloacelor materiale, au fost avute in vedere la stabilirea daunelor morale.
In fine, in temeiul art.274 Cod procedura civila instanta a dispus si obligarea paratului la plata catre reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu cheltuieli de judecata constand in onorariul avocatial, conform chitantei de la fila 123 din dosar.
Impotriva acestei hotarari au formulat recurs atat reclamantul I.C.R., cat si paratul Statul Roman, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Mures.
Recurentul reclamant a solicitat modificarea in parte a sentintei atacate, in sensul admiterii actiunii si obligarii paratului la plata sumei de 1.000.000 euro in lei, la cursul BNR din ziua platii, reprezentand 800.000 euro daune morale si 200.000 euro daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnarii sale.
In motivarea recursului reclamantul a aratat ca instanta de fond a apreciat gresit ca privarea de libertate de o zi nu se circumscrie dispozitiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedura penala si ca prin aceasta nu s-au incalcat dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, o retinere pe nedrept si masurile penale ce au urmat acesteia au produs reclamantului si familiei sale suferinte in plan moral, social si profesional, lezandu-le demnitatea, onoarea si libertatea individuala, iar prejudiciul moral justifica acordarea compensatiei materiale de catre stat, care raspunde patrimonial si pentru erorile judiciare.
Reclamantul a mai aratat ca desi nu exista o legatura de cauzalitate directa intre condamnare si decesul fiului sau, exista o legatura de cauzalitate indirecta, intrucat in loc sa se ocupe de fiul sau, care ar mai fi avut o sansa daca boala sa ar fi fost depistata la timp, a fost nevoit sa mearga lunar in fata instantelor de judecata si sa cheltuiasca banii necesari efectuarii transplantului pentru minor, cu avocatii si cu deplasarile timp de 10 ani cat s-au desfasurat procedurile penale.
Recurentul a mai aratat ca instanta a gresit respingand restul pretentiilor sale, referitoare la cheltuieli cu onorariile altor avocati, intrucat avocatii pot sa acorde si numai consultatii juridice, iar reclamantul a recurs la a solicita aceste servicii, avand in vedere situatia disperata in care se afla.
In drept, recurentul reclamant a invocat dispozitiile art. 504 alin. 1,2, art. 505-507 din Codul de procedura penala, art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei si art. 304 ind. 1 din Codul de procedura civila.
Recurentul parat Statul Roman, prin M.F.P., a solicitat modificarea hotararii atacate si respingerea actiunii reclamantului, aratand ca hotararea nu este motivata, instanta retinand starea de fapt expusa de catre reclamant, fara a face referire in concret la probele administrate si fara a face o analiza a acestora.
Recurentul parat a mai aratat ca solicitarile reclamantului trebuiau respinse, pe de o parte, prin raportare la temeiul juridic invocat, respectiv 998-999 din Codul civil, intrucat nu exista nicio prevedere legala care sa stabileasca raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a statului, iar pe de alta parte, intrucat prejudiciul moral pretins nu a fost dovedit de catre reclamant.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, recurentul a aratat ca instanta a facut o apreciere gresita ignorand jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, sens in care a invocat cauzele Tara Lunga impotriva Romaniei, Temesan impotriva Romaniei, Cenoiu si altii impotriva Romaniei.
Recurentul parat a mai criticat hotararea atacata si sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecata acordate, apreciind ca este exagerat si a solicitat a se face aplicarea dispozitiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedura civila, referitor la reducerea cuantumului onorariului avocatial.
In drept, recurentul parat a invocat dispozitiile art. 304 ind. 1, art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, art. 506 alin. 5 din Codul de procedura penala.
Examinand sentinta atacata din perspectiva motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila, instanta de control judiciar a constat ca recursurile promovate sunt neintemeiate, pentru urmatoarele considerente:
In fapt, prin sentinta penala nr. 1065 din 6 mai 2003 pronuntata de Judecatoria Brasov, desfiintata in apel prin decizia penala nr.1702/2003 a Tribunalului Brasov si definitiva prin decizia penala nr.644/R din 21.07.2004 a Curtii de Apel Brasov, s-a dispus condamnarea recurentului reclamant I.C.R. la o pedeapsa rezultanta de 4 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunilor de inselaciune, fals, uz de fals.
Ulterior, prin sentinta penala nr.1842 din 6 noiembrie 2007 a Judecatoriei Brasov, definitiva prin decizia penala nr.437/R/25.06.2009 pronuntata de Curtea de Apel Brasov, s-a admis cererea de revizuire si, pe cale de consecinta, s-a anulat in parte sentinta penala nr.1065/2003, in ceea ce-l priveste pe I.C.R. si, in rejudecarea cauzei, s-a dispus in temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c din Codul de procedura penala, achitarea acestuia de sub acuza savarsirii infractiunilor de fals, uz de fals si inselaciune.
Potrivit dispozitiilor art. 504 alin.1 din Codul de procedura penala, persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
Fata de cele retinute anterior, Curtea a constat ca instanta de fond a apreciat in mod legal incidenta textului legal anterior mentionat si antrenarea raspunderii speciale a statului pentru eroarea judiciara constand in condamnarea initiala urmata de achitare.
Din aceasta perspectiva urmeaza a fi inlaturate argumentele recurentului parat referitoare la imprejurarea ca nu ar fi indeplinite in cauza conditiile angajarii raspunderii statului pentru eroarea judiciara invocata de reclamant.
Referitor la perioada de retinere de 24 de ore invocata de recurentul reclamant, Curtea constata ca instanta de fond a apreciat in mod legal in sensul ca aceasta situatie nu se incadreaza in cerintele art.504 alin.2 din Codul de procedura penala si ca nu sunt incalcate garantiile prevazute de art.5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedura penala are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal a fost privata de libertate, ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
De asemenea, potrivit dispozitiilor alin. 3 al aceluiasi text legal privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta de art. 10 alin. 1 lit. j.
Analizand actele si lucrarile intocmite in cursul desfasurarii procedurii judiciare penale, Curtea constata ca nu exista nici un act emis de procuror sau de instanta care sa stabileasca faptul ca masura retinerii a fost nelegala, respectiv ca la luarea acestei masuri nu s-au respectat prevederile legale incidente.
Prin urmare, privarea de libertate prin luarea masurii retinerii a fost o masura licita prin raportare la prevederile de drept intern aplicabile.
Pe de alta parte, potrivit dispozitiilor art. 5 pct. 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii.
Dreptul la libertate fizica a unei persoane nu poate fi un drept absolut, astfel incat acesta este susceptibil de limitari serioase. Conventia impune doua conditii, care trebuie intrunite cumulativ pentru ca privarea de liberare a unei persoane sa fie considerata licita: conformitatea masurii cu dreptul intern si obligativitatea ca masura interna sa se inscrie intr-unul dintre cazurile prevazute in Conventie, masuri instituite in scopul evitarii detentiei arbitrare a unei persoane.
Astfel, Conventia impune ca masura autoritatilor prin care o persoana este privata de liberate sa fie luata in conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedura, conduce la constatarea violarii art. 5 , oricat de minora ar fi consecinta nerespectarii normelor de drept intern. In speta, la luarea masurii retinerii s-au respectat dispozitiile legale incidente.
De asemenea, necesitatea respectarii legislatiei interne impune obligativitatea existentei unui temei juridic al privarii de libertate a unei persoane pe toata durata detentiei sale, conditie indeplinita in cauza astfel cum, am aratat anterior.
A doua conditie este ca masura privativa de liberate sa se inscrie intr-una din cele 6 cazuri enumerate de art. 5 din Conventie, enumerare care este limitativa.
Astfel, art. 5 par. 1 lit. c din Conventie permite statelor sa dispuna privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infractiuni in cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de liberate este justificata de necesitatea prezentarii suspectului in fata unei instante care sa decida asupra fondului acuzatiei penale indreptate impotriva sa. Aceasta nu inseamna neaparat ca orice retinere sau arestare preventiva trebuie sa conduca, cu necesitate, la un proces penal si o condamnare a celui retinut sau arestat, pentru a fi compatibila cu prevederile art. 5 din Conventie. Curtea a refuzat sa constate o violare a art. 5 par. 1 lit. c rezultata din simplul fapt ca o persoana arestata nu a fost ulterior condamnata penal pentru fapta care a condus la arestarea sa. (hot. Brogan, hot. Murray).
Probele existente la momentul luarii masurii retinerii nu trebuie sa fie in masura sa justifice o masura de condamnare, dar trebuie sa existe indicii pentru a crea o suspiciune intemeiata obiectiv, cu atat mai mult cu cat instanta, care dispune arestarea unei persoane, nu poate sa se pronunte asupra culpabilitatii acelei persoane acuzate penal, ci doar sa verifice existenta unor motive rezonabile de a crede ca persoana a comis infractiunea. Or, in speta, la momentul luarii masurii retinerii existau indicii in masura sa justifice presupunerea rezonabila ca invinuitul a savarsit infractiunile de care era acuzat.
Fata de considerentele expuse, instanta constata ca ne aflam in situatia de exceptie prevazuta la art. 5 par. 1 lit. c din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, astfel ca masura privativa de libertate a fost legala, neexistand asadar o incalcare a dreptului la libertate al recurentului.
Din aceasta perspectiva, instanta va inlatura argumentele recurentului in sensul ca prin luarea masurii retinerii pentru 24 de ore a fost lipsit de libertate in mod arbitrar.
Referitor la criticile ce vizeaza despagubirile acordate, Curtea a constat ca, atat in privinta constatarii prejudiciului material si moral suferit de reclamant ca urmare a condamnarii sale, cat si in privinta stabilirii cuantumului despagubirilor cuvenite pentru repararea acestui prejudiciu, instanta de fond a expus in considerentele hotararii argumentele avute in vedere la pronuntare, facand referire la probele administrate in cauza. Din aceasta perspectiva, instanta va respinge criticile recurentului parat referitoare la faptul ca hotararea instantei de fond nu ar fi motivata, in sensul ca solutia nu ar fi argumentata prin raportare la probele administrate. Dimpotriva, instanta de fond a facut trimitere atat la inscrisurile relevante, cat si la probele testimoniale administrate, care confirma in totalitate starea de fapt retinuta.
In privinta cuantumului despagubirilor morale si materiale acordate, Curtea constata ca instanta de fond a facut o apreciere corecta si echitabila.
Astfel, in privinta despagubirilor materiale a apreciat in mod corect, in raport de adeverinta nr.289005 din 3 decembrie 2010, conform careia in perioada 07.03.2005-31.05.2007, reclamantul a fost angajat al SC T. SA avand functia de sef birou, cu un salariu de 2781 lei, fiind recrutat initial pentru functia de Director zonal, avand negociat un salariu de 6000 lei, insa din cauza condamnarii penale a fost incompatibil cu acea functie de conducere.
De asemenea, instanta a facut o analiza corecta a dovezilor administrate si in privinta cheltuielilor legate de procesul penal , cu deplasarea de la localitatea de domiciliu la sediul instantei, precum si cu onorariul avocatial achitat.
Referitor la acesta din urma, Curtea a constat ca intr-adevar, la ultimul termen de judecata, reprezentantul reclamantului a depus la dosar doua chitante de plata a onorariilor avocatiale catre d-na avocat A.B., insa instanta le-a inlaturat in mod legal apreciind ca nu probeaza daunele materiale cauzate cu procesul penal, intrucat avocatul pentru care s-au achitat aceste onorarii nu figureaza in dosarul penal, ca fiind avocat al reclamantului. Sustinerile recurentului in sensul ca era dreptul sau sa solicite consultatii juridice si altor avocati nu pot fi primite, intrucat acesta nu a facut dovada ca aceste consultatii juridice au avut legatura cu procesul sau penal. Din aceasta perspectiva criticile recurentului reclamant pe acest aspect urmeaza a fi inlaturate.
In aceeasi masura Curtea a respins si argumentele reclamantului referitoare la costurile spitalizarii si medicatiei fiului sau, apreciind ca acestea nu pot fi avute in vedere in cuantificarea daunelor materiale, nefiind cauza directa a procesului penal. De asemenea, nu sunt fondate nici argumentele reclamantului referitor la existenta unei legaturi de cauzalitate indirecta intre procesul penal si cheltuielile efectuate cu spitalizarea si tratamentul fiului sau, care ar justifica acordarea despagubirilor solicitate.
In acest sens, Curtea mentioneaza ca si raportul de cauzalitate este un element in functie de care se determina intinderea reparatiei, insa dreptul la reparatie poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neindoielnic, consecinta directa a faptei ilicite. Asadar in cuantumul reparatiei nu pot fi incluse daunele indirecte. Notiunea de prejudiciu direct nu se confunda cu notiunea de prejudiciu cauzat in mod direct. Sfera notiunii de prejudiciu direct este mai larga, intelegandu-se atat prejudiciul cauzat printr-o legatura cauzala directa, cat si printr-o legatura cauzala indirecta. Prejudiciul indirect presupune ca intre el si fapta ilicita sa nu existe nici un raport de cauzalitate. Din aceasta perspectiva criticile recurentului referitoare la neacordarea despagubirilor materiale echivalente cu costurile spitalizarii si medicatiei fiului sau sunt nefondate.
In privinta despagubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, Curtea a constat ca instanta de fond a apreciat in mod corect cuantumul acestora prin raportare la dovezile administrate in acest sens.
Astfel, ca urmare a erorii judiciare produse, reclamantul a suferit, pe langa prejudiciul material, si un prejudiciu nepatrimonial, constand in suferinte psihice.
In ceea ce priveste acordarea daunelor morale, avand in vedere ca prejudiciul este nu numai conditia raspunderii civile delictuale, dar si masura ei, instanta constata ca prejudiciul suferit de reclamant este si nepatrimonial, neputand fi evaluat in bani, insa pentru a atenua suferintele psihice ale reclamantului apreciaza ca i se cuvin compensatii banesti.
Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalitatii afective si sociale a reclamantului, consta in consecintele incalcarii unor drepturi personale nepatrimoniale ale acestuia, respectiv onoarea, demnitatea, reputatia, cu efecte asupra psihicului sau si asupra vietii de familie.
La stabilirea cuantumului compensatiilor banesti pentru acest prejudiciu, instanta are in vedere anumite criterii, respectiv importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si criteriul echitatii, intrucat aceste despagubiri nu trebuie sa reprezinte o imbogatire nejustificata a reclamantului si nici o exploatare neintemeiata a patrimoniului paratului.
Raportat la cele doua criterii, Curtea a apreciat ca suma pretinsa de reclamant este excesiva, instanta de fond apreciind in mod corect faptul ca suma de 100.000 lei reprezinta o reparatie echitabila a suferintelor psihice indurate de reclamant ca urmare a erorii judiciare produse. Din aceasta perspectiva Curtea a inlaturat si argumentele paratului referitoare la faptul ca suma acordata cu titlu de despagubiri pentru daune morale ar fi excesiv de mare in raport cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.
In ceea ce priveste critica recurentului parat referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecata acordate de instanta de fond in prezenta cauza, Curtea a constat, pe de o parte, ca acestea au fost justificate cu chitanta aflata la fila 123, iar, pe de alta parte, ca onorariul avocatial achitat nu este excesiv de mare in raport cu complexitatea cauzei si munca indeplinita de avocat. In consecinta va inlatura argumentele recurentului parat pe acest aspect.
Prin urmare, instanta a constat ca sentinta recurata este legala si temeinica, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate, astfel ca in temeiul prevederilor art. 312 din Codul de procedura civila a respins ca nefondate recursurile promovate de reclamantul I.C.R. si de paratul Statul Roman prin M.F.P. impotriva sentintei civile nr. 2070 din 22.11.2011 a Tribunalului Mures, pronuntata in dosarul nr. 342/102/2010.