Decizie de concediere. Acordarea preavizului. Efecte. Revocarea deciziei de concediere
Codul muncii, art. 73 alin. 1
Conform prevederilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii, persoanele concediate in temeiul art. 61 lit. c si d, al art. 65 si 66 din acelasi cod au dreptul la un preaviz care nu poate fi mai mic de 15 zile lucratoare.
Acordarea preavizului reprezinta o conditie care trebuie sa fie respectata in cazurile de concediere sus-mentionate si care are drept scop amanarea producerii efectelor incetarii contractului individual de munca in urma manifestarii de vointa a angajatorului in scopul protectiei salariatului. Pe perioada preavizului clauzele contractului individual de munca raman nemodificate, iar partile isi mentin toate drepturile si obligatiile pe care le au in temeiul acestuia.
Prin urmare avand in vedere ca la data la care i s-a comunicat reclamantului decizia de concediere contestata nu era expirat termenul de preaviz stabilit de angajator, in mod nejustificat se sustine ca raporturile de munca dintre parti au incetat la aceasta data.
In ceea ce priveste decizia de concediere, avand in vedere ca nu este un act jurisdictional si ca nu exista un text legal prohibitiv, aceasta decizie poate fi revocata de angajator in situatiile in care acesta constata nelegalitatea sau netemeinicia masurii luate, cu conditia ca decizia de revocare sa fie emisa inainte ca decizia de concediere sa isi produca efectele, respectiv inainte de incetarea raporturilor de munca dintre parti. Prin sentinta civila nr. 585 din 10 martie 2011, pronuntata de Tribunalul Harghita, Sectia Civila in dos. nr. 3865/96/2010 s-a admis exceptia invocata de parata SC P.& C.I. SRL, cu sediul in loc. Oituz referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare in judecata si in consecinta s-a respins actiunea civila formulata de reclamantul V.C., formulata impotriva paratei S.C. P.& C.I. SRL, cu sediul in Oituz, ca ramasa fara obiect.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat recurs reclamantul V.C. si a solicitat casarea sentintei atacate si in consecinta sa se dispuna respingerea exceptiei lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de fond.
In motivarea recursului s-a aratat ca instanta de fond a respins, ca ramasa fara obiect, cererea reclamantului de anulare a deciziei de concediere nr. 4105/18 noiembrie 2010, emisa de parata, considerand ca urmare a revocarii acestei decizii prin decizia nr. 4303/6 decembrie 2010, decizia contestata nu a mai produs efecte juridice.
Reclamantul a apreciat ca admiterea exceptiei lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata, cu respingerea cererii respective pe acest considerent a fost data fara observarea dreptului reclamantului, ceea ce il indreptateste, ca in temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, sa solicite casarea in totalitate a sentintei pronuntate de tribunal.
S-a mai invocat faptul ca decizia de concediere i-a fost comunicata reclamantului la data de 19 noiembrie 2010 si pe aceasta data reclamantul a preluat decizia respectiva sub semnatura. S-a sustinut ca principalul efect al concedierii este stingerea raportului juridic de munca si incetarea fiintei contractului de munca si prin urmare contractul de munca al reclamantului cu parata a incetat din data de 19 noiembrie 2010, cand s-a realizat comunicarea deciziei de concediere si de la aceasta data raportul de munca dintre parti s-a stins.
Reclamantul a mai invocat faptul ca decizia de revocare a concedierii sale, emisa ulterior deciziei de concediere nu are nicio valoare juridica si prin urmare, cu neobservarea textelor de lege, prima instanta a dat eficacitate deciziei de revocare.
S-a mai precizat ca decizia de revocare nr. 4303 a fost emisa de parata pe date de 6 decembrie 2010, dupa 17 zile de la data la care contractul de munca al reclamantului cu parata a incetat. Ca atare, pe data de 6 decembrie 2010 reclamantul nu era angajatul paratei si in lipsa raportului de munca dintre parti, orice decizie a paratei referitoare la persoana reclamantului este lipsita de temei, parata, ca angajator putand sa dispuna doar fata de persoanele cu care se afla in raporturi juridice de munca, in baza contractelor de munca in fiinta.
Parata SC P.& C.I.SRL, cu sediul in loc. Oituz a formulat intampinare si a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant si obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata, sustinand faptul ca motivul de recurs invocat de reclamant este neintemeiat in conditiile in care contractul de munca al acestuia a incetat la data expirarii termenului de preaviz si nu la data comunicarii deciziei de concediere, cum in mod eronat s-a sustinut de catre reclamant. Pana la data expirarii termenului de preaviz contractul de munca al unui angajat este in fiinta, subzistand toate drepturile si obligatiile salariatului si ale angajatorului si in principal obligatia salariatului de a presta munca si obligatia angajatorului de a achita salariul.
Referitor la posibilitatea legala a paratei de revocare a deciziei de concediere ulterior comunicarii acesteia catre salariat, s-a aratat ca literatura de specialitate si practica judiciara sun unanime in sensul ca societatea angajatoare poate revoca oricand decizia de concediere, decizia respectiva fiind un act individual al societatii si nu un act jurisdictional, neexistand in acest sens nici un act prohibitiv.
S-a mai sustinut ca este admisibila revocarea deciziei de concediere chiar si dupa sesizarea instantei de judecata de catre salariat, cu conditia de a interveni pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, pentru a nu se incalca principiul autoritatii de lucru judecat.
Parata a apreciat ca revocarea deciziei contestate a fost legala, avand in vedere ca revocarea a fost emisa de administratorul societatii, care a emis si decizia nelegala care a facut obiectul revocarii, revocarea a fost formulata in scris si comunicata salariatului si de asemenea, revocarea a intervenit pentru motive de nelegalitate, si anume pentru a se respecta dreptul salariatului la termenul de preaviz prevazut de lege.
In legatura cu preavizul, parata a precizat ca potrivit deciziei revocate termenul de preaviz incepea sa curga la data de 16 noiembrie 2010, iar reclamantul a primit instiintarea de preaviz doar in data de 19 noiembrie 2010 si in aceste conditii, pentru a i se acorda efectiv salariatului preavizul prevazut de lege, parata a procedat in mod legal la revocarea deciziei de concediere contestate. Parata a sustinut ca in cazul in care nu ar fi revocat decizia de concediere, acesta ar fi fost lovita de nulitate absoluta pentru nerespectarea termenului de preaviz, fiind incidente prevederile art. 76 din Codul muncii.
Examinand sentinta atacata prin prisma motivelor de recurs si in raport de prevederile art. 3041 Cod procedura civila si avand in vedere actele si lucrarile dosarului, curtea a retinut urmatoarele:
Prin decizia nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, emisa de SC P.& C.I.SRL, cu sediul in loc. Oituz s-a dispus concedierea, incepand cu data de 15 decembrie 2010, a reclamantului V.C., in temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a desfiintarii postului ocupat de acesta. Prin decizia respectiva s-a mentionat ca durata preavizului acordat salariatului este de 20 de zile lucratoare, incepand cu data de 16 noiembrie 2010 si pana la data de 14 decembrie 2010, in privinta preavizului fiind emisa in prealabil, de catre aceeasi parata, instiintarea de preaviz nr. 3993 din 11 noiembrie 2010.
Ulterior, prin decizia nr. 4303 din 6 decembrie 2010, emisa de parata s-a dispus revocarea deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010. Din continutul deciziei de revocare rezulta ca emiterea respectivei decizii a fost necesara in vederea respectarii dispozitiilor legale si a celor din Contractul colectiv de munca la nivel national pe anii 2007-2010 referitoare la termenul de preaviz de 20 de zile lucratoare si pentru a i se acorda efectiv salariatului preavizul prevazut de lege, in conditiile in care in cuprinsul deciziei de concediere s-a mentionat ca termenul de preaviz de 20 de zile lucratoare curge de la data de 16 noiembrie 2010, insa reclamantul a refuzat sa primeasca personal instiintarea de preaviz si astfel aceasta i-a fost comunicata prin serviciile postale, fiind primita efectiv la data de 19 noiembrie 2010.
Prin decizia nr. 4303 din 6 decembrie 2010, emisa tot de parata s-a dispus concedierea reclamantului, incepand cu data de 21 decembrie 2010, in temeiul acelorasi prevederi legale, respectiv art. 65 alin. 1 din Codul muncii, cu precizarea ca durata preavizului este de 20 de zile lucratoare, incepand cu data de 22 noiembrie 2010 si pana la data de 20 decembrie 2010.
Prin actiunea introductiva reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, emisa de angajator, pe motiv ca este nelegala si netemeinica.
Prin sentinta atacata s-a respins actiunea civila formulata de reclamant ca ramasa fara obiect, instanta de fond retinand ca prin revocarea deciziei contestate, aceasta nu a mai produs efecte juridice asupra reclamantului, ulterior fiind emisa de catre parata o noua decizie, respectiv decizia nr. 4304 din 6 decembrie 2010, care a stat la baza concedierii efective a reclamantului.
In recurs reclamantul a invocat faptul ca sentinta pronuntata de tribunal este nelegala, deoarece contractul sau de munca a incetat la data de 19 noiembrie 2010, cand i s-a comunicat decizia de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010 si ca atare decizia de revocare emisa ulterior nu are valoare juridica.
Fata de sustinerile reclamantului, trebuie avut in vedere ca desi decizia de concediere contestata i-a fost comunicata acestuia la data de 19 noiembrie 2010, decizia respectiva nu a avut ca si efect incetarea contractului de munca la aceasta data, intrucat concedierea efectiva urma sa intervina doar incepand cu data de 15 decembrie 2010, dupa expirarea termenului de preaviz, stabilit pentru intervalul 16 noiembrie 2010-14 decembrie 2010.
Conform prevederilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii, persoanele concediate in temeiul art. 61 lit. c si d, al art. 65 si 66 din acelasi cod au dreptul la un preaviz care nu poate fi mai mic de 15 zile lucratoare.
Acordarea preavizului reprezinta o conditie care trebuie sa fie respectata in cazurile de concediere sus-mentionate si care are drept scop amanarea producerii efectelor incetarii contractului individual de munca in urma manifestarii de vointa a angajatorului in scopul protectiei salariatului. Pe perioada preavizului clauzele contractului individual de munca raman nemodificate, iar partile isi mentin toate drepturile si obligatiile pe care le au in temeiul acestuia.
Prin urmare avand in vedere ca la data de 19 noiembrie 2010 la care i s-a comunicat reclamantului decizia de concediere contestata nu era expirat termenul de preaviz stabilit de angajator, in mod nejustificat se sustine ca raporturile de munca dintre parti au incetat la aceasta data.
In ceea ce priveste decizia de revocare a deciziei de concediere, curtea retine ca aceasta decizie a fost emisa de parata inainte ca decizia de concediere sa isi produca efectele, respectiv inainte de incetarea raporturilor de munca dintre parti.
Avand in vedere ca nu este un act jurisdictional si ca nu exista un text legal prohibitiv decizia de concediere poate fi revocata de angajator in situatiile in care acesta constata nelegalitatea sau netemeinicia masurii luate.
In speta, angajatorul a luat masura de revocare a deciziei de concediere pentru a se respecta dreptul de preaviz al reclamantului si pentru ca acesta sa beneficieze efectiv de un preaviz de 20 de zile lucratoare, deoarece in caz contrar, prin prisma prevederilor art. 76 din Codul muncii prin care se sanctioneaza concedierile nelegale, aceasta ar fi fost lovita de nulitate absoluta.
In conditiile in care decizia de revocare a fost emisa inainte ca masura concedierii sa isi produca efectele nu se poate sustine ca decizia de revocare nu are valoare juridica.
Intrucat in urma revocarii deciziei de concediere nr. 4105 din 18 noiembrie 2010, atacate de reclamant aceasta nu se mai afla in fiinta si ca atare nu a mai produs efecte juridice instanta de recurs apreciaza ca in mod justificat instanta de fond a admis exceptia lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata prin care reclamantul a contestat decizia care ulterior emiterii ei a fost revocata.
Fata de cele ce preced, pentru considerentele aratate curtea a retinut ca sentinta atacata este legala, fiind pronuntata cu respectarea prevederilor legale aplicabile in materie, nefiind incident in cauza motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si in consecinta in temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedura civila recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.