Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 14.05.2025 sub dosar nr. XXX/102/2025, contestatorul-reclamant XXX-XXX a solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. XXX S.R.L. și S.C. XXX S.R.L.: anularea Deciziei de concediere nr. 139 din data de 11.04.2025 ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea pârâtei de rând 1 la reintegrarea sa în postul și funcția deținute anterior emiterii deciziei atacate; obligarea pârâtei de rând 1 la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la data reintegrării efective; obligarea pârâtei de rând 2 la oferirea unui post de director executiv în cadrul acesteia, cu respectarea art. 173 din Codul muncii; obligarea pârâtelor la plata sumei de 50.000 de euro cu titlu de daune morale; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, contestatorul-reclamant a arătat că între acesta și pârâta de rând 1 a fost încheiat Contractul individual de muncă nr. 93 din 04.03.2020, în baza căruia a ocupat poziția de director sucursală.
S-a învederat că la data de 30.12.2024 contestatorul-reclamant a primit de la pârâta de rând 1 Notificarea nr. 135/30.12.2024, prin care aceasta i-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 05.02.2025, urma să aibă loc un transfer de activitate și de resurse umane de la XXX S.R.L. către XXX S.R.L. S-a precizat că transferul viza preluarea unei părți din fondul de comerț al societății cedente, cu excepția imobilelor, inclusiv a anumitor active și a personalului, pentru ca XXX S.R.L. să poată continua activitatea de dealer și service autorizat pentru mărcile Skoda, Porsche și VW.
A fost învederat faptul că i s-a propus contestatorului-reclamant încetarea contractului individual de muncă cu XXX S.R.L. și încheierea, în aceeași zi, a unui nou contract cu XXX S.R.L., în condiții despre care angajatorul a susținut că ar fi similare cu cele existente, menționând că locul de muncă, programul și echipamentele ar rămâne neschimbate.
Cu privire la postul ocupat de director sucursală, s-a arătat că pârâta de rând 1 a comunicat că acest post există deja în organigrama XXX S.R.L. și este ocupat de o altă persoană, astfel că nu ar fi putut fi transferat pe același post.
S-a relevat că contestatorul-reclamant a fost solicitat ca, în termen de 5 zile lucrătoare, să își exprime în mod explicit acordul pentru semnarea unui act adițional, prin care să accepte modificarea funcției în Director Vânzări - XXX Camioane, angajatorul calificând această modificare drept una nesubstanțială a contractului de muncă.
Instanța a fost înștiințată că, ca răspuns la notificarea primită, contestatorul-reclamant a transmis refuzul său ferm de a accepta modificarea funcției, arătând că noua funcție nu era echivalentă cu cea ocupată, pentru următoarele considerente: funcția actuală de director executiv era o poziție strategică, de conducere, cu subordonare directă față de administratorul firmei și cu atribuții decizionale majore pentru toate departamentele; funcția propusă era subordonată directorului comercial, avea un caracter strict operațional și implica doar coordonarea unui singur departament, respectiv vânzări camioane; gradul de autonomie decizională era mult redus în funcția propusă, fiind necesare aprobări suplimentare; atribuțiile din funcția actuală includeau planificare strategică, resurse umane, management financiar, calitate, IT, marketing și alte arii de activitate inexistente în fișa postului oferit de cesionar.
S-a subliniat că diferențele esențiale dintre funcțiile comparate reprezentau o modificare semnificativă și ilegală a contractului de muncă, care nu putea avea loc fără acordul expres al contestatorului-reclamant, iar propunerea de schimbare a funcției într-una inferioară constituia o formă de abuz de drept și o încercare de diminuare artificială a statutului profesional dobândit.
Prin acțiunea introductivă a fost învederat faptul că la data de 14.04.2025 contestatorul-reclamant a primit prin poștă Decizia nr. XXX din data de 11.04.2025, prin care pârâta de rând 1 a dispus, în temeiul art. 65 din Codul muncii, concedierea sa, angajatorul motivând această decizie prin refuzul de a accepta modificarea funcției și a fișei postului în contextul transferului activității către XXX S.R.L.
S-a apreciat că decizia de concediere este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente: potrivit art. 41 alin. (1) din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților în ceea ce privește oricare dintre elementele sale esențiale, inclusiv funcția și atribuțiile corespunzătoare; art. 173 alin. (1) și (2) din Codul muncii prevăd că, în cazul transferului întreprinderii, drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului vor fi transferate integral cesionarului; art. 173 alin. (3) din Codul muncii prevede expres că transferul întreprinderii nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar.
S-a susținut că legea interzice în mod explicit angajatorului să dispună concedierea unui salariat ca urmare a refuzului său de a accepta o modificare unilaterală a funcției în contextul unui transfer de activitate, iar modificarea funcției de director executiv într-o funcție inferioară ierarhic și funcțional reprezenta o schimbare esențială a contractului individual de muncă, care nu putea fi impusă fără acordul expres al contestatorului-reclamant.
A fost relevat că, analizând fișa postului nou propus, contestatorul-reclamant a constatat că poziția respectivă era vizibil inferioară din perspectiva ierarhiei, a autonomiei decizionale și a sferei de responsabilitate: noua funcție era subordonată directorului comercial, nu administrației firmei; atribuțiile erau limitate exclusiv la coordonarea unei divizii comerciale de camioane, fără atribuții asupra altor departamente sau funcții strategice; autonomia decizională era diminuată semnificativ, fiind necesare aprobări ierarhice pentru majoritatea deciziilor; rolul propus era în mod evident operațional, în timp ce funcția anterioară era managerială, cu rol de conducere generală.
S-a apreciat că pretinsa desființare a postului nu era efectivă și reală, ci aparentă și mascată de o reorganizare fictivă, întrucât activitatea continua la cesionar sub altă formă, iar concedierea a fost o reacție la refuzul salariatului de a accepta o degradare profesională, contrar jurisprudenței constante a instanțelor în materia protecției salariatului în contextul transferului de întreprindere. S-a mai arătat că măsura putea fi calificată drept abuz de drept, în sensul art. 8 din Codul civil, deoarece angajatorul a uzat de prerogativele sale într-un mod vădit păgubitor, disproporționat și lipsit de temei, cu scopul de a înlătura un angajat protejat de lege.
Cu privire la petitul privind acordarea de daune morale, contestatorul-reclamant a arătat că decizia de concediere, care nu era prima de acest fel, existând anterior dosarul nr. XXX/102/2023 în care s-a solicitat anularea unei alte decizii nelegale de concediere, i-a afectat demnitatea și reputația profesională. S-a susținut că concedierea s-a produs ca urmare a refuzului justificat de a accepta o modificare unilaterală și abuzivă a funcției, angajatorul încercând să retrogradeze mascat contestatorul-reclamant, fapt care a dus la o percepție negativă asupra poziției sale și i-a afectat imaginea profesională în fața partenerilor și colegilor. S-a învederat că faptul că i s-a cerut să aleagă între o funcție inferioară sau pierderea locului de muncă a produs o tulburare psihică evidentă, anxietate, stres și incertitudine legată de cariera sa. S-a invocat art. 253 din Codul muncii, potrivit căruia, în cazul în care salariatul a suferit un prejudiciu moral printr-o concediere nelegală, angajatorul poate fi obligat la plata de daune morale, în baza răspunderii patrimoniale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul acesteia.
În probațiune, s-au solicitat înscrisurile, precum și orice alte probe necesare sau utile soluționării cauzei.
Se constată că la data de 13.06.2025, pârâtele XXX S.R.L. și XXX S.R.L. au depus întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtele XXX S.R.L. și XXX S.R.L. au arătat că petentul a fost angajat al societății XXX S.R.L. pe postul de director sucursală, în baza contractului individual de muncă nr. 93 din 04.03.2020.
S-a învederat că, având în vedere necesitatea reorganizării activității, a personalului și a resurselor materiale în scopul îndeplinirii condițiilor de calitate impuse pentru XXX S.R.L. de a desfășura activitatea de dealer Skoda și service autorizat Skoda, prin auditul reprezentantului producătorului Porsche XXX, s-a procedat la un transfer de activitate și personal de la pârâta 1 la pârâta 2, începând cu 05.02.2025.
S-a precizat că, pentru acest motiv, prin informarea individuală a petentului prin Notificarea nr. 135 din 30.12.2024, i s-a propus încetarea contractului individual de muncă existent cu XXX S.R.L. și încheierea în același timp a contractului individual de muncă cu XXX S.R.L., la aceeași dată, în condiții de muncă similare cu cele din prezent, cu mențiunea că nu vor fi afectate condițiile de muncă, locul de muncă, programul de lucru sau echipamentele.
S-a relevat că, în ceea ce privea postul ocupat de director sucursală, în organigrama XXX S.R.L. acest post era deja ocupat de o altă persoană, fiind practic imposibil ca petentul să fie transferat pe același post, motiv pentru care i s-a propus acordul pentru încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă cu XXX S.R.L., care ar fi intrat în vigoare la 05.02.2025, privind ocuparea postului de director vânzări la XXX S.R.L., post ale cărui atribuții erau similare și care reprezenta o modificare nesubstanțială a contractului de muncă.
S-a arătat că, urmare a refuzului explicit al petentului, precum și a modificării obiectului de activitate al pârâtei 1 prin Decizia Asociatului Unic nr. 4 din 31.01.2025, prin care societatea urma să se ocupe exclusiv de închirieri imobile proprii, nemaiavând angajați proprii care să desfășoare activități lucrative, singura soluție a rămas desființarea postului ocupat de petent.
S-a susținut că, referitor la aplicarea art. 173 alin. (3) din Codul muncii privind interdicția de concediere datorată transferului întreprinderii, aceasta era inaplicabilă, întrucât raporturile de muncă nu au încetat din acest motiv, ci din imposibilitatea de a păstra o funcție în organigramă care nu își justifica utilitatea în mod obiectiv, nemaiexistând angajați și nici activitate lucrativă pe societate. S-a apreciat că nu se poate reține ca motiv al concedierii transferul întreprinderii, atunci când angajatul a refuzat să accepte o funcție de același calibru, cu aceleași condiții de muncă la cesionar, motivat de faptul că nu era aceeași funcție.
Pârâtele au invocat art. 7 și art. 8 din Legea nr. 67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, arătând că din interpretarea coroborată a acestor dispoziții rezultă că doar în situația în care transferul implică o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul salariatului i se poate imputa angajatorului încetarea contractului individual de muncă. S-a apreciat că, în condițiile în care s-a făcut dovada că noul post presupunea condiții la fel de bune de muncă, fapt recunoscut și de petent, nu se poate reține o culpă a pârâtelor în încetarea relațiilor de muncă.
S-a învederat că nemulțumirile petentului nu sunt legate de condițiile de muncă, ci de poziția ierarhică, de atribuțiile diferite dar nu inferioare, raportat la mărimea companiei cesionare, care avea același loc de muncă, același nivel de salarizare. S-a subliniat că toți angajații pârâtei 1 au fost transferați pârâtei 2, continuându-și activitatea în aceleași condiții de muncă sau similare, iar petentul era singurul nemulțumit din cei peste 30 de angajați transferați.
S-a mai arătat că petentul dorea să ocupe aceeași funcție de director executiv pe care o ocupa într-o societate cu aproximativ 30 de angajați, într-o societate cu peste 500 de angajați, de 20 de ori mai mare, unde obiectul de activitate era mai complex și mai dezvoltat, iar atribuțiile sale ar fi fost semnificativ mai multe și mai importante, grevate de o responsabilitate mult mai crescută. S-a apreciat că, practic, petentul era nemulțumit de faptul că nu i se oferea a doua poziție ierarhică în firma pârâtă 2, într-o companie cu peste 600 de angajați, când el ocupa o poziție de acest nivel într-o companie cu aproximativ 30 de angajați.
S-a susținut că scopul normei legale, acela de a proteja angajatul de poziția superioară a angajatorului, nu poate fi denaturat în scopul creării unei poziții abuzive a angajatului în sensul de a impune noului angajator, cu orice preț, funcția pe care o considera adecvată după propria sa apreciere subiectivă, ignorând dreptul de apreciere al angajatorului.
Referitor la solicitarea de a obliga pârâta 2 la oferirea unui post de director executiv, pârâtele au solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil, întrucât nu a existat și nici nu exista vreun raport juridic contractual sau legal între petent și pârâta 2 care să permită formularea unei astfel de cereri. S-a arătat că transferul întreprinderii nu presupunea sine qua non o succesiune în drepturi și obligații și că nu exista o bază legală care să îndreptățească obligarea cesionarului la oferirea aceluiași post ca cel ocupat anterior la cedent.
Referitor la petitul privind acordarea de daune morale, pârâtele au solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și nedovedit, arătând că nu s-a făcut dovada vreunei vătămări, că nu a existat vreo intenție vătămătoare din partea lor, că s-au depus eforturi semnificative pentru a găsi o funcție adecvată, cu menținerea condițiilor de muncă și a drepturilor salariale corespunzătoare, și că aprecierile subiective ale petentului nu pot constitui în sine un temei pentru acordarea daunelor morale.
S-a mai susținut că prevederile legale invocate, respectiv art. 173 din Codul muncii, interziceau concedierea angajatului ca urmare a transferului întreprinderii, însă situația dedusă judecății era diferită, concedierea având loc ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a schimbării obiectului de activitate al pârâtei 1 în închirieri imobile, activitate pentru care nu era necesară existența unui director executiv. S-a apreciat că transferul întreprinderii a constituit o etapă prealabilă, în care petentul a refuzat postul propus, rămânând în continuare angajat al XXX S.R.L., iar în etapa următoare a reorganizării activității și a desființării postului ocupat de salariat a survenit concedierea, care nu a fost, prin urmare, o consecință directă a transferului întreprinderii, ci a desființării postului deținut la pârâta 1.
În drept, au fost invocate prevederile legale indicate în cuprinsul întâmpinării.
În probațiune, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile anexate cererii, respectiv: Notificarea Ingricop nr. 135/30.12.2024; răspunsul petentului la propunerea pârâtei Ingricop, înregistrat sub nr. 1831/27.01.2025; răspunsul Ingricop din 29.01.2025 la refuzul petentului; Decizia Ingricop de desființare post nr. 5/06.02.2025; Notificarea de preaviz nr. 38/10.02.2025; Decizia de concediere nr. 139/11.04.2025; Decizia asociatului unic nr. 4/31.01.2025 de modificare a obiectului principal de activitate; Certificatul constatator ORC Ingricop la zi; organigramele Ingricop înainte de transferul întreprinderii, după schimbarea obiectului de activitate și transferul angajaților și în prezent; adeverința emisă de administrator privind numărul de angajați și funcțiile acestora; organigrama Materom înainte de transferul întreprinderii; rapoartele privind indicatorii economici și numărul de salariați ai ambelor societăți aferent anului 2023; notificările privind transferul întreprinderii către angajați cu titlu exemplificativ, în număr de 5; prezumții și orice alte probe pertinente și utile soluționării cauzei sau a căror necesitate va rezulta din dezbateri.
La termenul de judecată din data de 19.02.2026, constatând că au fost pe deplin lămurite toate împrejurările de fapt și aspectele de drept relevante pentru soluționarea cauzei, instanța a apreciat că pricina se află în stare de judecată și a dispus reținerea acesteia în pronunțare, stabilind totodată că pronunțarea hotărârii se va realiza prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, în condițiile prevăzute de lege.
Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma motivelor invocate, pe baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța reține:
Instanța reține că obiectul prezentei cauze îl constituie contestația formulată de XXX împotriva Deciziei de concediere nr. 139 din 11.04.2025 emisă de XXX S.R.L., prin care contractul individual de muncă al contestatorului-reclamant a fost desfăcut în temeiul art. 65 din Codul muncii, ca urmare a desființării postului de director sucursală, alături de petitele accesorii privind reintegrarea în funcție, plata drepturilor salariale aferente perioadei de la concediere până la reintegrare, obligarea pârâtei de rând 2 la oferirea unui post de director executiv și acordarea de daune morale.
Anterior analizei fondului, instanța verifică îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile. Calitatea procesuală activă aparține contestatorului-reclamant, în calitate de salariat al cărui contract individual de muncă a încetat prin decizia atacată, iar calitatea procesuală pasivă aparține pârâtei XXX S.R.L., în calitate de angajator emitent al deciziei de concediere, față de capetele de cerere privind anularea deciziei, reintegrarea și plata drepturilor salariale, și pârâtei XXX S.R.L., față de capetele de cerere privind oferirea unui post de director executiv și plata daunelor morale. Interesul contestatorului-reclamant este actual, personal și născut, vizând repunerea sa în situația anterioară concedierii și repararea prejudiciului material și moral pretins suferit.
Instanța reține însă că, în ceea ce privește pârâta XXX S.R.L., se impune verificarea distinctă a calității procesuale pasive față de fiecare dintre capetele de cerere îndreptate împotriva acesteia, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății.
Instanța reține că, potrivit art. 78 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, iar conform art. 79 din aceeași dispoziție normativă, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, ceea ce impune ca analiza legalității și temeiniciei deciziei atacate să se circumscrie exclusiv motivelor enunțate în cuprinsul acesteia. Decizia nr. XXX/11.04.2025 indică, drept temei al concedierii, desființarea postului de director sucursală ca urmare a transferului activității lucrative integrale către XXX S.R.L. și a modificării obiectului principal de activitate al XXX S.R.L. în închirieri imobile proprii, context în care menținerea unui post de director fără personal în subordine și fără activitate de gestionat nu se mai justifica.
Instanța reține, cu titlu de premise de drept substanțial incidente, că desființarea locului de muncă în temeiul art. 65 din Codul muncii poate constitui motiv de concediere individuală numai dacă desființarea este efectivă și are o cauză reală și serioasă. Potrivit art. 65 alin. 2 din Codul muncii, cauza desființării locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă. Caracterul efectiv al desființării presupune că postul este cu adevărat suprimat din structura organizatorică a angajatorului și că nu a fost în realitate menținut sub o altă denumire sau transferat către o altă entitate. Caracterul real al cauzei presupune că desființarea este determinată de motive obiective, independente de persoana salariatului. Caracterul serios al cauzei presupune că situația care a determinat concedierea este suficient de gravă pentru a face imposibilă continuarea raportului de muncă.
Instanța constată că analiza îndeplinirii acestor cerințe trebuie realizată în coroborare cu dispozițiile Legii nr. 67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, act normativ prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2001/23/CE a Consiliului privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități. Potrivit art. 7 din Legea nr. 67/2006, transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar. Potrivit art. 8 din același act normativ, în cazul în care transferul implică o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul salariatului, angajatorul este responsabil pentru încetarea contractului individual de muncă.
Instanța reține că pârâtele invocă inaplicabilitatea art. 173 alin. 3 din Codul muncii și a art. 7 din Legea nr. 67/2006, argumentând că temeiul concedierii nu a fost transferul întreprinderii în sine, ci desființarea unui post care și-a pierdut utilitatea economică ca urmare a modificării obiectului de activitate al cedentului. Această argumentație nu poate fi primită.
Instanța reține că succesiunea cronologică a operațiunilor juridice realizate este elocventă: în luna decembrie 2024, pârâta XXX S.R.L. a notificat contestatorul-reclamant cu privire la transferul de activitate – fila 39; la 31.01.2025, prin Decizia Asociatului Unic nr. 4, s-a modificat obiectul principal de activitate al XXX S.R.L. în închirieri imobile proprii – fila 45; la 06.02.2025, prin Decizia nr. XXX a Asociatului Unic, s-a dispus desființarea postului de director sucursală – fila 42; la 10.02.2025, a fost emisă notificarea de preaviz – fila 43; la 11.04.2025, a fost emisă decizia de concediere – fila 44.
Această succesiune relevă că desființarea postului nu este decât consecința directă și imediată a transferului de întreprindere, întregul lanț cauzal fiind declanșat și determinat de operațiunea de transfer. A accepta că angajatorul cedent poate eluda interdicția prevăzută de art. 7 din Legea nr. 67/2006 prin simpla interpunere a unui act de modificare a obiectului de activitate între decizia de transfer și decizia de concediere ar lipsi de orice conținut protecția acordată de legiuitor salariaților în contextul transferului de întreprindere, contravenind în mod flagrant atât spiritului, cât și literei Directivei 2001/23/CE.
Instanța reține că această interpretare este pe deplin susținută de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia Directivei 2001/23/CE, jurisprudență care, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii Europene și al obligației de interpretare conformă, este obligatorie pentru instanțele naționale în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 67/2006.
Astfel, în cauza Foreningen af Arbejdsledere i Danmark împotriva Daddy's XXX A/S, C-324/86, Curtea de Justiție a statuat că protecția conferită lucrătorilor prin directivă are caracter imperativ și că părțile nu pot deroga de la aceasta prin acordul lor, cu atât mai puțin angajatorul în mod unilateral, întrucât obiectivul directivei este acela de a împiedica ca simpla operațiune de transfer să fie folosită ca instrument de înlăturare a garanțiilor acordate salariaților. În cauza Abels împotriva The Administrative Board of the Bedrijfsvereniging voor de Metaalindustrie en de Electrotechnische Industrie, C-135/83, Curtea a subliniat că noțiunea de transfer de întreprindere trebuie interpretată în lumina finalității directivei, care este aceea de a asigura continuitatea raporturilor de muncă și menținerea drepturilor salariaților, independent de forma juridică sub care operațiunea de transfer este realizată. Totodată, în cauza XXX și alții împotriva Amalgamated Construction Co. Ltd, C-234/98, Curtea de Justiție a reținut că directiva se aplică ori de câte ori, în cadrul unor relații contractuale, se schimbă persoana fizică sau juridică responsabilă de exploatarea întreprinderii, care își asumă obligațiile unui angajator față de salariații unității, indiferent dacă dreptul de proprietate asupra activelor a fost sau nu transferat.
Din jurisprudență Curții decurge principiul că operațiunile juridice succesive ale angajatorului, care, privite izolat, par a fi exterioare transferului, dar care, analizate în ansamblu și în succesiunea lor cronologică, constituie o modalitate de eludare a garanțiilor acordate lucrătorilor, nu pot produce efectele urmărite de angajator și nu pot constitui temei al concedierii salariatului. Or, în cauza de față, succesiunea dintre notificarea de transfer, modificarea obiectului de activitate al cedentului, desființarea formală a postului și emiterea deciziei de concediere reprezintă tocmai tipul de construcție juridică pe care Curtea de Justiție l-a identificat ca incompatibil cu finalitatea protectoare a directivei, indiferent de aparența de legalitate pe care fiecare act, privit în mod izolat, ar putea-o prezenta.
Teza pârâtelor potrivit căreia desființarea postului este efectivă și are o cauză reală și serioasă, întrucât XXX S.R.L. nu mai desfășoară activitate lucrativă, este contrazisă de succesiunea documentelor la care instanța a făcut referire. Desființarea postului nu este rezultatul unor considerente economice independente de persoana contestatorului-reclamant, ci este consecința directă a refuzului acestuia de a accepta modificarea funcției propuse în contextul transferului de întreprindere. Această legătură cauzală directă reiese din cuprinsul deciziei atacate și al actelor premergătoare, care fac referire expresă la refuzul contestatorului-reclamant de a accepta postul oferit și la imposibilitatea realizării transferului fără acordul său. Or, o concediere care este, în substanța sa, o sancționare a refuzului salariatului de a accepta o modificare unilaterală a contractului individual de muncă nu îndeplinește cerința cauzei reale și serioase și contravine explicit interdicției instituite de art. 7 din Legea nr. 67/2006.
Instanța reține că o analiză aparte merită susținerea pârâtelor potrivit căreia modificarea funcției propuse contestatorului-reclamant, respectiv trecerea de la funcția de director sucursală la cea de director vânzări divizia camioane în cadrul XXX S.R.L., nu reprezenta o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul salariatului, în sensul art. 8 din Legea nr. 67/2006. Instanța constată că această apreciere este vădit eronată în raport cu probele administrate, o analiză comparativă a celor două XXX de post conducând la concluzia că similaritatea invocată de pârâte este una pur formală, fără corespondent în conținutul real al celor două funcții.
Astfel, fișa postului de director sucursală la XXX S.R.L., depusă la dosar – fila 15 verso, relevă o funcție de conducere executivă cu opt arii majore de responsabilitate, respectiv planificare strategică la nivelul întregii societăți, marketing, management al resurselor umane, management financiar, management operațional, controlling, managementul informațiilor și managementul calității. Titularul postului se subordona direct directorului general și avea în subordine toți angajații societății, exercitând atribuții decizionale la cel mai înalt nivel operațional al cedentului, cu autonomie deplină în luarea deciziilor strategice. Funcția implica, printre altele, stabilirea țintelor comerciale ale societății, elaborarea planului anual de vânzări, determinarea necesarului de resurse umane, angajarea și evaluarea personalului, asigurarea managementului de cost, monitorizarea permanentă a rapoartelor administrative și financiare, consultarea conducerii companiei cu privire la abaterile de la plan, administrarea relației cu producătorii și partenerii externi, precum și reprezentarea societății în probleme de mediu față de autoritățile competente.
Prin contrast, fișa postului de director vânzări divizia camioane la XXX S.R.L., depusă de asemenea la dosar – fila 12 verso, relevă o funcție cu caracter exclusiv operațional-comercial, subordonată directorului comercial, cu o sferă de activitate redusă la coordonarea vânzării de piese pentru camioane la nivelul județului Mureș. Instanța constată că, dincolo de titulatura care include cuvântul director, conținutul real al acestei funcții este cel al unui reprezentant comercial cu atribuții de supervizare a unui număr limitat de subordonați direcți, respectiv un reprezentant vânzări și un consilier tehnic vânzări din centrul regional alocat. Atribuțiile concrete ale postului constau în efectuarea de vizite la clienți, cu un minimum de cinci vizite zilnice și optzeci de vizite lunare, menținerea și dezvoltarea unui portofoliu de aproximativ 120 de clienți activi, negocierea condițiilor comerciale cu clienții din zona alocată în limitele unui discount prestabilit care nu putea depăși 24%, orice discount superior acestui prag necesitând aprobarea directorului comercial, participarea la training-uri organizate de producători și implicarea în evenimente comerciale. Autonomia decizională a titularului acestui post era, prin urmare, structural limitată: acesta nu putea stabili politica comercială a companiei, nu avea atribuții în domeniul resurselor umane la nivel organizațional, nu exercita funcții de management financiar sau de controlling și nu reprezenta compania în raporturile cu partenerii strategici sau cu autoritățile.
Diferența dintre cele două funcții nu este, prin urmare, una de grad sau de intensitate a acelorași atribuții, ci una de natură, de poziție ierarhică și de sferă de responsabilitate. Contestatorul-reclamant era, la cedent, titularul funcției de conducere executivă cu cea mai înaltă responsabilitate operațională, subordonat exclusiv administratorului societății și cu autoritate asupra întregului personal. Funcția oferită la cesionar echivala, în substanța sa reală, cu cea a unui agent de vânzări cu atribuții de coordonare a doi subordonați, integrat într-o structură ierarhică cu multiple niveluri de subordonare față de vârful organizației. Această diferență structurală și substanțială reprezintă, fără nicio îndoială, o modificare substanțială a condițiilor de muncă în detrimentul salariatului, în sensul art. 8 din Legea nr. 67/2006, iar faptul că salariul și locul fizic de desfășurare a activității rămâneau neschimbate nu este de natură să înlăture această concluzie. Condițiile de muncă în sensul normei de protecție invocate nu se reduc la elementele materiale ale raportului de muncă, ci cuprind ansamblul elementelor definitorii ale acestuia, inclusiv funcția, atribuțiile, poziția ierarhică, gradul de autonomie decizională și statutul profesional al salariatului în cadrul structurii organizatorice.
Instanța constată că argumentul pârâtelor potrivit căruia contestatorul-reclamant nu putea fi transferat pe același post deoarece acesta era deja ocupat în organigrama cesionarului nu produce efectul juridic urmărit. Potrivit art. 5 din Legea nr. 67/2006, după transfer, cesionarul continuă să aplice condițiile de muncă convenite prin contractul colectiv de muncă în vigoare, până la data încetării sau expirării acestuia sau până la intrarea în vigoare ori aplicarea unui alt contract colectiv de muncă. Transferul de întreprindere implică, prin natura sa, preluarea personalului cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv cu funcțiile deținute. Imposibilitatea practică invocată de cesionar nu poate constitui un motiv de exonerare de la aplicarea normelor de protecție, întrucât a accepta acest raționament ar însemna că orice cesionar ar putea, prin simpla ocupare prealabilă a posturilor echivalente, să eludeze obligația de preluare a salariaților în condițiile anterioare.
XXX de considerentele expuse, instanța reține că decizia de concediere nr. 139/11.04.2025 este nelegală, întrucât a fost emisă cu încălcarea interdicției exprese prevăzute de art. 7 din Legea nr. 67/2006, coroborate cu dispozițiile art. 173 alin. 3 din Codul muncii, concedierea contestatorului-reclamant constituind o consecință directă a transferului de întreprindere realizat de la XXX S.R.L. la XXX S.R.L., iar nu o măsură determinată de cauze obiective, reale și serioase, independente de operațiunea de transfer. Totodată, decizia este netemeinică, întrucât desființarea postului nu prezintă caracter efectiv, real și serios, ci constituie instrumentul prin care pârâtele au urmărit să sancționeze refuzul contestatorului-reclamant de a accepta o modificare substanțială și nefavorabilă a condițiilor sale de muncă, modificare care, astfel cum s-a arătat, era vădit în detrimentul salariatului.
În consecință, în temeiul art. 80 alin. 1 din Codul muncii, care prevede că în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, instanța va admite contestația și va dispune anularea Deciziei nr. XXX/11.04.2025.
Instanța reține că, potrivit art. 80 alin. 2 din Codul muncii, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere. Contestatorul-reclamant a solicitat reintegrarea sa în postul și funcția deținute anterior emiterii deciziei atacate, cerere care este fondată și urmează a fi admisă. XXX S.R.L. va fi obligată să îl reintegreze pe contestatorul-reclamant în funcția de director sucursală, cu toate drepturile și obligațiile aferente acestei funcții.
Referitor la petitul privind plata drepturilor salariale pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării efective, instanța reține că art. 80 alin. 1 din Codul muncii instituie în sarcina angajatorului a cărui decizie de concediere a fost anulată obligația de plată a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Instanța va obliga pârâta XXX S.R.L. la plata acestor drepturi, cuantumul lor urmând a fi stabilit prin raportare la drepturile salariale brute lunare de care ar fi beneficiat contestatorul-reclamant, potrivit contractului individual de muncă, în perioada cuprinsă între 15.04.2025 și data reintegrării efective, cu indexarea și reactualizarea corespunzătoare.
Cu privire la petitul privind obligarea pârâtei XXX S.R.L. la oferirea unui post de director executiv, instanța reține că acest capăt de cerere nu poate fi admis față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale, și, în subsidiar, nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Între contestatorul-reclamant și pârâta XXX S.R.L. nu a existat și nu există niciun raport juridic de muncă. Contestatorul-reclamant a fost în orice moment salariatul exclusiv al pârâtei XXX S.R.L., refuzând în mod explicit oferta de transfer către XXX S.R.L., astfel cum reiese din adresa nr. 1831/27.01.2025. Prin urmare, XXX S.R.L. nu a dobândit niciodată calitatea de angajator față de contestatorul-reclamant, neexistând între aceștia un contract de muncă, un raport juridic legal de muncă sau orice alt temei care să justifice nașterea unor obligații în sarcina cesionarului față de salariatul care nu a acceptat transferul. În lipsa unui raport juridic între contestatorul-reclamant și XXX S.R.L. din care să decurgă obligația pretinsă, această pârâtă nu are calitate procesuală față de petitul privind oferirea unui post de director executiv, ceea ce atrage respingerea acestui capăt de cerere față de ea.
Mecanismul juridic instituit de Legea nr. 67/2006 și de Directiva 2001/23/CE nu operează în sensul în care contestatorul-reclamant îl interpretează prin cererea formulată. Protecția conferită de aceste norme vizează menținerea drepturilor salariaților care sunt transferați, adică a acelora al căror contract de muncă trece de la cedent la cesionar ca efect al transferului de întreprindere. Salariatul care refuză transferul nu devine, prin efectul acestui refuz, titularul unui drept de creanță față de cesionar, îndreptățit să pretindă acestuia din urmă oferirea unui post determinat. O asemenea interpretare ar inversa în mod nepermis logica protecției instituite de legiuitor, transformând o normă de protecție a salariatului transferat într-un instrument de constrângere a cesionarului față de un terț cu care nu se află în niciun raport juridic. Art. 5 și art. 6 din Legea nr. 67/2006, care reglementează obligațiile cesionarului față de salariații transferați, nu cuprind nicio dispoziție care să instituie în sarcina cesionarului obligația de a oferi un post determinat unui salariat care a refuzat transferul și care a rămas în raporturi de muncă cu cedentul. A admite că cesionarul poate fi obligat, prin hotărâre judecătorească, să ofere un post unui salariat cu care nu se află în niciun raport juridic ar echivala cu o ingerință nepermisă în libertatea contractuală a cesionarului și în dreptul acestuia de a-și organiza activitatea și structura de personal în condițiile economiei de piață. Remediul juridic adecvat și complet pentru situația contestatorului-reclamant este cel prevăzut de art. 80 din Codul muncii, care acoperă în integralitate prejudiciul patrimonial produs prin concediere și restabilește în totalitate situația juridică anterioară a contestatorului-reclamant, fără a fi necesară și fără a fi posibilă, din perspectiva dreptului aplicabil, obligarea unui terț la crearea unui raport de muncă.
Referitor la petitul privind acordarea de daune morale în cuantum de 50.000 de euro, instanța reține, cu caracter preliminar, că se impune verificarea calității procesuale pasive a ambelor pârâte față de acest capăt de cerere, întrucât calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cea care este subiect al obligației juridice deduse judecății. În ceea ce privește pârâta XXX S.R.L., calitatea procesuală pasivă față de capătul de cerere privind daunele morale este neîndoielnică, aceasta fiind angajatorul emitent al deciziei de concediere nelegale, faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea sa patrimonială față de contestatorul-reclamant. În ceea ce privește pârâta XXX S.R.L., instanța reține că, deși între aceasta și contestatorul-reclamant nu a existat un raport juridic de muncă, conduita cesionarului a contribuit în mod direct la producerea prejudiciului moral suferit de contestatorul-reclamant, în contextul procedurii de transfer de întreprindere.
Astfel, XXX S.R.L. a fost în deplină cunoștință de cauză cu privire la situația contestatorului-reclamant, participând activ la construcția procedurii de transfer și la elaborarea ofertei de post adresate acestuia. Cesionarul a propus contestatorului-reclamant, titular al celei mai înalte funcții executive la cedent, o poziție care, astfel cum s-a arătat în analiza comparativă a fișelor de post, corespundea în substanța sa reală unui post de agent de vânzări cu atribuții minime de supervizare, prezentând această propunere ca pe o modificare nesubstanțială a condițiilor de muncă.
Prin adoptarea acestei conduite, XXX S.R.L. a contribuit cauzal la crearea situației care a generat prejudiciul moral al contestatorului-reclamant, respectiv alternativa între acceptarea unei degradări profesionale semnificative și pierderea locului de muncă. Potrivit art. 1369 din Codul civil, cel care l-a înlesnit sau favorizat, fără drept, producerea prejudiciului răspunde solidar cu autorul acestuia. Instanța reține că, deși litigiul de față este guvernat de normele dreptului muncii, principiile răspunderii civile sunt aplicabile în completare, în temeiul art. 278 din Codul muncii, iar conduita XXX S.R.L. în cadrul procedurii de transfer se circumscrie noțiunii de contribuție la producerea prejudiciului moral, în condițiile în care cesionarul a acționat concertat cu cedentul în construirea unui mecanism care a condus la concedierea contestatorului-reclamant. Prin urmare, pârâta XXX S.R.L. are calitate procesuală pasivă față de capătul de cerere privind daunele morale, urmând a răspunde solidar cu pârâta XXX S.R.L. pentru prejudiciul moral produs.
Instanța reține că răspunderea patrimonială a angajatorului pentru prejudiciul moral produs salariatului printr-o concediere nelegală este reglementată de art. 253 din Codul muncii, potrivit căruia angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Acordarea daunelor morale este condiționată de dovada existenței unui prejudiciu moral efectiv, a caracterului ilicit al faptei, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs și a culpei celui chemat să răspundă.
Instanța constată că în cauza de față sunt îndeplinite toate aceste condiții față de ambele pârâte. Fapta ilicită a pârâtei XXX S.R.L. constă în emiterea unei decizii de concediere nelegale, prin care contestatorul-reclamant, titular al unei funcții de conducere cu atribuții executive și responsabilitate managerială la cel mai înalt nivel operațional al cedentului, a fost îndepărtat din funcție ca urmare a refuzului de a accepta o retrogradare substanțială mascată în condiții de transfer de întreprindere. Contribuția ilicită a pârâtei XXX S.R.L. constă în participarea activă și concertată la construcția mecanismului de transfer, prin formularea unei oferte de post vădit inferioare funcției deținute de contestatorul-reclamant, prezentată în mod nereal ca modificare nesubstanțială a condițiilor de muncă, cu deplină cunoștință de cauză cu privire la consecințele pe care refuzul contestatorului-reclamant le va produce asupra raportului său de muncă.
Instanța reține că prejudiciul moral al contestatorului-reclamant este real și neechivoc. Situația în care acesta a fost plasat, respectiv aceea de a fi pus în alternativa de a accepta o degradare profesională semnificativă, de la funcția de director executiv cu responsabilitate asupra întregii societăți la cea a unui agent de vânzări cu supervizarea a doi subordonați, sau de a pierde locul de muncă, a generat în mod rezonabil o stare de stres, anxietate și incertitudine profesională de natură să afecteze echilibrul psihic și profesional al contestatorului-reclamant.
Concedierea unui salariat cu funcție de conducere, prezentarea acestuia în contextul procedurii interne și al relațiilor profesionale ca un angajat inflexibil care a refuzat nejustificat o soluție pretins echitabilă, deși în realitate aceasta echivala cu o retrogradare mascată, și perpetuarea situației de incertitudine pe perioada derulării litigiului sunt de natură să afecteze demnitatea și reputația profesională a salariatului în mediul de afaceri în care acesta a activat.
Instanța reține, totodată, că existența unui litigiu anterior, dosarul nr. XXX/102/2023, în care contestatorul-reclamant a contestat o altă decizie de concediere emisă de același angajator, relevă un context relațional tensionat și o conduită reiterată a pârâtei XXX S.R.L., de natură să amplifice efectele negative asupra stării psihice și a echilibrului profesional al salariatului, sporind totodată culpa acestei pârâte în producerea prejudiciului moral.
Legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite ale ambelor pârâte și prejudiciul moral suferit de contestatorul-reclamant este directă și neîntreruptă: conduita concertată a celor două societăți în cadrul procedurii de transfer, constând în oferirea unei funcții substanțial inferioare celei deținute și în prezentarea acesteia ca modificare nesubstanțială, a determinat refuzul contestatorului-reclamant, iar refuzul a constituit pretextul formal al desființării postului și al emiterii deciziei de concediere nelegale, generând astfel prejudiciul moral a cărui reparare se solicită. Culpa ambelor pârâte este evidentă: pârâta XXX S.R.L. a acționat cu rea-credință în construirea unui mecanism formal de desființare a postului menit să sancționeze refuzul legitim al salariatului de a accepta o degradare profesională, iar pârâta XXX S.R.L. a participat activ la acest mecanism, cu deplină cunoștință de cauză, prin formularea și susținerea unei oferte de post vădit neechivalente, prezentată în mod nereal ca modificare nesubstanțială.
Instanța reține, în acest context, că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâtele XXX S.R.L. și XXX S.R.L. au același asociat unic, respectiv XXX S.R.L., reprezentată prin același administrator, doamna XXX, împrejurare care confirmă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că cele două societăți au acționat în cadrul procedurii de transfer ca entități subordonate aceleiași voințe decizionale unice, iar nu ca persoane juridice independente cu interese și strategii distincte. Această identitate de control și de voință decizională între cedent și cesionar conferă caracterul concertat al întregii operațiuni de transfer, inclusiv al ofertei de post formulată de XXX S.R.L. și al mecanismului de desființare a postului pus în aplicare de XXX S.R.L., ambele societăți acționând, în substanță, ca instrumente ale aceleiași entități decizionale în vederea atingerii aceluiași scop, respectiv înlăturarea contestatorului-reclamant din structura de personal, ca urmare a refuzului său legitim de a accepta o degradare profesională substanțială.
În condițiile în care XXX S.R.L. a contribuit activ și concertat, sub aceeași voință decizională cu pârâta XXX S.R.L., la construirea mecanismului care a condus la producerea prejudiciului moral al contestatorului-reclamant, răspunderea solidară a acesteia față de capătul de cerere privind daunele morale este pe deplin justificată, urmând ca ambele pârâte să fie obligate solidar la plata despăgubirii stabilite de instanță.
Cu privire la cuantumul daunelor morale solicitate, respectiv 50.000 de euro, instanța reține că suma pretinsă este disproporționată față de intensitatea și durata prejudiciului moral efectiv dovedit. Evaluarea judiciară a prejudiciului moral trebuie să fie echitabilă și să reflecte în mod realist suferința efectivă, fără a constitui o sursă de îmbogățire fără just temei. Instanța apreciază că un cuantum al daunelor morale în valoarea echivalentă a patru salarii lunare brute ale contestatorului-reclamant reprezintă o despăgubire justă și proporțională cu prejudiciul moral dovedit, urmând a stabili cuantumul concret în raport cu salariul lunar brut al contestatorului-reclamant la data concedierii, pârâtele urmând a răspunde solidar pentru plata acestei sume.
XXX de aceste considerente, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată, având în vedere motivele de fapt și de drept mai sus arătate, va fi anulată integral Decizia de concediere nr. 139 din data de 11.04.2025 emisă de pârâta XXX S.R.L., cu consecința punerii părților în situația anterioară, va fi obligată pârâta XXX S.R.L. să îl reintegreze pe contestatorul-reclamant XXX în funcția de director sucursală deținută anterior emiterii deciziei de concediere atacate, va fi obligată pârâta XXX S.R.L. să plătească contestatorului-reclamant XXX o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 15.04.2025 și data reintegrării efective, vor fi obligate pârâtele XXX S.R.L. și XXX S.R.L., în solidar, să plătească contestatorului-reclamant XXX suma echivalentă a patru salarii lunare brute ale contestatorului-reclamant de la data concedierii, reprezentând daune morale, urmând a fi respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei XXX S.R.L. la oferirea unui post de director executiv.
În temeiul art. 453 Cod Procedură Civilă, constatând în cauză culpa procesuală a pârâtei XXX S.R.L., instanța reține că sunt îndeplinite condițiile acordării cheltuielilor de judecată: cererea reclamantului, soluția de admitere a acțiunii și dovada existenței acestora. Astfel, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial – 92-94.
În baza art. 36 ROIJ și art. 60 din Legea nr. 304/2022, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, opinia acestora fiind în concordanță cu soluția profesională și considerentele expuse în motivarea prezentei hotărâri.
Pentru aceste motive,
În numele legii
Hotărăște:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul XXX-XXX – cod numeric personal XXX, cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cab. Ind. Av. XXX – Mun. Târgu Mureș, XXX/ap. 3, XXX, în contradictoriu cu pârâtele S.C. XXX S.R.L. [XXX // J26XXX], cu sediul în Mun. Târgu Mureș, XXX/A, XXX, respectiv S.C. XXX S.R.L. [CUI XXX JXXX], cu sediul în localitatea/comuna Cristești, XXX, XXX.
Anulează integral Decizia de concediere nr. 139/11.04.2025 emisă de XXX S.R.L.
Obligă pârâta XXX S.R.L. să îl reintegreze pe contestatorul-reclamant XXX-XXX în funcția de director sucursală deținută anterior emiterii deciziei de concediere atacate.
Obligă pârâta XXX S.R.L. să plătească contestatorului-reclamant o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 15.04.2025 și data reintegrării efective.
Obligă pârâtele XXX S.R.L. și XXX S.R.L., în solidar, să plătească contestatorului-reclamant XXX-XXX suma echivalentă a patru salarii lunare brute ale contestatorului-reclamant de la data concedierii, reprezentând daune morale.
Respinge, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei XXX S.R.L. la oferirea unui post de director executiv.
Obligă pârâta XXX S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Partea interesată poate declara apel împotriva prezentei hotărâri, printr-o cerere care se depune la Tribunalul Mureș, în termen de 10 de zile de la comunicare.
Pronunțată, astăzi, 03.04.2026, la Tribunalul Mureș – Secția civilă, de litigii de muncă și asigurări sociale, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.