Acordarea de despagubiri direct de instanta de judecata in afara cadrului legal instituit de Legea nr. 10/2001
Constata ca prin sentinta civila nr.11896/2010 pronuntata de Judecatoria Brasov, a fost admisa in parte actiunea civila formulata si precizata de reclamanta W.A. in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice si in consecinta s-a dispus obligarea acestuia la plata catre reclamanta a sumelor de 224.400 lei cu titlu de despagubire si 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Au fost respinse celelalte pretentii si cererea formulata de reclamanta in contradictoriu cu paratul Ministerul Finantelor Publice ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
Pentru a pronunta astfel instanta de fond a retinut urmatoarele.
Conform mentiunilor inscrise in Cf nr. 9xxx Codlea, imobilele cu nr. topo 507 reprezentand gradina in intravilan de 367,20 mp si cu nr. topo 5xx reprezentand casa si curte de 1134 mp, inscrise sub A+1,2 au constituit proprietatea tabulara, cu titlul de donatie a reclamantei(B+2).
La data de 14.02.1984, paratul Statul Roman, in baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 66 a CPJ, a preluat, cu plata, in proprietate de la reclamanta, imobilele sus-mentionate, in suprafata totala de 1501,20 mp, acordand un drept de administrare operativa asupra casei de locuit si curtii in favoarea ICRAL iar asupra gradinii in favoarea CP. al Orasului C.
Intabularea dreptului de proprietate al paratului Statul Roman asupra imobilului a fost realizata la data de 15.12.1998, concomitent cu inscrierea dreptului de administrare operativa in favoarea ICRAL si a CP al Orasului C.
Prin Dispozitia Primarului Municipiului C nr. 4462 din 23.11.2006, reclamantei i s-au acordat despagubiri (necuantificate la acest moment de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor) pentru nr. topo (5xx-5xx)/1 si i s-a constituit un drept de folosinta special ca cetatean german, asupra terenului cu destinatia de gradina, nr. topo (5xx,5xx)/2.
In contextul acestei situatii de fapt, instanta a avut in vedere, in mod prioritar, ca nevalabilitatea titlului in baza caruia paratul Statul Roman a preluat de la reclamanta imobilele descrise in cerere, a fost raportata prin Decizia civila nr. 1514/R din 09.12.2009 a Curtii de Apel Brasov, pe de –o parte la dispozitiile legale aflate in vigoare la data preluarii iar pe de alta, la situatia juridica si tehnica a bunurilor existenta la acelasi moment.
Judecatoria a constatat ca in mod irevocabil, prin Decizia civila nr. 1514/R din 09.12.2009 a Curtii de Apel Brasov au fost stabilite conditiile esentiale ale angajarii raspunderii civile delictuale a paratului Statul Roman, fiind constatate fapta ilicita a acestuia, concretizata intr-o privare de proprietate abuziva a reclamantei si prejudiciul constand in incalcarea dreptului de proprietate al partii.
In consecinta, s-a constatat ca singurul mijloc efectiv de protectie a dreptului de proprietate de care a fost lipsita reclamanta este actiunea in pretentii, pe deplin admisibila. De altfel, solutia este consacrata si prin dispozitiile art. 20 alin. 2 din Legea. nr. 10/2001 modificata prin L. nr.1/2009, chiar daca procedura nu este recunoscuta ca fiind una efectiva in sensul jurisprudentei CEDO.
In ceea ce priveste despagubirile de care reclamanta a beneficiat la nivelul anului 1984, instanta a retinut ca fiind de notorietate subevaluarea pe care autoritatile statului o realizau cu prilejul preluarii fortate a proprietatilor particularilor si a retinut ca desi incasate, sumele aratate, nu au fost solicitate de parat pe calea cererii reconventionale.
In acest sens, prin decizia in interesul legii nr. XXXIII/09.06.2008 (decizie obligatorie pentru instantele de judecata potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 3 Cod procedura civila), Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile unite a stabilit ca „ Din examinarea jurisprudentei din ultimii ani a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, se observa ca, intr-un numar mare de cauze, condamnarea a avut loc in situatia in care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarare judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, in urma declararii recursului in anulare, hotararea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atat o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost insotita de despagubiri corespunzatoare, cat si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice”.
In cauza Raicu contra Romaniei, Curtea a subliniat ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate si ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, in cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun (Cauza Raicu contra Romaniei, paragraful 25).
Impotriva acestei sentinte s-a declarat apel de apelantul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice Brasov, criticandu-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 99/2011 pronuntata de Tribunalul Brasov, a fost admis apelul declarat de apelantul parat STATUL ROMAN prin Ministerul Finantelor Publice in contradictoriu cu intimata – reclamanta W.A. si cu intimatul - parat MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE impotriva sentintei civile nr. 11896 din 18.10.2010, pronuntata de Judecatoria Brasov in dos. civ. nr. 4261/197/2010, care a fost schimbata in parte, in sensul ca a fost respinsa in totalitate actiunea formulata si precizata in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice.
Au fost pastrate celelalte dispozitii din hotararea atacata care nu contravin celor de mai sus.
Pentru a pronunta astfel, instanta de apel a retinut urmatoarele:
In ceea ce priveste exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman si lipsei calitatii de reprezentant a Ministerului Finantelor Publice pentru acesta, constatam ca nu au fost invocate la judecata in fond a cauzei.
Pe fondul cauzei s-a constata insa ca apelul este intemeiat intrucat intimata – reclamanta este beneficiara dispozitiei nr. 4464/23.11.2006 de acordare a unor despagubiri sub forma de titluri de despagubire emisa de Primarul Municipiului C in temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 28 – 30 din dosarul de fond). Conform articolului 3 din aceasta decizie, cuantumul despagubirilor pentru care vor fi acordate titluri de despagubire, urmeaza a fi stabilit de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
Impotriva deciziei de mai sus, intimata – reclamanta avea posibilitatea de a formula contestatie in termen de 30 de zile de la comunicare, conform art. 26 alin. 3 din legea nr.10/2001.
La dosar nu exista nicio dovada din care sa rezulte ca intimata W.A. a contestat dispozitia de mai sus sau ca a facut vreun demers pentru recuperarea despagubirilor conferite prin aceasta. In aceasta situatie in mod gresit instanta de fond a prezumat ca mecanismul conferit de Legea nr. 10/2001 nu este unul care sa functioneze efectiv, adica sa conduca la restabilirea unei situatii juridice conforme legii, intr-un interval suficient de scurt.
Mai mult decat atat, dispozitia nr. 4462/2006 prin care intimata – reclamanta a obtinut despagubiri nu a fost desfiintata, astfel ca daca s-ar mentine solutia instantei de fond ar beneficia de doua ori de despagubiri pentru acelasi imobil.
Conform principiului de drept exprimat in adagiul „electa una via, non recursum ad alteram”odata utilizata procedura Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi exercitata ulterior o actiune in despagubiri intemeiata pe dreptul comun.
Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul de acces la un tribunal, pentru ca impotriva deciziilor emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta, careia i se confera o jurisdictie deplina.
Astfel, in titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente a fost consacrat regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. In art. 19 din acest titlu se stipuleaza ca deciziile adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor pot fi atacate cu contestatie in conditiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 in contradictoriu cu statul, reprezentant de aceasta comisie.
Impotriva acestei sentinte s-a declarat recurs de recurenta W.A., criticandu-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
In dezvoltarea motivelor de recurs sentinta este criticata pentru urmatoarele motive:
1. Instanta de apel a retinut in mod gresit actul juridic dedus judecatii, in conditiile in care actiunea de fata are in vedere calitatea actuala de proprietar al imobilului si nu simpla calitate de persoana indreptatita la obtinerea de despagubiri in conditiile legii 10/2001. Ne aflam in prezenta unei actiuni in revendicare, imprescriptibila din punct de vedere extinctiv, iar practica judiciara si jurisprudenta CEDO au statuat ca desi in materia imobilelor preluate de stat in mod abuziv exista lege speciala pentru reglementarea situatiei juridice a acestora, o actiune pe calea dreptului comun este admisibila deoarece procedura administrativa este o alternativa pentru fostii proprietari, care s-a dovedit a fi un instrument ineficient.
2. Se mai arata ca urmare a schimbarilor legislative aparute prin legea 1/2009 reclamanta pretinde ca are dreptul la despagubiri constand in valoarea corespunzatoare de piata a imobilului, iar acest drept este protejat de dispozitiile art. 1 din Protocolul 1 Aditional la CEDO. Recurenta mai sustine ca acest drept i-a fost recunoscut de toate autoritatile statului inclusiv de instantele de judecata, prin dispozitia nr.4462/23.11.2006 a UAT Codlea si de instantele de judecata prin decizia civila nr. 1514/2009 pronuntata de Curtea de Apel Brasov. Nerestituirea imobilului catre reclamanta pana in prezent, in lipsa acordului oricarei despagubiri, constituie o ingerinta in dreptul de proprietate si in respectarea bunurilor cetatenilor.
3. Mai este subliniat interesul patrimonial pe care il justifica recurenta, si care arata aceasta este un interes suficient de bine stabilit in dreptul intern, cert, irevocabil si exigibil, care intra in sfera de aplicare a notiunii de bun in sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. In acest sens au fost invocate cu titlu de practica CEDO, cauzele Viasu Contra Romaniei, Faimblat contra Romaniei, Manoilescu contra Romaniei.
4. Procedura speciala prevazuta de dreptul roman nu conduce la repararea integrala, efectiva si in timp util a prejudiciului.
Examinand decizia atacata in raport de criticile formulate instanta apreciaza ca recursul nu este intemeiat si in consecinta va fi respins in baza dispozitiilor art. 312 Cod procedura civila pentru urmatoarele considerente:
Actiunea promovata de reclamanta nu este o actiune in revendicare, clasica, a proprietarului neposesor, impotriva posesorului neproprietar, ci este asa dupa cum rezulta din modul de redactare a capatului de cerere principal, o actiune, indreptata impotriva Statului, prin care se solicita obligarea paratului, la plata de despagubiri, echivalente cu plata valorii de piata a imobilului casa, inscris in CF 93xx Codlea, imobil trecut in proprietatea statului pe baza decretului 223/1974.
Instanta de apel a retinut in mod corect ca reclamanta este beneficiara dispozitiei nr.4464/2006 emisa de Primarul Orasului Codlea, prin care i-au fost acordate despagubiri sub forma de titluri despagubire, care urmeaza sa fie stabilite de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor. Impotriva acestei decizii, partea interesata putea sa exercite calea de atac a contestatiei, aspect nedovedit in cauza, iar acest lucru echivaleaza cu achiesarea reclamantei la propunerea de despagubiri adoptata prin respectiva dispozitie.
Faptul ca mecanismul pus la dispozitie de legiuitor, respectiv Fondul Proprietatea nu functioneaza, nu justifica suprimarea unei proceduri judiciare. Legea 10/2001, de care, de altfel, a si uzat si in favoarea caruia a fost emisa o dispozitie, prin care s-a acordat reparatia in modalitatea de mai sus aratata, pentru imobilul constructie, nu ii confera reclamantei, dreptul de a apela la procedurile judiciare, in cadrul carora sa obtina o hotarare judecatoreasca, in afara oricarei previziuni si prospectiuni bugetare.
S-ar ajunge astfel la pronuntarea unor hotarari judecatoresti care sa inlocuiasca titlurile de despagubiri emise de Comisia Centrala, infiintata pe baza legii speciale si a caror eficienta este minima, neputand avea nici o garantie de executare, atata timp cat sunt in afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii si a bugetului de stat.
Actiunile indreptate direct impotriva statului, prin care se pretinde obligarea acestuia la alte masuri reparatorii, decat cele prevazute de lege nu pot avea temei suficient nici in CEDO si nici in dispozitiile art. 1 al Protocolului I aditional la CEDO.
Aceasta pentru ca CEDO, nu garanteaza dobandirea dreptului de proprietate ci sanctioneaza nerespectarea drepturilor si libertatilor ocrotite prin Conventie.
Reclamanta nu a facut dovada existentei unui „bun actual” in patrimoniul sau, astfel ca nu poate pretinde despagubiri de la stat, pentru ca i-a fost nesocotit acest drept. Pretentiile reclamantei, se intemeiaza pe un eventual drept de creanta, care nu poate fi considerat un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional, decat daca ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotarare judecatoreasca intrata in puterea lucrului judecat, lucru care se putea realiza in speta de fata pe calea procedurii instituita de legea 247/2005.
Intrucat, notificarea formulata de reclamanta, a fost finalizata prin emiterea unei dispozitii, in care s-a dispus acordarea de titluri de despagubiri, inseamna ca dreptul invocat de reclamant, nu constituie un „bun existent” si nu este titular al unei creante exigibile susceptibila de executare.
Fata de aceste considerente, in mod gresit instanta de fond a apreciat existenta unei neconcordante intre legea interna si CEDO, acordand prioritate acesteia din urma, asa cum s-a statuat in Decizia 33/2008 pronuntata de ICCJ in solutionarea unui recurs in interesul legii.
In plus, fata de cele de mai sus, a admite actiunea in obligarea Statului Roman, la despagubiri, cu depasirea limitelor stabilite de legea 10/2001 asa cum a fost modificata prin legea 247/2005, prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despagubirilor, plaseaza judecatorul in sfera legislativului, asumandu-si rolul de a crea legea si nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru institutional al statului.
Pentru aceste considerente instanta apreciaza ca recursul declarat de recurenta reclamanta nu este intemeiat, criticile formulate in acest sens sunt nefondate si in consecinta va fi respins iar decizia pronuntata in apel va fi mentinuta ca legala si temeinica.
Decizia civila nr. 1354/R/14 octombrie 2011