INSTANTA
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 05.05.2015 sub nr…., reclamantii B.A. si B.L.A., prin reprezentant conventional F.I.S., in contradictoriu cu parata R.B. S.A., a formulat cerere de chemare in judecata prin care a solicitat instantei:
1. sa se constate caracterul abuziv al clauzelor prevazute in art.4 pct.4.1, 4.5 si 4.6 din contractul de credit nr.RFI49945242826 din data de 29.05.2008,
2. sa se stabilizeze cursul de schimb CHF-RON la cursul existent la momentul semnarii contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului;
3. denominarea in moneda nationala a platilor.
4. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca, in esenta, in cursul anului 2008 s-a incheiat contractul de credit nr. RFI49945242826, intre parata si reclamanti, in calitate de imprumutati, pentru suma de 41.902 CHF, pe o perioada de 366 luni, instituindu-se in favoarea bancii pentru garantarea acestui imprumut ipoteca de rangul I asupra imobilului descris in contractul de credit.
In ceea ce priveste stabilizarea cursului valutar, reclamantii au aratat urmatoarele:
OUG 174/2008 retroactiveaza, in cazul ei operand o exceptie a neretroactivitatii legii.
Retroactivitatea este situatia de exceptie prin care se admite ca anumite legi sa se aplice totusi si asupra unor fapte care s-au petrecut inainte de intrarea lor in vigoare.
Una din situatiile in care legea poate retroactive, situatie in care se afla reclamantii, este aceea privind legile interpretative.
O.U.G. nr.174/2008 este o lege interpretativa, legiuitorul realizand o interpetare a unui act normativ emis anterior, anume a O.G. nr.21/1992 privind protectia consumatorilor, cu scopul de a clarifica.
Dupa cum se vede, la art. II, OUG nr.174/2008 completeaza si modifica OG nr.21/1992, sens in care, la art. 9 indice 3 din OG nr.21/1992, se prevede imperativ, la litera 1, pct 1 si 2: „(...) pe parcursul derularii contractului: 1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricaror a altor costuri mentionate in contract; 2. se interzice introducerea si perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost mentionate in contract”.
Astfel, partile trebuie sa poata, si legea le confera acest cadru, sa-si asume obligatiile in mod liber. Astfel, una dintre parti nu poate sa-si impuna in mod unilateral conditiile contractuale profitand de situatia de nevoie in care se afla cealalta parte (acordarea unui credit).
Este de notorietate faptul ca, in prezent institutiile bancare au o mare putere de a-si impune propriile reguli si conditii in fata clientilor sai constrangandu-i intr-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializeaza) sa accepte conditiile impuse de acestea. Astfel ca imprumutatii, nu de putine ori, constransi de situatiile obiective de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoiti a incheia contracte de creditare in conditii neavantajoase.
Astfel, institutiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide in discutiile de „negociere”, respectiva operatiune ajungand a fi golita de orice continut si a se rezuma la doar la o achiesare la contract din partea clientului. In acest sens contractul de credit fiind unul de adeziune.
C.J.U.E. a stabilit la data de 30.04.2014, prin cauza C-26/13, ca diferenta de curs valutar de la momentul acordarii creditului si de la momentul platii ratelor, nu este o parte a pretului contractului, ca nu este o remuneratie a creditorului.
Curtea a statuat ca banca nu trebuie sa fie un speculator - cel putin nu in relatiile cu consumatorii.
De altfel, argumentul aparatorilor bancii a fost de-a dreptul periculos pentru banca, intrucat i-a lasat sa inteleaga ca, in relatiile cu consumatorii, banca speculeaza pe cursul valutar ceea ce este, in mod evident, interzis in contractele de credit de retail. Banca da un credit si pentru acest lucru primeste o dobanda, care, in functie de faptul ca a fost sau nu negociata, poate fi considerata ca facand parte din obiectul principal al contractului. Dar speculatia pe diferenta de curs valutar nu este o remuneratie, asa dupa cum a decis CJUE in cauza Kasler si, in consecinta, ea poate analizata de instanta nationala. Pretul creditului este dobanda. Tot ceea ce e in plus perceput, oneros vorbind, este o specula a paratei.
In cazul creditelor in franci elvetieni, diferenta dintre cursul de schimb de la data semnarii contractului si cel de la data platii ratelor, este de peste 100%. Intrucat diferenta e atat de mare, contractul nu a fost negociat, iar parata a ascuns informatii esentiale relative la riscul de depreciere a monedei nationale, apare ca fiind evident ca avem in discutie o clauza ce provoaca un dezechilbru semnificativ, fiind pe cale de consecinta abuziva. Un contract echitabil trebuie sa explice in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al CHF, pentru ca un consumator, cat de cat diligent, sa poata evalua, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din faptul semnarii contractului.
Astfel, un contract echitabil e acela care e inteligibil nu doar din punct de vedere gramatical, ci si economic, pentru ca cel ce cumpara un produs sa inteleaga caror riscuri se supune. Aceste cerinte ale unui contract echitabil nu au fost respectate de catre parata, motiv pentru care reclamantii apreciaza ca intemeiata prezenta solicitare.
Diferenta din curs valutar este uriasa, insemnand aproximativ jumatate din rata.
De la data acordarii creditului, valoarea CHF a fost in continua crestere, azi fiind mai mult decat dubla, iar asupra acestui risc profesionistul avea obligatia sa ii informeze in termeni clari, pentru ca reclamantii, profani in ale economicului, sa poata decide in cunostinta de cauza.
In fapt, intre reclamanti, in calitate de imprumutati si banca parata, (numita in ce urmeaza Banca), in calitate de imprumutator, s-au incheiat Contractele de credit, imprumuturile fiind acordate in franci elvetieni (CHF).
In cadrul discutiilor prealabile purtate cu ofiterii de credit din cadrul bancilor parate, reclamantilor, pe de o parte li s-a recomandat “calduros” contractarea unui imprumut in CHF, iar pe de alta parte practic li s-a impus aceasta moneda, spunandu-i-se ca “nu ne incadram” conditiilor de creditare in moneda nationala sau EURO. Interesant este ca, practic, “ne-am incadrat” in cele din urma a primi suma solicitata initial, dar intr-o alta moneda, respectiv CHF.
In ceea ce priveste argumentele date de catre banci pentru contractarea unui imprumut in CHF, reclamantii au aratat ca printre altele, acestea au fost urmatoarele: CHF-ul nu a avut fluctuatii, fiind „cea mai sigura moneda”, Elvetia este o tara stabila din punct de vedere economic si politic, creditul in moneda CHF este cel mai convenabil si mai sigur, neexistand niciun risc ca moneda sa isi schimbe cursul pe viitor.
Li s-au prezentat chiar si inscrisuri care prezentau stabilitatea CHF-ului, faptul ca nu a avut fluctuatii in ultimii 10 de ani. Mai mult, s-au facut comparatii cu moneda EURO, care a inregistrat cresteri si scaderi, fiind dintotdeaua considerata „o moneda care prezinta factor de risc, spre deosebire de CHF”.
Avand in vedere indicatiile primite si amplu argumentate de la momentul incheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstantele economice de la acel moment precum si la capacitatea reclamantiilor de intelegere a clauzelor contractuale si a implicatiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectarii contratului.
Astfel, reclamantii s-au obligat sa returneze creditul contractat la termenele si in cuantumul stipulat in contract, avand in vedere cursul valutar al CHF de la acea data.
Un aspect important de mentionat este ca reclamanti nu “am ridicat” de la banca suma imprumutata in moneda CHF, ci suma a fost ridicata in lei sau euro, calculate dupa un curs valutar al bancii, unde si de aceasta data s-au inregistrat pierderi, suportate tot de catre reclamanti.
Pe parcursul derularii contractului, costul francului elvetian s-a dublat cu consecinte grave asupra capacitatii reclamantilor de a isi indeplini obligatiile contractatuale. Cresterea accelerata a valorii CHF fata de moneda nationala cu implicatii negative directe asupra costurilor imprumutului ce se rasfrang asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF au determinat o schimbare a conditiilor contractuale avute in vedere la data contractarii creditului si, in consecinta, incumba in sarcina reclamantilor obligatii vadit disproportionate fata de cele in considerarea carora s-au exprimat vointa de a contracta imprumutul.
Avand in vedere pozitiile de inegalitate de pe care actioneaza partile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic - banca, care are o pozitie dominanta in raport cu consumatorul, obligatia informarii in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privie la aspectele esentiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicatiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010. De asemenea, conform art. 57 „In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligati sa ofere consumatorilor informatii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligatiilor ce le revin”. Aceste obligatii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precadere a operatorilor economici din domeniul fmanciar- bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expusi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse in lipsa unei informari reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecinta, evitarea unor astfel de situatii.
Cu privire la caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, in continuarea celor expuse anterior, reclamantii au invederat si urmatoarele:
Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, intrucat, raportat la momentul incheierii contractului si la circumstantele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea influentarii naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligatiilor asumate de catre parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de catre consumator cu toate consecintele negative asupra posibilitatii de respectare a obligatiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului.
Or, avand in vedere obligatia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului in scopul garantarii dreptului consumatorului de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea bancilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru expertii financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila iar la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, cresterea valorii fata de moneda nationala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si national intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecand de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.
Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezinta un contract de adeziune continand clauze prestabilite de catre Banca care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozitiilor juridice ale partilor contractante in sensul afirmarii intereselor bancii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezinta partea mai slaba in contract.
Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva intrucat reclamantii, in calitate de consumatori, nu am avut posibilitatea reala de a negocia continutul acestei clauze, fiind constransi, prin natura redactarii contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. In aprecierea echibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aiba in vedere criteriul echivalentei prestatiilor fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligatiile asumate de catre parti, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denatureaza raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situatiei consumatorului si conferirea bancii unui avantaj economic vadit disproportional. De asemenea, in considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie avuta in vedere si aptitudinea acesteiea de a indeparta continutul contractului in favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializandu-se in obtinerea de catre banca a unui castig injust in detrimentul consumatorului, contrar principiului echitatii si bunei-credinte, principii ce trebuie sa guverneze relatiile contractuale.
In ceea ce privesre stabilizarea (ingheiarea) cursului de schimb CHF- leu la cursul existent la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului:
Avand in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinand onerozitatea excesiva a executarii obligatiei de catre reclamanti, acestia considera ca se impune restabilirea prestatiilor inerente contractului asumat prin inghetare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnarii contractelor astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestatiilor asumate de parti care sa corespunda manifestarii de vointa in sensul angajarii in acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevazute de Codul Civil cu privire la obligatii, din acest fapt decurgand anumite consecinte asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligatiilor partilor la momentul incheierii contractului este determinata sau determinabila astfel incat partile se angajeaza din punt de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre parti la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig. Plecand de la aceasta caracteristica inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispozitiilor legale intrucat, in lipsa unui acord expres al partilor prin care sa-si asume posibilitatea unui castig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinta stramutarii asupra reclamantilor a riscului generat de cresterea valorii CHF.
Este vorba despre un eveniment imprevizibil, viitor si incert, care excede in mod clar capacitatii de intelegere a consumatorului, intrucat acesta nu are cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permita anticiparea unei cresteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinta, asumarea in cunostinta de cauza a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte conditii aplicabile contractului trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligatia bancii de a administra riscul in sensul diminuarii lui prin organizarea adecvata a activitatii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumator iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerintelor echitatii si bunei-credinte.
Trebuie sa avem in vedere faptul ca au fost indusi in eroare de catre parate, care le-a prezentat o alta situatie decat cea reala, in virtutea careia a contractat.
Avand in vedere prevederile art. 969 C.Civ conform carora partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligatie, distributia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a cresterii valori CHF fata de moneda nationala, apara ca o solutie justa si echitabila ce materializeaza aplicarea acestui principiu.
Intrucat s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si, pe cale de consecinta, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decat cele pe care partile au inteles sa le stabileasca, considera ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odata cu intrarea in vigoare Noului Cod Civil beneficiaza de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a solutiilor conturate in practica si in doctrina. Luand in considerare ca noua reglementare consacra ca solutie legislativa una dintre solutiile date in jurisprudenta, in considerarea imperativului social si juridic de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da solutia statuata in Noul Cod Civil fara a se putea reprosa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justitie in Decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la pret intr-un contract cu executare succesiva (Buletinul Jurisprudentci 1996, pg. 230).
In sustinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea platii, a invederat faptul ca partile s-au obligat in conditiile economice existente la data incheierii contractului cand CHF avea o valoare moderata fata de moneda nationala asa incat, ca urmare a schimbarii acestor conditii, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile imprejurari economice. De asemenea, intrucat schimbarea conditiilor economice a fost imprevizibila, reclamantii neavand cunostinte de specialitate in domeniul ilnanciar-bancar care sa-i permita anticiparea unei devalorizari vadite a leului fata de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de vointa al partilor intrucat hiper-valorizarea CHF detumeaza contractul de la scopul in vederea caruia a fost incheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde vointei concordante a partilor.
In ceea ce priveste solicitarea de denominare in moneda nationala a platilor conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea, efectuarii platilor, intre rezidenti ce fac obiectul comertului cu bunuri si servicii in moneda nationala: Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar “Platile, incasarile, transferurile si orice alte asemenea operatiuni intre rezidenti, care fac obiectul comertului cu bunuri si servicii, se realizeaza numai in moneda nationala (leu), cu exceptia operatiunilor prevazute in anexa nr. 2”. Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevazuta in anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel incat se impune ca executarea obligatiilor decurgand din acest contract sa se faca in moneda nationala. De asemenea, efectuarea platilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constand in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecinta impovararii consumatorului, determinand o onerozitate excesiva fata de obligatia asumata, fapt contrar principiului echitatii si bunei credinte care trebuie sa guverneze executarea contractului. Avand in vedere acest aspect, denominarea in moneda nationala a platilor constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitatii.
Astfel, ii revine judecatorului sa intervina pentru a ocroti interesele cocontractantului afectat de evolutia pietei. Ca rezultat al acestei interventii, instanta va putea dispune fie adaptarea contractului (astfel incat beneficiile sa fie echitabil repartizate intre parti), fie incetarea acestuia.
Interventia instantei este limitata exclusiv la acele ipoteze in care situatia respectivului debitor este grav afectata datorita unor circumstante exceptionale, ce nu au putut fi prefigurate la data incheierii contractului, si pe care respectivul debitor nu si le-a asumat.
Astfel, revine in sarcina judecatorului national misiunea deloc usoara de a remodela un contract, evitand insa situatia in care acesta ajunge sa produca alte efecte decat cele avute in vedere initial de parti.
Anumite contracte, contractele cu executare succesiva si contractele afectate de un termen suspensiv de executare sunt expuse, pe durata fiintei lor, unor imprejurari aleatorii ale caror origini se afla in conjunctura economica si, fluctuatiile monetare. Atunci cand se incheie un contract, mai ales in perioadele de stabilitate monetara relativa, partile contractante se obliga avand in vedere circumstantele sau realitatile economice ale momentului. Dar, in cazul in care, dupa incheierea contractului, pe durata executarii sale, intervin evenimente neprevazute ce genereaza dezechilibru intre valoarea prestatiilor partilor pot sa apara grave dezechilibre, susceptibile a fi cauza de ruina economica pentru o parte si de imbogatire pentru cealalta.
Pornind de la cele aratate, in doctrina juridica acest fenomen a fost desemnat prin termenul de impreviziune. Asadar, impreviziunea consta in paguba pe care o sufera una dintre partile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine intre prestatiile sale si contraprestatiile celeilalte parti, in cursul executarii contractului.
Referitor la caracterele impreviziunii, reclamantii au aratat urmatoarele:
Pentru intelegerea corecta a notiunii de impreviziune, sunt de retinut urmatoarele precizari: a) impreviziunea se pune numai in sfera obligatiilor izvorate din contracte cu titlu oneros; b) impreviziunea este o problema de ordin economic si financiar c) paguba pe care sufera sau este pe cale de a o incerca o parte contractanta, rezultata din dezechilibrul prestatiilor, intervine intotdeauna dupa momentul incheierii contractului
Cu alte cuvinte, suntem in prezenta unei leziuni aposteriori. Totusi impreviziunea se deosebeste de leziunea-viciu de consimtamant. Leziunea-viciu de consimtamant consta in paguba suferita de una dintre partile contractului sinalagmatic, cu titlu oneros si comutativ, datorita dezechilibrului de valoare dintre prestatiile partilor, dezechilibru existent in momentul incheierii contractului. Astfel, de pilda, pretul stabilit in contract este mult inferior sau superior valorii bunului vandut.
Intrebarea care se pune este aceea daca in caz de impreviziune este posibila refacerea echilibrului prestatiilor la care partile s-au obligat la incheierea contractului, adica adaptarea clauzelor contractului la noua situatie economica si monetara din societate.
In legatura cu clauzele privind impreviziunea, reclamantiii au aratat ca fara indoiala ca partile contractante, prin acordul lor de vointa, pot sa intervina si sa reechilibreze contractul prin incheierea unei conventii de adaptare a acestuia la noile conditii. Si mai mult, ele pot anticipa impreviziune, ca masura de prevedere, prin clauzele stipulate in cuprinsul contractului sau prin conventii distincte.
Clauzele de indexare sunt valabile deoarece ele constituie o concretizare a principiului libertatii contractuale, fara a depasi limitele acestuia. Prin indexare se intelege corelarea unei valori economice cu o alta valoare economica, in vederea mentinerii in timp a valorii reale a obligatiilor contractuale. Indicii economici de indexare care se stabilesc in asemenea clauze sunt: cursul la zi a unei monede straine, pretul la zi a unor bunuri sau servicii de prima necesitate (paine, carne, transport pe calea ferata), pretul metalelor pretioase etc. - toate, presupus de parti mai stabile. In cazul stipularii clauzelor de indexare, acestea opereaza imediat, restabilindu-se automat echilibrul prestatiilor pecuniare.
Pe langa aceste clauze, partile contractante au la dispozitie si un alt mijloc juridic preventiv, pentru a se apara impotriva consecintelor impreviziunii. Este vorba de clauzele de revizuire a contractului sau de hardship. Clauza de revizuire este obligatia pe care si-o asuma expres partile ca vor revedea si reajusta prestatiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, tinand cont de schimbarile constatate in circumstantele economice.
Clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare, intrucat clauzele de indexare opereaza automat. Dimpotriva, clauzele de revizuire au ca efect doar obligatia partilor de a reexamina contractul, la anumite intervale de timp, si a proceda, prin acordul lor de vointa, la readaptarea lui, atunci cand este necesar. Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie sa fie in conformitate cu ordinea publica monetara si economica.
In toate cazurile in care revizuirea prestatiilor partilor este rezultatul unei clauze contractuale care prevede atat evenimentul imprevizibil care genereaza efecte, cat si maniera in care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiunea impreviziunii este pe deplin solutionata in virtutea acestei clauze. De aceea, intr-o atare ipoteza, nici macar nu se gasesc intr-o ipoteza de impreviziune, din moment ce partile au prevazut evenimentul care poate genera dezechilibrul prestatiilor si au indicat si remediile acestuia, in realitate, intr-o asemenea situatie partile sunt chiar in cazul aplicarii directe si concrete a principiului fortei obligatorii a contractului care se manifesta prin chiar acea clauza.
In legatura cu problema revizuirii contractului si reechilibrarii prestatiilor de catre judecator, reclamantii au aratat urmatoarele:
Adevarata problema la care trebuie sa raspundem cand vorbim de impreviziune este data de intrebarea: poate judecatorul, in lipsa unei clauze de impreviziune, in cazuri exceptionale, sa intervina in contract in vederea reechilibrarii prestatiilor afectate de cauze imprevizibile survenite ulterior momentului incheierii contractului? Aplicarea stricta a principiului fortei obligatorii a contractului, ar reclama un raspuns negativ. Insa C.J.U.E. a statuat un raspuns afirmativ, ca si legiuitorul national de altfel, o data cu intrarea in vigoare a Noului Cod de procedura Civila. De aceea, art. 1271 alin. (1) C. civ. prevede ca „partile sunt tinute sa isi execute obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa, fie datorita cresterii costurilor executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei”, consacrand astfel nominalismul monetar care nu este altceva decat o expresie a principiului fortei obligatorii a contractului. Totusi, situatia se prezinta complet diferit in cazul in care evenimentul care genereaza dezechilibrul dintre prestatiile partilor are anumite caractere, iar dezechilibrul insusi o anumita intindere. Optand pentru versiunea admiterii a impreviziunii, asemeni majoritatii sistemelor moderne de drept, legiuitorul roman a reglementat impreviziunea ca pe o cauza de revizuire a prestatiilor partilor, in art. 1271 alin. (2) si (3) C. civ.
Aceasta realitate legislativa a fost precedata de mai multe discutii in literatura de specialitate si de o jurisprudenta nationala fata de veciul Cod Civil aplicabil in cauza. In sustinerea adoptarii tezelor impreviziunii, au fost invocate urmatoarele argumente: a) argumentul principal ar rezulta din interpretarea vointei prezumate sau probabile a partilor contractante. Se presupune ca ele s-au obligat sub conditia subinteleasa ca situatia economica existenta in momentul incheierii contractului se va mentine aceeasi pe toata durata executarii lui. Asadar, in contract, trebuie a fi presupusa clauza tacita rebus sic stantibus. Daca aceasta situatie s-a schimbat radical si, prin urmare, executarea devine prea oneroasa, adica lezionara, pentru una dintre partile contractante, revizuirea contractului de catre instanta de judecata se impune ratio legis in vederea restabilirii echilibrului prestatiilor. In concluzie, se poate spune ca revizuirea judiciara a contractelor „corespunde vointei prezumate a partilor contractante; b) in vechea reglementare, se prevedea expres (fostul art. 970 din vechiul Cod civil) ca toate contractele trebuie executate cu buna-credinta si in conformitate cu echitatea. Or, a plati un pret cu mult mai mare sau mai mic decat valoarea reala a bunului din momentul executarii prestatiilor este contrar bunei-credinte si echitatii; c) partea contractanta care solicita executarea unei prestatii care duce la ruina economica a celeilalte parti ar putea fi considerata ca savarseste un abuz de drept; d) obligarea debitorului la executarea unei prestatii care a devenit exagerat de oneroasa ar avea ca efect imbogatirea fara cauza justa a creditorului; prin urmare, revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestatiilor, se justifica pe principiul imbogatirii acestuia fara justa cauza; doctrina juridica si practica judiciara din tara noastra care nu mai este de actualitate, a apreciat ca instantele de judecata nu sunt competente sa pronunte revizuirea contractelor pe motiv de impreviziune. Conceptia avea la baza principiul nominalismului monetar, conform caruia, in obligatiile pecuniare, puterea de plata a banilor ramane neschimbata, chiar daca puterea lor de cumparare s-a modificat pana la scadenta datoriei; debitorul este obligat asadar, sa plateasca numai suma nominalizata in contract. Ulterior, s-a impus necesitatea aplicarii impreviziunii la anumite situatii (in primul rand, contractele cu executare succesiva, cum sunt: contractul de vanzare-cumparare cu plata pretului in rate, contractul de inchiriere incheiat pe o durata mai indelungata si contractul de renta viagera, datoriilor de valoare).
La data adoptarii noului Cod civil, majoritatea sistemelor modeme de drept admiteau revizuirea judiciara a contractelor pentru impreviziune. Mai cu seama le retine atentia, traditia extrem de bogata a dreptului german in aceasta privinta, unde teza impreviziunii a fost admisa inca din perioada interbelica si astazi reglementarea uniforma a impreviziunii ca si cauza de revizuire judiciara in Principiile UNIDROIT, in Principiile dreptului european al contractelor, in Cadrul Comun de Referinta pentru dreptul european al contractelor. Urmand tendinta majoritara si preluand partial reglementarile existente in proiectele uniforme de codificare (mai cu seama Principiile dreptului european al contractelor si Principiile UNIDROIT), legiuitorul roman, renuntand la traditia juridica francofona, a reglementat expres impreviziunea ca si exceptie de la principiul fortei obligatorii a contractului in art. 1271 alin. (2) Noul Cod Civil, conform caruia: „Cu toate acestea (adica, in pofida nominalismului monetar reglementat de paragraful precedent al aceluiasi articol - n.n.), daca executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a imprejurarilor care ar face vadit injusta obligarea debitoarului la executarea obligatiei, instanta poate sa dispuna: (...)” adaptarea contractului sau incetarea acestuia.
Astfel, reclamantii au solicitat sa se aiba in vedere faptul ca: schimbarea imprejurarilor a intervenit dupa incheierea contractului; schimbarea imprejurarilor, precum si intinderea acestora nu au fost si nici nu puteau fi avute in vedere de catre reclamanti, in mod rezonabil, in momentul incheierii contractului; ca debitor, urmare a impunerii clauzei de risc valutar (abuziva si pe cale de consecinta nula) nu au dorit sa isi asume unilateral riscul schimbarii imprejurarilor astfel incat nu se poate considera in mod rezonabil ca si-a asumat un asemenea risc.
In atare conditii se justifica adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si beneficiile ce rezulta din schimbarea imprejurarilor, in vederea restabilirii echilibrului contractual.
In esenta, in prezenta cauza, dezideratul salvgardarii contractului se poate realiza pe calea adaptarii sale in sensul stabilizarii cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul incheierii contractului, fara a genera o situatie injusta pentru una dintre parti,
Au mai aratat ca obligatiile care cad in sarcina reclamantilor, in calitate de consumatori-imprumutati, sunt vadit disproportionale, prin raportare la cele, fata de care s-au angajat juridic, prin exprimarea consimtamantului, la momentul incheierii contractului, cresterea excerbata a valorii CHF fata de moneda nationala are, fara dar si poate, implicatii nefaste, in mod direct, asupra costurilor imprumutatului contractat, care se rasfrang asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, determinand, in aceasta ipoteza o schimbare radicala a conditiilor contractuale de la data contractarii creditului.
Fata de prevederile exprese implementate de dispozitiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor raportat si la dispozitiile art. 57 din O.G. nr. 50/2010, operatorul economic, in speta, banca -parata care are, oricum o pozitie dominanta fata de consumator, are obligatia de informare in mod complet, corect si precis a celui care imprumuta, cu privire la aspectele esentiale ale produsului, respectiv creditului contractat, cu referire la implicatiile indatoririi si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, fiind de notorietate faptul ca reclamantii- imprumutati, in raport cu parata - operator bancar, actioneaza de pe pozitii de inegalitate, dar si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit.
Operatori economici din domeniul fmanciar-bancar, trebuie sa-si exercite cu buna credinta obligatia de informare legala instituita in sarcina lor, atributie menita sa protejeze interesele consumatorilor, care sunt expusi riscului de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii in lipsa unei informari reale cu privire la serviciile contractate.
Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, fata de faptul ca, riscul valutar este suportat in mod exclusiv de consumatorul -imprumutat, determinand , in aceste conditii, un dezechilibru major intre drepturile si obligatiile aumate de catre parti, toate consecintele negative ale variatiei cursului de schimb valutar fiind in sarcina consumatorului.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezisa si in natura prestabilita si impusa consumatorului, fara a-i acorda posibilitatea influentarii acesteia, practic, consumatorul este fortat sa se supuna unor conditii contractuale asupra carora nu a fost informat.
Este cert faptul ca, parata a incalcat flagrant obligatia de transparenta contractuala instituita in sarcina sa, ca operator bancar, prin faptul ca parata se circumscrie exigentelor de de informare si protectie inerente dreptului consumatorului, scopul urmarit constand in a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie.
Aceasta in mod intentionat nu a respectat obligatia de consiliere, in sensul ca, in mod voit a omis a furniza consumatorului informatii cu privire la riscul de hiper-valorizare a monedei de referinta, respectiv CHF.
Pentru expertii din cadrul domeniului financiar bancar, fiind o situatie previzibila, intrucat francul elvetian este o moneda instabila, cresterea valorii monedei de referinta a creditului fata de moneda nationala era inevitabila, valoarea francului elvetian la momentul contractarii se incadra intr-un minim istoric.
Fata de aceasta perioada comerciala inselatoare, dreptul european si cel national a sanctionat sever nerespectarea obligatiei de consiliere, consumatorul fiind in eroare asupra continutului raportului juridic , plecand de la o imagine denaturata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.
Contractul de credit reprezinta un contract de adeziune, continand clauze prestabilite de catre banca-parata care se impun reclamantilor fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, de a negocia clauzele inserate, actionand de pe pozitii juridice inegale in raport cu imprumutatorul, evident in virtutea afirmarii intereselor bancii, in calitate de profesionist si in detrimentul consumatorului-imprumutat.
In calitate de consumator, reclamantii, nu au avut oportunitatea certa a discuta si de a negocia efectiv continutul contractului incheiat, vizand, in special, clauza de risc a schimbului valutar, fiind determinati prin modul de redactare a contractului de credit la acceptarea conditiilor si clauzelor implementate, astfel cum au fost prestabilite, fiind un contract standard, prestabilit.
Riscul valutar care se materializeaza efectiv in obtinerea de catre parata a unui castig injust, evident in defavoarea consumatorului, incalca fara dar si poate, principiul echitatii si pe cel al bunei-credinte, ce guverneaza relatiile contractuale dintre partile implicate in prezentul proces.
Sub acest aspect, referindu-se cu precadere la caracterul abuziv al clauezi contractuale supuse analizei, clauza de risc a schimbului valutar este o clauza ce cade exclusiv in sarcina consumatorului, or in atare conditii, se confera bancii - parate un avantaj economic vadit disproportionat fata de consumator, ce denatureaza raportul juridicic existent, criteriul echivalentei prestatiilor presupune existenta unei proportionalitali prestatiilor, prin drepturile si obigatiile asumate de parti, in aprecierea echiibrului sai dezechilibrului contractual.
Fata de dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserarii clauzei de risc valutar, se impune restabilirea prestatiilor inerente contractului asumat, prin inghetarea cursului dc schimb CHF-LEU, la momentul semnarii contractului, asigurandu-se o proportionalitate a prestatiilor.
Codul Civil este cel care stabileste regulile generale si care guverneaza contractele de credit, cu privire la obligatii, contractul de credit are natura unui contract comutativ, in cadrul caruia partile cunosc intinderea drepturilor si obligatiilor raportului juridic, la momentul contractarii, fiind determinabile, in acest context se exclude expunerea la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert, in defavoarea unei parti, si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig.
In lispa unui acord expres al partilor, fata de caracteristica contractului de credit, prin care partiile sa-si manifeste consimtamantul si sa-si asume in acelasi timp si un castig cat si o pierdere, contractul nu poate fi interpretat ca fiind aleatoriu, cu consecinta asumarii de catre reclamanti a riscului generat de hiper-valorizarea CHF.
Avand in vedere gradul de cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar a1 consumatorului, hiper-valorizarea CHF, constituie un eveniment imprevizibil viitor si incert, raportat la puterea de intelegere a reclamantilor-imprumutati, eveniment care nu poate fi anticipat, fata de cresterea accelerata a cursului de scimb si in consecinta, asumarea in cunostinta de clauza a clauzei de risc valutar.
Mai mult, in speta de fata, interpretarea dispozitiilor art. 75 raportat la art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum trebuie sa cuprinda clauze clare, corecte care sa nu determine interpretari echivoce si pentru intelegerea carora sa nu fie necesar cunostinte de specialitate.
Masura care guvemeaza principiul echitatii si pe cel al bunei-credinte este prevazuta de Norma BNR nr. 17/2003, prin care stabileste in sarcina bancii-parate obligatia de a administra riscul in sensul diminuarii lui, prin organizarea unei activitati de creditare corespunzatoare, fapt ce exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumator, fiind de domeniul evidentei, necesitatea inghetarii cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului.
In prezenta speta, eficienta juridica trebuie manifestata cu precadere si asupra teoriei impreviziunii, avad in vedere ca imprejurarile de la momentul incheierii contractului s-au schimbat si drept urmare, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decat cele asupra carora, partile au convenit si au stabilit in mod expres prin contract, motiv pentru care parata este obligata sa modifice, intr-un fel sau altul, efectele contractului.
Partile trebuie sa actioneze de pe pozitii de egalitate si de buna-credinta, atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe parcursul executarii sale, obligatie care nu poate fi limitata sau exclusiva, solutia justa si echitabila , apare materializata in distribuirea intre parti ale pierderilor si beneficiilor rezultate, ca urmare a cresterii valorii CHF fata de moneda nationala.
Fata de faptul ca, partile s-au obligat in conditiile economice existente la data contractarii, cand CHF avea o valoare mai mult decat acceptabila si accesibila fata de moneda nationala, este necesar in atare imprejurari, ca urmare , a schimbarii intervenite, si contractul sa fie adaptat noilor conditii economice, prin stabilizarea cursului valutar la momentul semnarii contractului si denominarea platii, in sustinerea teoriei si principiului revizuirii efectelor contractului.
Aplicarea teoriei precizate, este permisa si chiar corespunde acordului de vointa al partilor prin prisma hiper-valorizarii CHF, care rastoarna scopul in vederea caruia contractul a fost si incheiat, executarea sa in contextul actual nu mai corespunde vointei concordante a partilor, determinate in mod evident de devalorizarea vadita a leului fata de CHF,care au condus la schimbarea conditiilor economice, imprevizibile.
In sarcina consumatorului sunt stabilite comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF, in atare conditii efectele partilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare care sunt impovaratoare, obligatia asumata de imprumutatul-consumator fiind excesiva, circumstanta care contravine principiului echitatii si al bunei credinte, principii care trebuie sa guverneze contractul de credit.
Curtea de Justitie a U. E a statuat in cauza Kasler vs. Ungaria C- 26/13, ca plata unui credit in moneda straina la un curs majorat fata de cel la data acordarii imprumutului nu face parte din pret, drept pentru care nu poate fi interpretata ca fiind o remuneratie a creditorului.
Asa cu au aratat in prima parte a prezentei, Curtea mentioneaza ca parata nu este un speculator, si nici nu trebuie sa fie un speculator, fata de diferenta de schimb valutar, cel cel putin nu in relatiile cu consumatorii, speculatia pe difernta de curs valutar nu este o remuneratie.
Potrivit considerentelor deciziei Curtii de Justitie a U. E in speta anterior amintita, limbajul din contractele de credit nu trebuie sa fie doar clar si inteligibil din punct de vedere gramatical, el trebuie sa fie, in primul rand usor de inteles din punct de vedere economic si juridic.
Dreptul Uniunii Europene protejeaza consumatorul de riscurile economice si juridice pe care si le asuma, intrucat trebuie sa-i fie clar, consumatorului-imprumutat, de la inceput ca isi asuma un risc, o astfel de obligatie pe un termen indelungat, resectiv 25 de ani.
In consecinta, C.J.U.E a interpretat ca diferenta de curs de schimb valutar nu face parte din pret si de aceea instantele nationale pot constata daca sunt indeplinite si celelalte conditii, ca o astfel dc clauza este abuziva, interpretare care este obligatorie pentru instantele nationale, inclusiv, cele romane.
Or, o clauza este abuziva, asa cum este definita in art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, cand nu a fost negociata in mod direct cu imprumutati, denandu-se posibilitatea de a influenta natura ei, cand face parte dintr-un contract de adeziune prestabilit, daca creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor si daca sunt incalcate cerintele bunei-credinte.
Dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 1, lit. a din anexa acestui act normativ invocat sunt imperative si ocrotesc un interes general, anume acela de a proteja consumatorii impotriva clauzelor abuzive mentionate in contractul comercial si prin urmare, incalcarea acestor norme este sanctionata cu nulitatea absoluta.
Clauzele inserate contravin si legislatiei comunitare incalcand prevederile art. 3 si 4 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22.12.1986, cu privire la armonizarea dispozitiilor legislative, reglementare si administrative ale Statelor membre in materie de credit destinat consumului.
In acest context, instantele nationale care constata caracterul abuziv al clauzelor, in temeiul art. 6, alin. 1 din Directiva 93/13CEE a Consiliului din 05.04.1993, pe de o parte sa deduca toate consecintele care decurg din contractul de credit potrivit dreptului national pentru a se asigura ca respectivele clauze nu creeaza obligatii pentru consumator (Hotararea Asturcom Telecomunicaciones C-76/10, ordonanta din 16.11.2010) si pe de alta parte sa aprecieze daca contractul din cauza poate continua sa existe fara clauzele abuzive.
In drept, reclamantii au invocat dispozitiile legale mentionate in cuprinsul cererii.
In probatiune, paratii au solicitat incuviintarea probei prin inscrisuri.
Cererea este scutita de la plata taxei judiciare de timbru.
In data de 30.06.2015, parata R.B. S.A. a formulat intampinare, prin care a invocat Exceptia inadmisibilitatii capetelor de cerere avand ca obiect inghetarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnarii contractului si denominarea in moneda nationala a platilor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neintemeiata.
In aparare, parata a aratat ca, in esenta, in contractul de credit nu exista o clauza de risc valutar.
A sustinut ca dispozitiile din noul Cod civil invocate de reclamanti nu sunt aplicabile spetei de fata, iar dispozitiile art.93 lit.g) din OG.21/1992 si ale OUG nr.174/2008 nu erau in vigoare la momentul acordarii imprumutului.
A da eficienta pretentiilor reclamantilor echivaleaza cu modificara obiectului contractului de credit si exonerarea acestora de la obligatia de a rambursa creditele contractate si incasate deoarece prin admiterea unei astfel de actiuni, reclamantii ar fi indreptatiti sa restituie altceva decat a primit, ceea ce ar incalca garv principiul fortei obligatorii a contractului.
A sustinut ca prevederile contractuale contestate sunt de fapt o aplicarea a principiului nominalismului monetar, neavand instituita obligatia preluarii de catre client a eventualului risc valutar provenit din schimbul valutar efectuat pentru rambursarea creditului.
A invederat ca speta Kasler C-26/13 nu este aplicabila in prezenta cauza.
A precizat ca nu pot fi retinute afirmatiile reclamantilor in sensul ca acestia nu au avut cunostinta despre riscul valutar si de faptul ca moneda CHF ar fi putut creste, aceste aspecte le aveau la dispozitie si puteau fi accesate din media, prin mijloace obisnuite accesibile, pretul contractului nefiind supus unor modificari imprevizibile.
A invocat faptul ca reclamantii nu au suferit un dezechilibru semnificativ efectiv care sa fi fost prezentat in fata instantei si dovedit.
In ceea ce priveste informarea reclamantilor, la data incheierii contractului de credit, banca si reclamantii s-au aflat pe aceeasi pozitie de cunoastere din perspectiva informatiilor privind riscul valutar.
A sustinut ca banca nu putea acorda imprumutatilor mai multe informatii decat cele deja cunoscute de acestia.
Reclamantii au ales in mod liber moneda de plata a ratelor in CHF.
A aratat ca reclamantii au facut o alegere constienta a creditului in CHF in considerarea avantajelor pe care acesta le oferea fata de creditul in RON sau in alte valute (EURO, USD), posibilitatea de a lua o suma mai mare cu costuri certe ale creditului mai mici fata de creditele in alta moneda.
A invederat ca reclamantii invoca in mod gresit impreviziunea potrivit prevederilor noului Cod civil.
A mentionat ca acordarea unui imprumut nu are cum sa constituie „comert cu bunuri si servicii” pentru a fi aplicabil alin.1 al art.3 din Regulamentul valutar nr.4/2005. In speta, partile sunt in ipoteza alin.2 art.3, respectiv in ipoteza operatiunilor intre rezidenti care nu fac obiectul comertului cu bunuri si servicii si care pot fi efectuate in mod liber, fie in moneda nationala, fie in valuta.
A sustinut ca norma BNR nr.17/2003 nu prevede obligatia bancii de preluare a riscului contractului.
In probatiune, parata a solicitat incuviinatarea probei prin inscrisuri, anexand la intampinare, in copie, inscrisuri (f.30-78).
Prin sentinta civila nr.484 din 29.01.2016, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Civila a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, cauza fiind inregistrat sub nr.18607/299/2016.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
In fapt,
Prin contractul de credit nr. RFI49945242826 din data de 29.05.2008 (filele 103-109 dosar 16164/3/2015) reclamantii au primit un credit pentru suma de 41902 CHF pe o durata de 366 luni.
In esenta, reclamantii contesta obligatia restituirii creditului acordat in moneda CHF.
In drept,
In raport de data incheierii contractului, respectiv 29.05.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar in raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedura civila puterea doveditoare a probelor este subordonata Codului civil din 1864 si celor ale Codului comercial, precum si conform dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Sub aspectul conformitatii clauzelor cu dispozitii legale exprese, respectiv art.1578 C.civ. 1864 ceea ce duce la inadmisibilitatea ce decurge din prevederile art.3 alin.2 din Legea 193/2000 conform caruia Clauzele contractuale prevazute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi. instanta retine urmatoarele:
Sub aspectul procedural, instanta constata ca inadmisibilitatile sunt exemple de exceptii procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate exceptiile peremptorii care tind spre a impiedica judecata in fond, respingerea cererii ca inadmisibila ori dispozitiile precitate nu stabilesc o asemenea finalitate prin precizarea expresa a sanctiunii inadmisibilitatii ba mai mult instanta constata ca aprecierea pe care ar trebui sa o faca pentru solutionarea unei astfel de exceptii ar conduce, in mod efectiv la o judecata asupra fondului. Pentru a determina ca instanta nu poate face analiza unor clauze prevazute in temeiul altor acte normative, presupune, in mod concret o verificare extinsa, iar in prezenta cauza o interpretare a dispozitiilor invocate atat sub aspectul aplicabilitatii cat si sub aspectul conformitatii, ori simpla invocare a unui temei legal nu poate duce la respingerea cererii ca inadmisibila, cu atat mai mult cu cat actul normativ nu consacra o asemenea sanctiune expresa.
Pentru considerentele anterior aratate instanta va califica exceptia ca o aparare de fond.
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute la art. 4.1, 4.5, 4.6, avand in vedere situatia de fapt mentionata anterior, instanta retine ca Legea nr. 193/2000, in forma in vigoare la data incheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mai mult, alineatele 2 si 3 ale aceluiasi articol prevad ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In acest sens, condi?ia prevazuta de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este indeplinita intrucat contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze (orice proba contrara revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva mentionata se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial si Solvat Editores si Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instan?a mai are in vedere faptul ca art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune ?i o alta condi?ie pentru existen?a unei clauze abuzive – clauza trebuie sa creeze, contrar cerin?elor bunei-credin?e, un dezechilibru semnificativ intre drepturile ?i obliga?iile par?ilor, in detrimentul consumatorului. Buna-credin?a presupune, din aceasta perspectiva, faptul ca niciuna dintre par?i nu urmare?te sa ob?ina, ca urmare a incheierii contractului, mai mult decat valoarea contrapresta?iei la care s-a obligat cealalta parte, respectand astfel un echilibru al presta?iilor reciproce. Per a contrario, reaua-credin?a intervine ori de cate ori un comerciant, profitand de absen?a unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmarind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul fa?a de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o exceptie prin prevederile art. 4 alin.6 conform carora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Lista cuprinsa in anexa care face parte integranta din Legea nr. 193/2000 reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat incheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
4. Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanta trebuie astfel sa verifice urmatoarele conditii:
1) clauza contractuala sa nu fi fost negociata:
2) prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor;
3) dezechilibrul creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Aceste conditii sunt cumulative astfel incat daca una dintre ele nu este indeplinita clauza contestata nu poate fi considerata abuziva.
In ceea ce priveste buna credinta, tribunalul are in vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia in considerare”.
Fara a incalca prevederile legii, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia ;
b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
In acord cu principiul interpretarii conforme, prevederile actului normativ national prin care sunt transpuse in dreptul intern dispozitiile dintr-o directiva, trebuie interpretate, inclusiv in litigiile ce opun doi particulari, in lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu in sens contrar. Drept urmare, deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene care interpreteaza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezinta relevanta pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, in concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj usor inteligibil”, folosite in partea finala din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanta nationala sa poata analiza (controla) daca o clauza are sau nu caracter abuziv este necesar sa fie indeplinite doua cerinte cumulative:
- clauza sa nu priveasca definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, fata de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza sa nu fie exprimata in mod clar si inteligibil.
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 42, exceptiei prevazute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
Tot in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit urmatoarele:
„ (…) cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul (sic !) sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului (…) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste”.
Este de notat insa ca atat in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (pct. 51), cat si in hotararea pronuntata la data de 26.02.2015 in cauza C – 143/13, Matei si Matei (pct. 53 si 72), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca revine instantei nationale dreptul de a aprecia, „avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual” (pct. 51 din hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai) daca o clauza reglementeaza sau nu un element esential al prestatiei debitorului si daca aceasta a fost redactata in mod clar si inteligibil.
Clauzele denuntate de reclamanti ca avand caracter abuziv, respectiv 4.1, 4.5, 4.6, , referitoare la clauza de risc valutar vizeaza modul in care debitorul principal trebuie sa indeplineasca obligatia de plata a ratelor.
Parata nu a probat ca vreuna din clauzele in litigiu ar fi fost negociata desi sarcina probei asupra acestui aspect ii revenea. Prin urmare prima conditie prevazuta de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea sa fie declarate abuzive este indeplinita.
Articolul 4.1 din contract care instituie obligatia reclamantilor, in calitate de imprumutati, de a restitui creditul in valuta prevazuta in graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligatia principala a imprumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Banca).
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aceasta clauza de la art. 4.1 din contract nu este supusa controlului judecatoresc, respectiv instanta nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Si, in masura in care instanta ar aprecia ca poate analiza aceste clauze, ar retine urmatoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului si la riscul valutar tin de aplicarea si prevederea in mod expres in cuprinsul contractului dintre parti a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de imprumut, potrivit careia orice modificare a cursului de schimb este suportata de cel caruia i se opune (in speta de fata, deprecierea este suportata de reclamanti).
Instanta retine ca acest fapt era cunoscut de catre reclamanti la data incheierii conventiei de credit sau cel putin trebuia cunoscut, reclamantii fiind obligati la a depune un minim de diligenta si de interes in lecturarea contractului incheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvetian, instanta retine ca aceasta crestere a fost determinata de un context international, strain de vreo actiune sau inactiune a bancii, clauzele in discutie nefiind modificate unilateral de catre parata.
De asemenea, se impune a fi retinut si faptul ca este de notorietate aspectul ca, la acordarea oricarui imprumut in valuta de catre orice persoana fizica sau juridica, se suporta un risc valutar, cuantumul sau diferind in functie de moneda in care se acorda creditul si de evolutia sa pe piata financiara.
Astfel, reclamantii nu au fost obligati sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reala de a lua la cunostinta la data semnarii contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, aceasta prevedere nu poate fi apreciata in sine ca fiind imprecisa si abuziva, ci urmeaza ca in concret, in cazul suportarii r