Curtea apreciaza ca adoptarea unei noi legislatii poate genera un drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai in conditiile in care se urmeaza procedura instituita de actul normativ in cauza, in beneficiul persoanelor care satisfac conditiile de restituire, iar nu atunci cand se contesta aplicarea unei astfel de norme speciale.
Domeniu – drept civil. Drept de proprietate
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.717/3/2011 – DECIZIA CIVILA NR.2 A/08.01.2013)
Prin cererea formulata la data de 25.05.2010 pe rolul Judecatoriei sectorului 5 Bucuresti, reclamanta D.M. (cunoscuta si sub numele D.M.) a chemat in judecata pe paratele P.M.B. prin P.G. si S.C. C. S.A., solicitand sa se dispuna restituirea in natura a imobilului proprietatea sa din B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, format din teren in suprafata de 377 m.p., din care 221 m.p. constructii – corp A (parter si subsol), corp B (subsol si parter), corpurile D – E (subsol, parter si etaj), plus terasa.
In motivarea cererii, dupa invocarea temeiului de drept al actiunii, art.480 – 481 C.civ. si art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, reclamanta a precizat ca parintii sai, I.S. si P.S. au cumparat prin act autentic de vanzare-cumparare, la 09.11.1932, terenul si constructiile existente deja pe teren, dupa care au construit, pe baza autorizatiilor de constructie nr.132 R/1933 si nr.197 R/1933, actualele corpuri, descrise mai sus.
Intregul imobil a devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat sub nr.187/9.11.1944 la grefa Tribunalului Ilfov – Sectia Notariat. Desi sotul reclamantei, D.S., era ofiter, imobilul a fost nationalizat, fiind inscris in anexa la Decretul nr.92/1950, pozitia nr.2043, pe numele D.M. (M.).
In consecinta, preluarea imobilului fiind una abuziva, iar statul neavand un titlu valabil, lipsirea de proprietate s-a facut in mod gresit.
Prin sentinta civila nr.7871/24.11.2010, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti a admis exceptia necompetentei materiale si a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti, constatand incidente prevederile art.2 pct.1 lit.b Cod procedura civila, valoarea imobilului fiind de peste 500.000 lei.
Pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila, cauza a fost inregistrata sub nr.717/3/2011 la 04.05.2011.
Paratele nu au formulat intampinare in cauza.
In speta, s-a administrat proba cu inscrisuri.
Prin sentinta civila nr.890/04.05.2012, Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a Civila a respins ca neintemeiata actiunea formulata de reclamanta D.M. in contradictoriu cu paratele P.M.B. prin P.G. si S.C. C. S.A., retinand in considerente urmatoarele:
Prin Hotararea nr.2873/15.09.1999 emisa de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate despagubiri in valoare de 125.465.680 lei reclamantei D.M. pentru spatiile cu destinatie de locuinta din imobilul situat in B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, si pentru cota parte de teren aferenta, fara a se lua in calcul spatiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A si B si teren aferent de 299,52 m.p.).
Impotriva acestei hotarari nu a fost formulata nicio cale de atac.
Pentru celelalte spatii din imobilul mentionat, cu destinatie de spatii comerciale, reclamanta a formulat o noua notificare in baza Legii nr.247/2005, notificare ce nu a fost solutionata.
Prin prezenta actiune, asa cum a aratat si instantei la dezbaterile pe fond, dar si in notele scrise, reclamanta nu a inteles sa solicite solutionarea pe fond a notificarii de catre tribunal, ci a precizat ca formuleaza o actiune in revendicare intemeiata pe dreptul comun.
Tribunalul, aplicand rationamentul Inaltei Curti de Casatie si Justitie la speta de fata, expus in decizia nr.33/2008, obligatorie pentru instante, a retinut ca reclamantei ii este aplicabila prima ipoteza, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a aplicarii principiului specialia generalibus derogant, atata vreme cat imobilul, nefiind instrainat in baza Legii nr.112/1995, ar fi putut fi obtinut de persoana indreptatita in baza legii speciale.
Totodata, instanta de fond a considerat ca analiza eficientei concrete si practice a procedurii administrative a Legii nr.10/2001 pentru obtinerea imobilului in discutie se impune atat prin prisma recursului in interesul legii mentionat, cat si a art.6 alin.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a art.21 alin.1 si 2 din Constitutia Romaniei, care reglementeaza dreptul de acces la o instanta in cadrul dreptului la un proces echitabil.
Raportat la aceste cerinte, potrivit Legii nr.10/2001, persoana indreptatita poate sesiza instanta in cazul respingerii sau nesolutionarii in termen a cererii de restituire in natura, conform art.26 alin.3.
Statul roman a ales, in cadrul amplei marje de apreciere recunoscuta de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in materia restituirii bunurilor preluate anterior ratificarii Conventiei, sa reglementeze in cadrul procedurilor reparatorii o procedura administrativa, iar faptul ca reclamanta nu a atacat din culpa sa in termen dispozitia primarului, prin care i se respingea notificarea, desi ar fi avut la dispozitie trei grade de jurisdictie pentru a clarifica modalitatea in care unitatea administrativa a solutionat notificarea sa, nu semnifica faptul ca aceasta procedura este ineficienta.
Analizand in concret caracterul efectiv al caii administrative prevazute de Legea nr.10/2001, a constatat ca o persoana care a utilizat aceasta procedura nu mai poate exercita ulterior actiuni in revendicare, avand in vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice, consacrat in jurisprudenta C.E.D.O., ceea ce este si cazul reclamantei.
In ceea ce priveste existenta sau nu a unui bun in sensul Conventiei in patrimoniul reclamantei, legat de dreptul la restituirea in natura a acestui imobil, tribunalul a subliniat ca art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie nu garanteaza dreptul la restituirea unui bun preluat in orice mod de autoritatile statale inainte de intrarea in vigoare a Conventiei cu privire la statul in cauza, decat in masura in care acest stat si-a asumat o asemenea obligatie concretizata cel putin intr-o speranta legitima de redobandire a bunului sau a contravalorii.
In schimb, daca statele membre aleg, dupa ce au ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr.1, sa adopte o legislatie cu caracter reparator, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat ca o astfel de legislatie poate fi considerata ca si cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1 in favoarea persoanelor ce intrunesc conditiile de restituire.
In speta, reclamanta nu se poate prevala in procedura initiata pe baza dreptului comun de un bun actual, in sensul autonom al art.1 din Primul Protocol aditional, respectiv de o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa constate dreptul de proprietate asupra imobilului in cauza, o hotarare administrativa care sa nu mai poata fi revocata si care sa constate acelasi drept.
Legat de eventuala speranta legitima la restituirea in natura a bunului in cauza, tribunalul a retinut ca nu este intrunit standardul conventional in speta, si anume existenta unei baze suficiente in dreptul intern si a unei jurisprudente bine stabile a instantelor nationale in afara cadrului legal prevazut de Legea nr.10/2001, care sa ii acorde reclamantei vocatia la obtinerea unor masuri reparatorii in masura respectarii conditiilor de restituire reglementate de stat in baza amplei marje de apreciere recunoscuta de Conventie in materie.
In termen legal, a declarat apel reclamanta D.M., aratand ca hotararea este netemeinica si nelegala.
In motivarea apelului, reclamanta a precizat ca a solicitat, prin cererea de chemare in judecata, restituirea in natura a imobilului proprietatea sa, compus din teren de 377 m.p. (din care 221 m.p. constructii) si constructii grupate in 5 corpuri de cladire, actiunea fiind intemeiata pe prevederile art.480 – 481 C.civ. si art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In mod gresit, prima instanta i-a respins cererea, facand trimitere la decizia nr.33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu motivarea ca reclamanta nu a inteles sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr.10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, prin care sa i se recunoasca, anterior introducerii prezentei actiunii, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic, acest drept a fost recunoscut de insusi detinatorul bunului – Primaria Municipiului Bucuresti, care, prin Hotararea nr.2873/15.09.1999 emisa in procedura Legii nr.112/1995, a acordat reclamantei despagubiri pentru imobilul format din corp A si B si teren de 299,52 m.p. Suma data cu titlu de despagubiri certifica recunoasterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, dar, in acelasi timp, rezulta din probele administrate si din pozitia partilor ca reclamanta a fost despagubita cu o suma mult sub nivelul pietei sau deloc pentru diferenta de teren de la 377 m.p. la 299,52 m.p. si pentru corpurile de cladire C,D si E.
Pe de alta parte, scopul Legii nr.112/1995 era acela de a asigura chiriasilor locuinte, nicidecum de a dispune perpetuarea stapanirii nelegitime de catre stat a unor spatii comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existenta unui alt titlu de proprietate, dupa cum nici statul nu a preluat bunul in mod valabil in baza vreunui titlu, ci in mod abuziv.
In cauza Florescu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca constatarea ilegalitatii preluarii bunului de catre stat si absenta titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoasterea, indirect si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului.
De altfel, aceeasi concluzie rezulta si din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 si, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotarari judecatoresti care sa confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
A mai mentionat apelanta ca in mod gresit tribunalul a respins actiunea, considerand ca singura cale pe care aceasta o avea la dispozitie era cea a Legii nr.10/2001, aplicand trunchiat principiul invocat – electa una via.
Acest act normativ permite, in conflictul dintre dispozitiile legii speciale si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, sa se constate prioritatea acordata celei din urma, deoarece, in speta, nu exista niciun tert cumparator, bunul nefiind instrainat, nu este vorba de buna sau reaua credinta a tertului, care sa determine necesitatea acordarii unor despagubiri, nu s-a pierdut dreptul de proprietate, imobilul poate fi restituit in natura si Fondul Proprietatea nu functioneaza, masurile prin echivalent fiind iluzorii.
Apelanta a contestat si retinerea in considerentele hotararii primei instante a stabilirii unei insecuritati a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, intrucat imobilul in cauza nu a fost instrainat, ci doar inchiriat.
A precizat ca se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerintei statului in dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusa Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se masuri reparatorii numai in echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Apelanta a aratat si ca tribunalul a considerat in mod eronat ca nu exista conflict intre dispozitiile Legii nr.10/2001 si art.1 alin.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, text de lege ce face parte integranta din dreptul intern odata cu adoptarea Legii nr.34/1994. Astfel, reclamanta se prevaleaza in actiunea in revendicare de un „bun” in sensul art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie si trebuie sa i se asigure accesul la justitie, avand un „bun actual”, a carui proprietate nu a fost pierduta niciodata. Imobilul este inchiriat de stat prin S.C. C. S.A. si produce venituri de care cu greu statul intelege sa se lipseasca.
A solicitat apelanta ca, in masura in care s-ar constata catre ea plata vreunei sume de bani cu titlu de despagubire, aceasta total in neconcordanta cu valoarea reala de piata a imobilului, potrivit deciziei Primariei Municipiului Bucuresti pentru corpurile A si B, cele fara etaj, este dispusa sa restituie suma incasata actualizata.
La data de 27.09.2012, A.F.I., in calitate de succesoare in drepturi a S.C. C. S.A., in baza notificarii nr.30265/28.05.2011, a protocolului de predare-primire inregistrat sub nr.32627/30.12.2011 si a procesului verbal final inregistrat sub nr.11289/15.03.2012 coroborate cu H.C.G.M.B. nr.35/1997 si nr.101/2001, aceasta din urma modificata prin H.C.G.M.B. nr.174/2010 si nr.322/2010, a solicitat sa se ia act de calitatea sa procesuala pasiva in cauza de fata.
Instanta de apel a incuviintat introducerea in cauza a paratei A.F.I., in calitate de succesoare in drepturi a paratei S.C. C. S.A.
Totodata, intrucat, la data de 13.09.2012, a decedat apelanta reclamanta D.M., pe baza probelor administrate – certificat nastere, certificat de casatorie, sentinta civila nr.3651/28.09.1984 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, prin care s-a dispus rectificarea prenumelui mamei reclamantei V.L., in sensul de a se trece M. in loc de M., certificat de mostenitor legal nr.67/28.12.2012 emis de B.N.P. M.A. si declaratia autentificata sub nr.3943/21.11.2012 de acelasi birou notarial, Curtea a dispus introducerea in cauza a reclamantei V.L., in calitate de succesoare a defunctei D.M..
In apel, intimatele nu au formulat intampinare. Nu au fost administrate nici probe noi.
Analizand sentinta apelata prin raportare la situatia de fapt dedusa judecatii si la dispozitiile art.295 alin.1 C.proc.civ., Curtea retine ca instanta de fond, avand in vedere principiului disponibilitatii partilor in procesul civil, s-a pronuntat asupra cererii in revendicare cu care instanta a fost sesizata de reclamanta D.M., in temeiul dreptului comun, art.480 Cod civil.
Obiectul dedus judecatii a privit revendicarea intregului imobil din B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, format din teren in suprafata de 377 m.p. si constructii, in suprafata de 221 m.p., grupate in 5 corpuri de cladire, A si B (parter si subsol), C, D si E (subsol, parter si etaj), desi, anterior, reclamanta, in procedura Legii nr.112/1995, a obtinut o hotarare de acordare masuri reparatorii in valoare de 125.465.680 lei, despagubiri acordate pentru imobilul format din constructiile corp A si B si teren aferent in suprafata totala de 299,52 m.p., situat la aceeasi adresa, hotarare necontestata de catre aceasta. Pentru spatiile cu destinatie comerciala, cu dependintele lor si pivnita, aflate la parterul imobilului din B., Calea R. nr.169, sector 5 si terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, in conditiile art.21 din Legea nr.10/2001, ce nu a fost solutionata pana in prezent.
Reclamanta D.M. si-a intemeiat actiunea pe dispozitiile art.480 si urm. Cod civil, acestea reglementand o actiune in revendicare, iar nu o actiune in despagubiri, in natura sau prin echivalent, care este o actiune personala imobiliara, supusa atat prescriptiei, cat si decaderii, asa cum reglementeaza Legea nr.10/2001. Natura juridica a acestor actiuni este diferita, chiar daca obiectul material este acelasi.
Desi Legea nr.10/2001 este o lege speciala, aceasta nu deroga de la dreptul comun, sens in care actiunea in revendicare nu poate sa devina inadmisibila prin aparitia unor norme speciale de reparatii. Exercitarea actiunii in revendicare nu poate fi paralizata prin dispozitii speciale contrare dispozitiilor generale in materia apararii dreptului de proprietate, ea decurgand din dreptul de proprietate si sanctionand incalcarea acestuia.
Decizia nr.33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite nu exclude posibilitatea formularii actiunii in revendicare, ci arata ca trebuie acordata prioritate Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia ca existenta Legii nr.10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul, intr-o atare actiune, sa se poata prevala la randul sau de un „bun” in sensul art.1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Din aceasta perspectiva, Curtea are a cenzura solutia instantei de fond, apelata prin prezentul apel, si constata ca imobilul in litigiu cade sub incidenta legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin nationalizare, ca reclamanta nu a facut dovada existentei in patrimoniul sau a unui „bun actual”, in lipsa solutionarii unei notificarii in sensul Legii nr.10/2001 (refuzul de nesolutionare nefacand obiectul prezentei judecati) si ca solutia respingerii ca neintemeiate a actiunii in revendicare in cauza de fata nu aduce atingere dreptului reclamantei garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In acest context, Curtea are in vedere ca, prin decizia in interesul legii nr.33/2008, Inalta Curte de Justitie si Casatie a urmarit sa rezolve si problema daca prioritatea Conventiei europene a drepturilor omului poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiate pe dreptul comun, respectiv daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
In cauza de fata nu se pune insa o asemenea problema, deoarece legea interna nu intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudentei instantei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat initial in patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul aditional al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul in acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeana inca din anii 1970: „Speranta de a vedea renascuta supravietuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat in mod efectiv nu poate fi considerata ca un „bun” in sensul art.1 din Protocolul nr.1” (decizia X., Y., Z. impotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
In alte cauze, instanta europeana a considerat ca, in masura in care cel interesat nu indeplineste conditiile esentiale pentru a putea redobandi un bun trecut in proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferenta evidenta intre „simpla speranta de restituire”, oricat ar fi ea de indreptatita din punct de vedere moral, si o „speranta legitima”, de natura mult mai concreta, bazata pe o dispozitie legala sau pe o decizie judiciara (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
In acelasi sens, in cauza Brezny si Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, in care reclamantii au sustinut ca fusesera lipsiti de proprietatea lor in conditii contrare art.1 din Protocolul nr.1, intrucat statul refuzase sa le restituie proprietatile confiscate in 1973 si 1976 pe motiv ca nu indeplineau una din conditiile impuse de legea nationala pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetateniei slovace, Comisia a declarat ca procedura contestata de reclamanti nu se refera la „bunuri existente” si ca acestia actionau numai ca solicitanti. In concluzie, „reclamantii, care fara indoiala au sperat ca li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat ca sunt titularii vreunui drept de a obtine repararea prejudiciului”.
Retinand, astfel, ca prevederile Legii nr.10/2001 - pe care se intemeiaza „speranta legitima” in sensul Conventiei, care conditioneaza recunoasterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei si al reclamantei de indeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art.1 din Protocolul nr.1 si ca, in consecinta, in absenta unei notificari ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii in conditiile legii sau la pronuntarea unei hotarari in cadrul controlului activitatii entitatilor investite cu solutionarea notificarilor exercitat de catre instantele judecatoresti, reclamanta nu beneficiaza de acest drept, Curtea constata ca in mod corect instanta de fond a retinut incidenta tezei dispozitivului deciziei in interesul legii nr.33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Nu se poate retine in cadrul actiunii in revendicare imobiliara ca actul de proprietate exhibat de reclamanta D.M. reprezinta titlul in baza caruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art.480 Cod civil, in raport cu actualul detinator al imobilului revendicat, mai ales in situatia in care calitatea de proprietar nu a fost recunoscuta in urma recurgerii la procedura administrativa obligatorie instituita prin legea speciala de reparatie.
In acest sens sunt si considerentele deciziei nr.LIII din 04.06.2007 si nr.XXXIII din 09.06.2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite.
Pentru a exista o protectie a unui drept subiect al persoanei indreptatite in sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventie este necesar, potrivit jurisprudentei C.E.D.O., sa fie vorba de un „bun actual” al acesteia, aflat in patrimoniul sau, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotarare judecatoreasca sau pe calea unor masuri legislative de restituire, concretizand, in patrimoniul partii, existenta unei sperante legitime de redobandire a bunului in materialitatea sa.
Or, in cauza nu se regaseste o astfel de situatie, iar adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu incalca nici art.6 din Conventie, in situatia in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus judecatii este efectiva, iar, in speta, este pentru ca imobilul nu a fost instrainat de catre stat.
In speta, in mod corect a constatat tribunalul ca reclamanta nu se poate prevala in procedura initiata pe baza dreptului comun de un „bun actual”, in sensul autonom al art.1 din Primul Protocol aditional, respectiv de o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa constate dreptul de proprietate asupra imobilului in cauza, o hotarare administrativa care sa nu mai poata fi revocata si care sa constate acelasi drept.
Legat de eventuala „speranta legitima” la restituirea in natura a bunului in cauza, tribunalul a retinut ca nu este intrunit standardul conventional in speta, si anume existenta unei baze suficiente in dreptul intern si a unei jurisprudente bine stabile a instantelor nationale in afara cadrului legal prevazut de Legea nr.10/2001, care sa ii acorde reclamantei vocatia la obtinerea unor masuri reparatorii in masura respectarii conditiilor de restituire reglementate de stat in baza amplei marje de apreciere recunoscuta de Conventie in materie.
Pe de alta parte, Curtea apreciaza ca, din moment ce reclamanta a sustinut ca nu-i poate fi imputata lipsa de diligenta in continuarea procedurii Legii nr.10/2001, aceasta, fundamentandu-si cererea de chemare in judecata pe prevederile art.480 C.civ., nu poate ulterior invoca in aparare incidenta legii speciale.
Prin apelul declarat apelanta a mentionat si ca in mod gresit tribunalul a respins actiunea, considerand ca singura cale pe care aceasta o avea la dispozitie era cea a Legii nr.10/2001, aplicand trunchiat principiul invocat – electa una via.
Curtea retine ca legea speciala se refera atat la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fara titlu valabil (art.2), precum si la relatia dintre persoanele indreptatite la masuri reparatorii si subdobanditori, carora le permite sa pastreze imobilele in anumite conditii expres prevazute [art.18 lit.c), art.29], asa incat argumentul in sensul ca nu ar exista o suprapunere in ceea ce priveste campul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie”.
Or, Legea nr.10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Pe de alta parte, Legea nr.10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, cat si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, astfel cum a retinut si tribunalul, analizand in concret caracterul efectiv al caii administrative prevazute de Legea nr.10/2001, o persoana care a utilizat aceasta procedura nu mai poate exercita ulterior actiuni in revendicare, avand in vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice, consacrat in jurisprudenta C.E.D.O., ceea ce este si cazul reclamantei.
A citat apelanta, in speta, cauza Florescu impotriva Romaniei, sustinand ca instanta de contencios european a statuat ca constatarea ilegalitatii preluarii bunului de catre stat si absenta titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoasterea, indirect si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului. De asemenea, a aratat ca aceeasi concluzie rezulta si din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 si, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotarari judecatoresti care sa confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
Curtea constata ca premisele de la care a pornit Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza mentionata nu se regasesc in speta, deoarece reclamanta D.M. a formulat o notificare in baza Legii nr.10/2001, pentru restituirea spatiilor comerciale si a terenului aferent din imobilul situat in B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, aflate in proprietatea P.M.B., in prezent nesolutionata, pentru ca, ulterior sa introduca pe rolul instantelor de judecata aceasta actiune de drept comun. In plus, in ceea ce o priveste pe reclamanta D.M., se retine ca prin Hotararea nr.2873/15.09.1999 emisa de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate acesteia despagubiri in valoare de 125.465.680 lei pentru spatiile cu destinatie de locuinta din imobilul situat in B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, si pentru cota parte de teren aferenta, fara a se lua in calcul spatiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A si B si terenul aferent de 299,52 m.p.).
In cauza Florescu impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca, spre deosebire de cauza Paduraru, in cererea de fata tertii – chiriasi ai imobilului - au devenit proprietari (in temeiul Legii nr.112/1995) inainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun sa faca obiectul unei confirmari definitive. Si, ca si in cauza Strain, reclamantul in speta a fost recunoscut ca proprietar legitim, instantele constatand ilegalitatea confiscarii, precum si absenta titlului din partea Statului. Asadar, Curtea a observat ca vanzarea bunului reclamantului, in baza Legii nr.112/1995, il impiedica sa se bucure de dreptul sau de proprietate si ca nicio despagubire nu i-a fost acordata pentru aceasta privare. Totodata, cererea reclamantului depusa cu aplicarea Legii nr.10/2001, modificata de Legea nr.247/2005, a fost respinsa ca tardiva. Ca urmare, Curtea a considerat ca faptul ca reclamantul a fost privat de dreptul sau de proprietate asupra bunului sau, combinat cu absenta totala a despagubirii de peste patru ani, l-a facut sa sufere o povara disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
In aceste conditii nu se impune o analiza comparativa a cauzelor aratate.
Apelanta a contestat, de asemenea, retinerea in considerentele hotararii primei instante a unei insecuritati a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, in opinia sa, intrucat imobilul in cauza nu a fost instrainat, ci doar inchiriat. A precizat ca se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerintei statului in dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusa Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se masuri reparatorii numai in echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Curtea apreciaza ca adoptarea unei noi legislatii poate genera un nou drept de proprietate, protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai in conditiile in care se urmeaza procedura instituita de actul normativ in cauza, in beneficiul persoanelor care satisfac conditiile de restituire, iar nu atunci cand se contesta aplicare unei astfel de norme speciale.
Fata de toate aceste considerente, retinand, in limitele investirii, ca tribunalul a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale in materie, Curtea urmeaza ca, in temeiul art.296 Cod procedura civila, sa respinga apelul formulat de apelanta reclamanta D.M., a carei succesoare este V.L., ca nefondat.