Apel. Contract de reasigurare maritima internationala. Competenta jurisdictionala a instantelor romane.
- art.154, 148, 149 din Legea nr.105/1992;
In stabilirea competentei instantelor romane de a solutiona actiunea bazata pe un contract de reasigurare maritima cu element de extraneitate, la sesizarea reclamantului roman, se vor avea in vedere, tinand cont si de dispozitiile art.4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, normele de competenta jurisdictionala prevazute in Cap.XII, Sectiunea I, art.148-157 din Legea nr.105/1992. In raport cu aceste norme, in determinarea competentei jurisdictionale, prevaleaza clauza de alegere de catre parti a instantei competente in temeiul principiului autonomiei de vointa (art.154 din Legea nr.105/1992), iar in lipsa acesteia se recurge la criteriile obiective stabilite de lege.
Nu se poate retine existenta unei conventii exprese a partilor de alegere a jurisdictiei engleze in raport doar cu invocarea de catre parti a incheierii contractului in forma MAR 91 si a detalierii contractului prin clauzele standard "Institute Clauses", in sensul ca ambele aspecte ar implica jurisdictia respectiva.
Nu poate fi retinuta nici o optiune implicita a partilor pentru jurisdictia engleza deoarece vointa lor in acest sens ar trebui sa fie ferma si neechivoca. Aceasta nu rezulta insa din corespondenta partilor, polita de reasigurare nu poate fi considerata incheiata in forma MAR 91, in lipsa indeplinirii cerintei aplicarii sigiliului emitentului formularului respectiv, si nici fata de simpla mentionare a formei MAR 91 in contractul de asigurare initial, iar clauzele Institute Time Clauses cuprind o referire la supunerea lor legii si practicii engleze iar nu la competenta jurisdictionala engleza.
In lipsa incidentei art.154 devin aplicabile dispozitiile art.148 din Legea nr.105/1992. Deoarece litigiul nu se incadreaza in nici una dintre ipotezele prevazute de art.150-151, devin aplicabile prevederile art.149 pct.41 din Legea nr.105/1992, in sensul ca instantele judecatoresti romane sunt competente daca locul unde a luat nastere sau trebuie executate obligatiile izvorate din contract se afla in Romania, situatie in care nu se justifica aplicarea art.157 din Legea nr.105/1992, in sensul retinerii necompetentei instantelor romane
(Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VI-a Comerciala; Decizia comerciala nr. 403 din 29.10.2009)
Prin cererea inregistrata in data de 20.12.2007 la Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI-a Comerciala, reclamanta SC A-R SA, cu sediul in Romania, a chemat in judecata parata A S I CO, cu sediul in Dubai, pentru ca prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate, in conformitate cu dispozitiile art. 111 Cod procedura civila ca a intervenit rezilierea contractului de reasigurare nr. 376/11.01.2007 incheiat intre reclamant, in calitate de asigurator si parat, in calitate de asigurat, din culpa exclusiva a asiguratului, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta comerciala nr. 12122 pronuntata la12.11.2008 in dosarul nr.46593/3/2007, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI-a Comerciala a admis exceptia necompetentei instantelor romane si, in consecinta, a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila.
Pentru a pronunta aceasta sentinta comerciala , tribunalul a apreciat ca litigiul nu este de competenta instantelor romane, deoarece contractul de asigurare incheiat, la distanta, intre partile in cauza, este supus legii engleze si jurisdictiei engleze. Aceasta, intrucat contractul a fost incheiat in forma MAR 91, forma ce intra, in mod exclusiv, sub jurisdictia instantelor engleze si este supusa normelor legale engleze. Detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard "Institute Clauses" care sunt, de asemenea, supuse legii si jurisdictiei engleze, fapt consemnat expres in cuprinsul acestora. In contractul de reasigurare, partile nu au stabilit, in mod expres, legea aplicabila, caz in care se aplica automat legea engleza, iar contractul intra sub jurisdictia exclusiva a instantelor engleze. Dispozitiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 prevad ca in cazul in care constata ca nu este competenta nici ea si nici o alta instanta romana, instanta respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Impotriva acestei sentinte comerciale, reclamanta a declarat apel, timbrat si in termen legal, solicitand desfiintarea hotararii atacate, ca urmare a respingerii exceptiei de necompetenta generala a instantelor romane si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante.
In motivarea apelului s-a aratat, in esenta, mai intai ca sentinta atacata este netemeinica, sub aspectul motivarii, prima instanta motivand lapidar admiterea exceptiei si respingerea actiunii. Astfel, tribunalul a aratat doar ca nu este competent sa judece litigiul, deoarece contractul de asigurare este supus legii si jurisdictiei engleze, retinand, in mod eronat, ca ar fi fost incheiat in forma MAR 91. Motivarea tribunalului este insuficienta, lipsita de argumente in privinta competentei instantelor engleze, neretinand efectiv de ce intervine competenta si de ce nu a retinut apararile reclamantei. Tribunalul trebuia sa verifice existenta consimtamantului reclamantei la incheierea clauzei de alegere a competentei.
De asemene, hotararea apelata nu este motivata in drept, neindicandu-se temeiul legal al admiterii exceptiei. Tribunalul a mentionat doar art. 157 din Legea nr. 105/1992, dar nu si actul normativ in raport cu care a constatat necompetenta instantelor roman,tinand cont doar de un formular MAR 91, in alb, necompletat, care este emis de un alt asigurator, Institutul Asiguratorilor din Londra ca o polita de asigurare standard, si care la dosar a fost depus, oricum, nesemnat. Prin urmare, tribunalul a dat in mod gresit valoare normativa formularului MAR 91, care nu poate fi apreciat decat drept un contract practicat de un alt asigurator (londonez) in raporturile cu asiguratii sai.
A mai aratat apelanta ca, in mod gresit tribunalul a retinut incheierea politei de asigurare in forma MAR 91, care intra exclusiv in jurisdictia instantelor englezesti. Apelanta nu a agreat folosirea formularului MAR 91, care este destinat societatilor de asigurare agreat de Institutul Asiguratorilor din Londra. Partile in cauza nu au implicat in vreun fel institutul respectiv in contractul lor si au recurs la conditii de asigurare convenite distinct. Contractul de asigurare nu putea fi incheiat in forma MAR 91, si deoarece ii lipseste una dintre cerintele de valabilitate si, anume, semnatura departamentului de polite din cadrul institutului mentionat. Pe prima pagina a specimenului MAR 91 se prevede expres ca polita in aceasta forma nu este valabila fara aceasta semnatura.
Intimata-parata a formulat intampinare, solicitand respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanta a retinut in mod corect in raport cu actele dosarului, ca polita de asigurare a fost incheiata in forma MAR 91 si, in consecinta, este supusa exclusiv legii si jurisdictiei engleze. Tribunalul si-a intemeiat admiterea exceptiei de necompetenta generala pe dispozitiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma MAR 91 si stabilirea conditiilor de asigurare prin trimiterea la "Institute Clauses" partile au ales prin conventie, in mod indirect, legea si jurisdictia aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. In oferta de reasigurare s-a facut trimitere expres la formularul MAR 91. Pe de alta parte, intre parti s-a incheiat un contract de asigurare facultativa, oferta privind subscrierea unui procent de risc de catre asigurator. Unicul aspect asupra caruia a purtat negocierea a fost cota cedata, astfel cum rezulta din corespondenta partilor si practica reasigurarilor, reasiguratorul putand doar sa accepte sau sa refuze intreaga afacere. Reasiguratul si reasiguratorul nu negociaza vreun alt element al politei cu exceptia cotei cedate, neputandu-se modifica datele asigurarii initiale la care subscrie. Astfel, partile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdictia careia i se supune reasigurarea, ramanand aplicabila norma de competenta cuprinsa in polita MAR 91. Facand trimitere la forma respectiva, partile au avut in vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea si jurisdictia aplicabile contractului astfel incheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi incheiata intr-o alta forma, cat timp clauzele ei au fost stabilite prin "Institute Time Clauses" si "Institute Clauses" care prevad expres ca nu se pot utiliza decat cu formularul MAR 91. Formularul MAR 91 si "Institute Clauses" prevad expres ca sunt supuse legii si jurisdictiei britanice.
Nu pot fi retinute nici sustinerile apelantei in sensul ca polita nu este valida, deoarece nu este semnata de autoritatile engleze.
Obligatia de semnare de catre Institutul Asiguratorilor Maritimi din Londra intervine doar daca acesta din urma a emis polita, ceea ce nu e cazul in speta, unde intimata-parata a facut trimitere la clauzele formularului respectiv. In consecinta, valabilitatea incheierii contractului in forma MAR 91 va fi apreciata de instantele britanice iar nu de catre instantele romane.
Partile au administrat in cauza proba cu inscrisuri, incluzand si opinii de specialitate.
(...)
Fata de acestea, analizand actele dosarului cauzei, Curtea a constatat ca apelul este fondat, avand in vedere urmatoarele considerente:
In speta, problema pe care o avea de solutionat prima instanta este cea referitoare la determinarea competentei jurisdictionale a instantelor din Romania, adica a competentei in dreptul international privat, cu privire la solutionarea actiunii formulate de reclamanta si intemeiata pe contractul de reasigurare incheiat cu parata.
Trebuie precizat inca de la inceput ca problema competentei jurisdictionale (a instantei competente) este distincta de problema privind determinarea competentei legislative (a legii aplicabile). Competenta jurisdictionala are in vedere stabilirea competentelor instantelor romane de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecatii, in timp ce competenta legislativa are in vedere aplicatiile fondului litigiului, fiind o problema distincta, context in care apelul are ca obiect, pe fond, doar solutionarea aspectelor privind determinarea competentei jurisdictionale, motivele de apel formulate subsumandu-se practic acestor aspecte.
In speta, in ceea ce priveste cadrul legal aplicabil, determinarea competentei jurisdictionale a instantelor romane se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
In ceea ce priveste regulamentul CE nr. 44/2001, instanta retine ca art. 4 arata ca, in ipoteza in care paratul este domiciliat intr-un stat membru, competenta jurisdictionala se stabileste de normele interne ale statului reclamantului.
In speta, paratul are sediul in Emiratele Arabe (Dubai), iar reclamanta are sediul in Romania.
Prin urmare, competenta jurisdictionala se stabileste potrivit legii romane, adica potrivit Legii nr. 105/1992 care in Cap. XII, sectiunea I, art. 148-157 stabileste normele de competenta jurisdictionala, adica normele pentru determinarea competentei instantelor judecatoresti romane pentru solutionarea proceselor dintre o parte romana si o parte straina.
Potrivit acestor dispozitii legale, competenta jurisdictionala poate fi determinata in modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza conventiei dintre parti care au inteles sa supuna litigiul competentei unei anumite instante).
In ceea ce priveste raportul intre determinarea obiectiva si determinarea subiectiva (voluntara) a competentei jurisdictionale, este evident faptul ca in masura in care partile au ales instanta competenta, in temeiul principiului autonomiei de vointa, prevaleaza clauza de alegere a instantei competente.
Prin urmare, instanta de apel va examina mai intai daca in speta exista o asemenea clauza de alegere a instantei competente ( I ), iar, in lipsa, va determina competenta pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
I. Analiza existentei conventiei de alegere a instantei competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "daca partile au supus, prin conventie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naste din actul pe care l-au incheiat, competentei unei anumite instante, aceasta va fi investita cu competenta jurisdictionala..."
In speta, prima instanta a retinut , iar intimata-parata a sustinut ca ar exista o asemenea clauza avand in vedere faptul ca partile au incheiat contractul de reasigurare in forma MAR 91, forma ce intra, in mod exclusiv, sub jurisdictia instantelor engleze si, de asemenea, ca detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute Clauses", care si ele fac trimitere la jurisdictia engleza.
Curtea, fata de existenta mentiunilor respective in contract, apreciaza ca neindoielnic faptul ca, in speta, nu a existat o conventie expresa a partilor de alegere a jurisdictiei engleze.
Pe de alta parte, se poate pune in discutie o eventuala vointa implicita, indirecta a partilor, de a opta pentru jurisdictia engleza, prin utilizarea formei MAR 91 a contractului de reasigurare.
In orice caz, chiar si intr-o asemenea ipoteza, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-si poate gasi aplicabilitatea decat daca se stabileste vointa ferma si neechivoca a partilor de a alege(chiar si indirect), competenta instantei straine (engleze, in speta).
Or, in cauza, nu se poate retine faptul ca a existat o asemenea vointa neechivoca de a alege jurisdictia engleza, avand in vedere urmatoarele elemente:
1. Corespondenta comerciala a partilor in faza de incheiere a contractului nu contine nici un element de natura sa releve vointa partilor in sensul alegerii competentei instantei engleze.
2. Referitor la incheierea contractului de reasigurare in forma MAR 91, instanta de apel retine urmatoarele:
- polita de reasigurare nu este incheiata in forma MAR 91, neindeplinind conditiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polite al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra;
- exista diferente intre polita de reasigurare si formularul MAR 91, in sensul ca polita de reasigurare cuprinde clauze diferite fata de formular, iar unele clauze din formular nu se regasesc in polita. Deci, nu se poate considera ca partile au aderat in mod neindoielnic la formularul MAR 91, inclusiv in ceea ce priveste jurisdictia engleza;
- faptul ca in contractul initial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezinta relevanta, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare initial, iar polita de reasigurare nu face nicio referire expresa la pretinsa clauza de atribuire a competentei din polita initiala de asigurare.
Intr-adevar, contractul de reasigurare este el insusi un contract de asigurare in sine, iar clauzele lui se analizeaza distinct de cele ale contractului initial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 defineste contractul de reasigurare ca fiind contractul incheiat intre asigurator, in calitate de reasigurator, si asiguratorul initial, in calitate de reasigurat, prin care, in schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligatiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizatiei datorate in cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligatiile asiguratorului si nu stabileste, asadar, nici un raport intre asigurat si reasigurator care este tert fata de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct fata de asigurarea initiala.
- referitor la clauzele ITC, independent de discutia privind incorporarea acestora in contractul de reasigurare, relevant este faptul ca acestea nu includ vreo referire expresa la jurisdictia engleza, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusa legii si practicii engleze".
De altfel, si din Raportul referitor la legea engleza redactat de Sir A.C. si depus in cauza, rezulta din analiza modului in care au fost incheiate politele de reasigurare, ca ar fi sanse foarte mici ca instantele engleze sa isi retina competenta de solutionare a litigiului.
Or, in aceste conditii, daca instanta din Romania s-ar declara necompetenta pe baza unei interpretari a politei de reasigurare si a unei pretinse vointe indirecte, implicite a partilor de a alege jurisdictia engleza, s-ar putea ajunge la situatia in care, in conditiile in care instantele engleze refuza competenta solutionarii litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competente jurisdictionale, ceea ce, in fond, ar echivala, din punct de vedere al instantei romane cu o denegare de dreptate, in sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, fata de considerentele mai sus expuse, instanta de apel apreciaza ca, in speta, nu exista elemente de natura sa conduca fara echivoc la concluzia ca partile au ales, fie si implicit, indirect, jurisdictia engleza.
Aceasta inseamna ca, nu sunt incidente in cauza prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II. Determinarea competentei instantei romane pe baza criteriilor obiective prevazute de Legea nr. 105/1992
In lipsa incidentei art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din aceasta lege privind competenta facultativa a instantelor din Romania, fiind evident faptul ca litigiul in cauza nu se incadreaza in niciuna dintre ipotezele prevazute de art. 150 si art. 151 (privind competenta exclusiva).
Potrivit art. 149 pct. 41 din Legea nr. 105/1992, instantele judecatoresti romane sunt competente daca locul unde a luat nastere sau trebuie executate, fie chiar in parte, o obligatie izvorata dintr-un contract, se afla in Romania.
Textul se coroboreaza cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit caruia locul platii este cel de la sediul asiguratorului, ceea ce inseamna ca locul platii fiind in Romania, competenta jurisdictionala apartine instantelor din Romania.
Prin urmare, in mod gresit prima instanta a admis exceptia necompetentei instantelor romane si,in temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibila actiunea formulata in cauza.
In consecinta, avand in vedere considerentele aratate si retinand ca prin sentinta atacata, prima instanta, in mod gresit a considerat incidenta necompetenta generala a instantelor romane, Curtea, in baza art. 297 alin. 1 Cod procedura civila, a admis apelul, a desfiintat sentinta atacata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.