Divort - competenta conform Regulamentului CE nr. 2201/2003 Decizie nr. 148 din data de 09.04.2012
pronunțată de Tribunalul Bacau

Prin sentinta civila nr. 2159/14.03.2011 Judecatoria Bacau a admis exceptia necompetentei instantelor din Romania si a respins actiunea de divort formulata de reclamanta M.C.C. impotriva paratului M.A. ca nefiind de competenta instantelor din Romania.
Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut urmatoarele:
Partile s-au casatorit la data de 18.12.2002, casatorie din care a rezultat minora Teodora, nascuta la data de 27.07.2006.
Din declaratia paratului de la pg 60 din dosar si din contractul de inchiriere de la pg 44 din dosar depus de catre reclamanta rezulta ca ambele parti locuiesc in Cipru iar prin cererea introductiva reclamanta a precizat ca a locuit ultima oara in Cipru, impreuna cu paratul.
Dat fiind faptul ca partile sunt cetateni ai unor state membre ale Uniunii Europene, in materia competentei se va aplica Regulamentul CE nr. 2201/2003 in privinta competentei in materia divortului si a incredintarii copiilor ce prevede, in art. 3, in mod alternativ, urmatoarele criterii de competenta cu privire la care instanta dintre doua state membre este competenta sa judece cererea de divort: instanta statului in care partile au resedinta obisnuita, instanta statului in care partile au avut ultima resedinta, daca este comuna, instanta in care paratul isi are resedinta obisnuita, instanta statului in care reclamantul isi are resedinta obisnuita, in conditiile in care acesta a locuit acolo cel putin 1 an inainte de introducerea cererii, instanta in care reclamantul isi are resedinta obisnuita, in conditiile in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni inainte de introducerea cererii si este cetatean al acestui stat membru, instanta statului ai carui cetateni sunt ambii soti.
Instanta observa ca nici unul dintre aceste cazuri nu este indeplinit in speta de fata si nici sustinerile reclamantei ca paratul a acceptat in mod neechivoc competenta instantelor romane nu pot fi primite, la dosar existand doar o declaratie din care rezulta ca acesta are cunostinta de faptul ca reclamanta a formulat cerere de divort, fara a se face referiri cu privire la competenta si la numarul de dosar si neputand fi dedus acest aspect si, mai mult, art 12 lit b din Regulament la care face vorbire reclamanta in concluziile scrise cu privire la respingerea exceptiei se refera la prorogarea competentei instantei sesizate, competenta acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti, in interesul superior al copilului,cu privire la orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta cerere.
Fata de aceste aspecte, urmeaza a fi admisa exceptia necompetentei instantelor din Romania si respinsa actiunea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Impotriva sentintei a declarat apel reclamanta M.C.C. pentru urmatoarele considerente:
- in mod gresit a admis instanta exceptia de necompetenta a instantelor romane, fara a avea in vedere dispozitiile art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 care statueaza faptul ca in conditiile in care exista acte de stare civila incheiate si inregistrate pe teritoriul Romaniei iar cel putin una dintre parti este cetatean roman, atunci instantele de judecata din Romania sunt competente sa judece asemenea cauze.
- Regulamentul CE nr. 2201/2003 prevede ca in cazul in care competenta instantei de fond a fost acceptata in mod expres sau in orice mod de catre parti, instanta investita cu judecarea cauzei este competenta sa o solutioneze.
- in speta paratul a acceptat competenta instantei romane, avand in vedere ca la fila 60 din dosarul de fond se afla declaratia data de acesta din care rezulta ca are cunostinta despre existenta dosarului de divort in curs de solutionare pe rolul instantelor romane si nu a facut nici o solicitare cu privire la instanta din Romania.
Prin cererea inregistrata la dosar la data de 20.02.2012, intimatul parat M.A. a solicitat admiterea actiunii de divort.
Analizand actele si lucrarile dosarului retine urmatoarele:
Legea nr. 105/1992 este in dreptul roman legea cadru ce reglementeaza raporturile de drept international privat in materia divortului si care se aplica in masura in care conventiile internationale la care Romania este parte nu stabilesc o alta reglementare.
In speta partile sunt cetateni a doua state membre ale Uniunii Europene si, fata de acest element de extraneitate, in mod corect s-a retinut incidenta dispozitiilor Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, avand in vedere ca acest regulament cuprinde norme referitoare la competenta jurisdictionala in litigiile cu element de extraneitate, in relatiile dintre statele membre si anume competenta exclusiva de fond in materia divortului.
Raportat la prevederile de art. 3 alin. 1 si 2 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, care se refera la instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor sau ultima resedinta a sotilor in conditiile in care unul dintre ei locuieste acolo sau resedinta obisnuita a paratului este justa concluzia primei instante in sensul ca fata de aceste criterii nu poate fi determinata competenta instantelor din Romania in vederea solutionarii prezentei actiuni de divort, in conditiile in care ultimul domiciliu comun al partilor a fost in Cipru, tara in care locuiesc ambele parti.
Potrivit art. 12 alin. 1 Regulamentul CE nr. 2201/2003 instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort sunt competente in orice chestiune privind chestiunea parinteasca in legatura cu aceasta cerere atunci cand competenta instantelor a fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti si de catre titularii raspunderii parintesti, la data sesizarii instantei si aceasta este in interesul superior al copilului.
Criticile formulate de apelanta-reclamanta sunt nefondate si in ceea ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 deoarece prorogarea de competenta permisa de aceste dispozitii ale Regulamentului, in sensul stabilirii competentei unei alte instante, cu acceptarea expresa ori concludenta a partilor, are in vedere domeniul raspunderii parintesti, care are legatura cu procedurile de divort. Prin urmare va respinge motivul de apel intemeiat pe considerente privind acceptarea de catre parat a competentei instantelor din Romania in solutionarea prezentei cereri de divort.
Fata de cele retinute, vazand si prevederile art. 296 Cod procedura civila, va respinge apelul ca nefondat.