Curtea de Apel Cluj, Sectia civila, de munca si asigurari sociale, pentru minori si familie, Decizia nr. 1214 din 21 mai 2010
Prin sentinta civila nr. 4527/11.04.2008, a Judecatoriei Cluj-Napoca, s-a respins ca inadmisibila actiunea reclamantilor C.P. si C.I.E., impotriva paratului Municipiul Cluj-Napoca, P.L.Z. si P.Z., avand ca obiect revendicare imobil pe dreptul comun.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de fond a retinut in considerentele sentintei faptul ca imobilul proprietatea reclamantilor, situat in Cluj-Napoca, str. P. (in prezent N.T.) nr. 109 Sc. 2 ap. 27, a trecut fara plata in favoarea Statului Roman, in baza Decretului nr. 223/1974, intabulandu-si dreptul de proprietate in data de 08.10.1990.
Ulterior, prin contractul de vanzare-cumparare nr. 33091/12.02.1997 imobilul a fost instrainat sotilor P. in baza Legii nr. 112/1995, iar reclamantilor li s-au acordat despagubiri in temeiul aceluiasi act normativ, neachitate pana in prezent.
Reproducand in continuare dispozitiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, apoi procedand la circumscrierea sferei imobilelor preluate in mod abuziv, in sensul acestei legi, interpretand dispozitiile art. 19 din aceeasi lege, si rezumand procedura administrativa instituita de acest act normativ, instanta a apreciat ca Legea nr. 10/2001 are un caracter special, derogativ de la dreptul comun si reglementeaza toate situatiile vizand restituirea in natura sau acordarea de masuri reparatorii, pentru toate categoriile de imobile preluate abuziv.
Normele sale cu caracter special si procedura prealabila administrativa obligatorie, instituita de Legea nr. 10/2001, au facut ca actiunile in revendicare intemeiate pe dreptul comun sa fie inadmisibile, neputandu-se sustine ca prin aceasta s-ar aduce atingere art. 6 din Conventia Europeana pentru apararea Drepturilor Omului si libertatilor fundamentale, ori art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel, in termen legal, reclamantii, solicitand admiterea actiunii lor, astfel cum a fost formulata.
Tribunalul Cluj, prin decizia civila nr. 409/A/11.09.2008, a admis apelul reclamantilor, a desfiintat sentinta apelata, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare pe fond la Judecatoria Cluj-Napoca, motivat pe urmatoarele considerente:
Solutia de respingere a actiunii reclamantilor, ca inadmisibila, este rodul unei interpretari eronate a dispozitiilor incidente in speta, aducandu-se atingere dreptului reclamantilor de acces la o instanta impartiala, consacrat prin dispozitiile art. 6 paragraf 1 din Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale, precum si de art. 21 din Constitutie, fapt ce impunea examinarea pe fond a cauzei.
Reclamantii prin actiunea introductiva, intemeiata pe art. 480 Cod civil, au solicitat, ca urmare a compararii titlurilor partilor, sa se dea preferinta titlului lor si, in consecinta, paratii sa le lase in deplina proprietate imobilul, in raport de aceasta solicitare impunandu-se a se tine seama de prevederile art. 6 paragraf 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.
Referindu-se in continuare la dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, la obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 si la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a concluzionat ca privite comparativ cele trei acte normative, dispozitiile Legii nr. 10/2001 cu caracter special, nu acopera toate situatiile la care se refera art. 6 din Legea nr. 213/1998 cu caracter general, ramanand astfel o serie de categorii de actiuni, ce nu pot fi solutionate decat pe dreptul comun.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 nu interzice revendicarea imobilelor pe dreptul comun, aspect ce rezulta din prevederile art. 2 alin. 2 si respectiv art. 48 din aceeasi lege.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs, in termen legal, paratul Municipiului Cluj-Napoca, solicitand modificarea ei in sensul respingerii apelului reclamantilor si mentinerea sentintei pronuntate de prima instanta.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civila nr. 63/R/19.01.2009, a respins ca nefondat recursul paratului, motivat pe urmatoarele:
"Sustinerea reclamantei, conform careia exceptia inadmisibilitatii actiunii introductive, nu a fost ridicata de nici una dintre partile litigante, nu se verifica in conditiile in care paratii P., prin intampinarea depusa la prima instanta, au invocat in mod expres exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare intentata pe calea dreptului comun.
Aceeasi exceptie a fost ridicata si de paratul Municipiul Cluj-Napoca, aspect ce se desprinde cu destula claritate din finalul intampinarii depuse la prima instanta, in care se concluzioneaza ca dispozitiile Legii nr. 10/2001, speciala si derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii, astfel ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv, numai in conditiile acestei legi, motiv pentru care si solicita respingerea actiunii ca inadmisibila.
Apoi, imprejurarea ca instanta de fond, expune in mod sumar o anumita stare de fapt, deprinsa exclusiv din evidentele de CF si contractul de vanzare-cumparare incheiat in baza Legii nr. 112/1995, neintabulat la CF, nu inseamna ca a cercetat pe fond actiunea introductiva cu care a fost investita, cu toate capetele de cerere formulate si precizate ulterior, incepand cu cenzurarea valabilitatii titlului statului si terminand cu preferabilitatea vreunui titlu de proprietate, urmare a compararii titlului reclamantilor, cu cel al paratilor P.
Ca atare, cata vreme prima instanta a rezolvat procesul, fara a intra in cercetarea fondului fiecarui capat de cerere, cu care a fost investita, solutionand pricina exclusiv pe exceptia inadmisibilitatii actiunii introductive, aspect ce rezulta atat din dispozitivul cat si din considerentele sentintei atacate, intre care exista o deplina concordanta, in mod corect a retinut Tribunalul, ca instanta, de control judiciar, incidenta dispozitiilor art. 297 C.pr.civ.
Cat despre incalcarea de catre Tribunal, a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finala C.pr.civ., nu poate fi vorba in conditiile in care Decizia pronuntata in 9.VI.2008, in cadrul recursului in interesul legii, in Dosar nr. 60/2007 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, nu a fost motivata pana in prezent si nici nu a fost publicata in Monitorul Oficial.
Or, caracterul obligatoriu pentru toate instantele, conferit de dispozitiile art. 329 alin. 3 teza finala C.pr.civ., dezlegarilor date problemelor de drept, transate de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in cadrul recursului in interesul legi, apreciem ca opereaza de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, altfel nu si-ar avea nici o ratiune aliniatul 2 al art. 329 C.pr.civ., ce prevede in mod expres exigenta publicarii in monitor.
In subsidiar, chiar daca s-ar acorda prioritate interpretarii si aplicarii unitare a legii, pe intreg teritoriul Romaniei si s-ar considera Decizia invocata a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, obligatorie pentru instante de la data pronuntarii, problemele transate exclusiv prin dispozitiv, nu sunt suficient de clare, fara motivarea de rigoare a solutiei pronuntate.
In acest context, apare cu evidenta faptul ca actiunea reclamantilor, in virtutea art. 6 paragraf 1 din Conventia Europeana si art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, se impune a fi cercetata pe fond si in functie de modalitatea preluarii imobilului in litigiu in proprietatea Statului Roman, cu titlu sau fara titlu valabil, va stabili daca se impune sau nu rectificarea de CF, in sensul solicitat de reclamanti, prefigurandu-se astfel si solutia finala fata de paratii P. , urmare a compararii titlului reclamantilor, cu titlul de proprietate extratabulara a paratilor P. .
Pe cale de consecinta Curtea, fata de considerentele expuse mai sus, in temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul paratului, mentinand in intregime decizia atacata, fiind pronuntata in conditii de legalitate".
In rejudecare, cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Cluj-Napoca, fiind solutionata prin sentinta civila nr. 4699/30.03.2009, in sensul respingerii exceptiei inadmisibilitatii si a admiterii actiunii intregite formulate de reclamanti.
S-a constatat preluarea abuziva, fara titlu valabil, de catre Statul Roman, a apartamentului nr. 27, situat in Cluj-Napoca, str. N.T. nr. 109 et. 3 sc. 2, inscris in CF nr. 57753 Cluj-Napoca, nr. top 3948/S/XXVII, cu partile indivize comune inscrise in CF colectiva nr. 53778, cu drept de superficie asupra terenului cu nr. top 3948 si cu drept de folosinta in cota de 22/830 parte teren.
S-a constatat nevalabilitatea inscrierii dreptul de proprietate al Statului Roman, in CF ind. nr. 57753 si in CF col. nr. 53778, prin incheierea de CF nr. 4743/08.10.1990.
S-a dispus rectificarea inscrierilor in cele doua carti funciare, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Roman de sub B 4, respectiv, B 5 si reinscrierea dreptului de proprietate al reclamantilor prin construire si hotarare judecatoreasca, ca bun comun.
Paratii au fost obligati sa le recunoasca reclamantilor si sa le respecte dreptul de proprietate asupra acestui apartament, precum si sa evacueze apartamentul si sa-l predea reclamantilor.
La pronuntarea acestei solutii, Judecatoria a retinut urmatoarele:
Prin decizia nr. 115/26.04.1989, emisa in temeiul Decretului nr. 223/1974, s-a dispus trecerea in proprietatea Statului, fara plata, a apartamentului proprietatea reclamantilor, preluare care poate fi calificata drept abuziva, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, mai ales ca Decretul nr. 223/1974 contravenea principiilor cu privire la proprietate inscrise in Constitutia Romaniei din 1965 si prevederilor art. 480 si art. 481 C.civ.
Inscrierea dreptului de proprietate al Statului Roman in CF este nevalabila, intrucat a intervenit dupa cateva luni dupa abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin pct. 4 al Decretului-lege nr. 9/1989, situatie in raport de care in cauza sunt aplicabile prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996.
Pornind de la Decizia nr. 33/09.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, s-a constatat ca intre legea speciala, Legea nr. 10/2001, si Conventia Europeana a Drepturilor Omului - art. 1 al Primului Protocol Aditional la Conventie -, exista cu certitudine neconcordanta, insa, s-a apreciat ca atat reclamantii, cat si paratii au un bun in sensul acestui art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie, titlul reclamantilor fiind preferabil, intrucat nu a fost contestat sub aspectul valabilitatii, fiind apt sa transfere in favoarea reclamantilor dreptul de proprietate asupra imobilului, este anterior titlului paratilor, iar dreptul de proprietate al reclamantilor a fost inscris in cartea funciara, fiind astfel opozabil tertilor, in timp ce paratii au dobandit titlu de la un simplu detentor precar - Statul Roman -, care a fost de rea credinta, intrucat, desi stia ca s-a formulat de catre reclamanti cerere de acordare a despagubirilor in temeiul Legii nr. 112/1995, totusi a vandut ulterior apartamentul; nu se aplica principiul error communis facit jus, intrucat paratii au cunoscut sau ar fi putut cunoaste situatia imobilului cumparat; titlul paratilor este ulterior titlului reclamantilor; paratii nu si-au intabulat dreptul de proprietate in CF, astfel incat acesta nu le este opozabil reclamantilor.
Impotriva acestei sentinte au declarat apel, in termen legal, paratii Municipiul Cluj-Napoca, P.L.Z. si P.Z., solicitand respingerea actiunii reclamantilor, in esenta, motivat pe faptul ca solutia instantei de fond este netemeinica si nelegala, fiind pronuntata cu interpretarea eronata a prevederilor legale incidente.
Tribunalul Cluj, prin decizia civila nr. 628/A/19.11.2009, a admis apelurile paratilor, a schimbat in parte sentinta, in sensul respingerii actiunii reclamantilor.
La pronuntarea acestei solutii, s-a pornit de la faptul ca actiunea reclamantilor este una in revendicare pe dreptul comun, intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ., in interpretarea si aplicarea acestor dispozitii trebuind sa se faca aplicabilitatea prioritara a dispozitiilor art. 6 paragraf 1 CEDO si a art. 1 din Primul Protocol Aditional CEDO, aplicare care contureaza ideea admisibilitatii actiunii reclamantilor.
In ceea ce priveste fondul cauzei, au fost avute in vedere prevederile Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, concluzionandu-se ca, in ceea ce priveste ultima ipoteza avuta in vedere de aceasta decizie, statuarile primei instante, referitoare la existenta unor neconcordante intre legea speciala si CEDO, precum si la existenta unui bun in sensul art. 1 din Primul Protocol Aditional, sunt corecte, atat reclamantii, cat si paratii avand un bun in sensul prevederilor mai sus mentionate. Chiar daca dreptul reclamantilor este anterior celui dobandit de parati, si chiar daca acesta este mai caracterizat, fiind anterior titlului paratilor, totusi paratii detin un drept de proprietate, contractul de vanzare-cumparare este valabil, desi dreptul de proprietate nu a fost inscris in cartea funciara.
Paratii apelanti au fost de buna credinta la momentul incheierii contractului, avand convingerea ferma ca incheie contracte cu adevaratul proprietar al imobilului, Statul Roman fiind proprietarul tabular al apartamentului, iar potrivit H.G. nr. 11/1997, in vigoare la acea data, preluarile in temeiul Decretului nr. 223/1974 erau considerate ca fiind cu titlu, astfel ca imobilele astfel preluate puteau forma obiectul contractelor de vanzare-cumparare.
Prin urmare, a da eficienta actiunii reclamantilor, ar insemna sa se aduca atingere dreptului de proprietate al paratilor si securitatii raporturilor juridice, in sensul statuarilor deciziei de recurs in interesul legii si a jurisprudentei CEDO.
Cu privire la privarea reclamantilor de bunul lor, Tribunalul a apreciat ca nu se incalca prevederile art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie in conditiile in care acestia au uzat de prevederile Legii nr. 112/1995, fiindu-le recunoscut dreptul de a primi despagubiri, despagubiri pe care nu le-au contestat, iar mai apoi, acestia au avut posibilitatea de a uza de prevederile Legii nr. 10/2001, iar faptul ca nu au uzat de aceasta lege este o imprejurare imputabila exclusiv reclamantilor.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs, in termen legal, reclamantii C.P. si C.I.E., solicitand admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, in sensul respingerii apelurilor paratilor si a pastrarii sentintei primei instante, cu cheltuieli de judecata in fata tuturor instantelor, de la paratii P. .
In motivarea recursului a fost reprodus dispozitivul deciziei Tribunalului Cluj, au fost reproduse, in esenta, considerentele avute in vedere de catre Tribunal la pronuntarea solutiei, sustinandu-se ca in cauza sunt intrunite conditiile prevazute de art. 304 pct. 7 si 9 C.proc.civ.
Astfel, arata recurentii, decizia instantei de apel cuprinde motive contradictorii, intrucat, desi retine admisibilitatea actiunii in revendicare, totusi, ca urmare a judecarii pe fond a pricinii, respinge actiunea pe considerente care duc tot la concluzia inadmisibilitatii actiunii.
Pentru a sublinia motivele contradictorii continute in motivarea deciziei din apel au fost reproduse argumentele continute in pagina 10 alin. 3 si 6 si in pagina 10 alin. penultim, aratandu-se ca nu este convingatoare explicatia cuprinsa in aliniatul penultim al paginii 10, deoarece, obiectul dedus judecatii vizeaza preluarea abuziva, fara titlu valabil al imobilului reclamantilor si revendicarea acestui imobil prin compararea titlului reclamantilor cu cel al paratilor, iar nu compararea perspectivelor de a incasa despagubiri de catre una dintre partile din proces, dreptul reclamantilor de a incasa despagubirile neputand servi ca si criteriu pentru respingerea actiunii, in conditiile in care de la data la care acestia au fost deposedati abuziv au trecut 21 de ani, timp in care nu au primit nicio despagubire, iar in prezent Statul Roman nu acorda niciun fel de despagubiri persoanelor carora li s-au preluat abuziv imobilele, aspect de notorietate evidentiat in jurisprudenta CEDO.
Paratii insa au posibilitatea de a uza de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, si de a incasa pretul de piata al imobilelor, in conditiile acestui text legal.
Raportat la art. 1 din Primul Protocol Aditional CEDO, este greu de inteles motivul pentru care s-a respins petitul 1 din actiunea reclamantilor, referitor la constatarea preluarii abuzive fara titlu valabil a imobilului de catre Statul Roman, precum si petitul nr. 2, referitor la constatarea nevalabilitatii inscrierii dreptului de proprietate al Statului Roman, desi din probele administrate in cauza rezulta ca apartamentul a fost preluat abuziv in baza Decretului nr. 223/1974 si ca Statul Roman si-a inscris in CF dreptul de proprietate dupa abrogarea acestui decret, prin Decretul-lege nr. 9/1989, la 08.10.1990.
Instanta de apel a facut aplicarea gresita a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Aditional CEDO, ale art. 77-II din Tratatul de aderarea al Romaniei la U.E., ale art. 44, art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 si 4 din Constitutia Romaniei si art. 480 si art. 481 C.civ.
Este indiscutabil ca imobilul a fost preluat abuziv si fara titlu valabil, ca reclamantii nu au pierdut niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, ca nu a existat niciun drept de proprietate al Statului Roman asupra acestui apartament si ca Statul Roman nu putea transmite in mod valabil drepturi in favoarea paratilor intimati, acestia nedobandind niciodata vreun drept de proprietate cu privire la apartamentul reclamantilor.
Paratii au incheiat contractul de vanzare-cumparare la 17.02.1997, la 6 luni dupa depunerea cererii prin care recurentii au solicitat restituirea in natura a imobilului prin Legea nr. 112/1995 si cu circa 15 luni inainte de solutionarea acestei cereri, prin Hotararea nr. 166 din 13 mai 1998, fapt ce probeaza nelegalitatea actului incheiat, dina ceasta perspectiva fiind corecte statuarile instantei de fond cu privire la reaua credinta a Statului Roman.
Contractul de vanzare-cumparare este nul de drept si inopozabil reclamantilor, producand efecte doar intre partile semnatare.
Sunt nelegale considerentele din decizie prin care se retine buna credinta a paratilor la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare, intrucat, cu minime verificari, paratii puteau afla de cererea de restituire a apartamentului depusa de reclamanti.
Instanta de apel nu a analizat sustinerile reclamantilor, potrivit carora inscrierea in CF a dreptului de proprietate al Statului Roman s-a facut pe baza unui decret care deja era abrogat, preluarea imobilului fiind facuta in mod abuziv, aspect confirmat de dispozitiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 2 din Normele de aplicare a acestei legi, de jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie si de jurisprudenta Curtii de Apel Cluj.
Instanta de apel a omis sa sesizeze faptul ca instanta de fond nu a facut altceva decat sa se conformeze indrumarilor obligatorii date de instanta de apel si de recurs, in mod judicios instanta de fond retinand ca nu sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. 2 din Primul Protocol Aditional la Conventie, intrucat aceste dispozitii se refera la folosinta bunurilor conform interesului general, in timp ce Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998 si Legea nr. 10/2001 reglementeaza proprietatea bunurilor.
Prima instanta si-a motivat temeinic solutia adoptata, inclusiv prin luarea in considerare a dispozitiilor cuprinse in Decizia nr. 33/09.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
Prin intampinarea formulata in cauza, intimatii P. au solicitat respingerea recursului ca nelegal, si mentinerea in tot a deciziei recurate, cu motivarea ca actiunea nu a fost respinsa de catre instanta de apel ca inadmisibila, ci pe fond, raportat la practica CEDO si la Decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Imobilul a fost trecut in proprietatea Statului cu titlu valabil, la data incheierii contractului de vanzare-cumparare, Statul era intabulat in CF; paratii au fost cumparatori de buna credinta; recurentii formuland cerere in temeiul Legii nr. 112/1995, si neatacand Hotararea nr. 166/1998, prin care li s-au acordat despagubiri, au recunoscut implicit ca imobilul a trecut cu titlu la Stat; reclamantii aveau optiunea legii speciale, Legea nr. 10/2001, de prevederile caruia nu au uzat; nu li se poate imputa intimatilor faptul ca le-a fost repartizat acest apartament de catre Stat, dupa demolarea casei lor de catre Stat; contractul de vanzare-cumparare incheiat de parati nu a fost contestat, astfel ca acesta este valabil incheiat.
Recursul este nefondat.
In analizarea caracterului fondat al motivelor de recurs intemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., si implicit in aprecierea legalitatii deciziei recurate, trebuie pornit, pe de o parte, de la dispozitiile continute in Decizia nr. 33/09.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, iar pe de alta parte, de la ceea ce s-a statuat prin prima decizie din apel, de desfiintare cu trimitere a cauzei spre rejudecare, decizie mentinuta de instanta de recurs.
Prin prima decizie de desfiintare s-a impus instantei de rejudecare doar necesitatea de a verifica actiunea reclamantilor pe fond, prin prisma admisibilitatii acesteia pe fond, cu obligativitatea instantei de rejudecare de a nu mai retine incidenta in cauza a exceptiei inadmisibilitatii actiunii.
In niciun moment, nici prin decizia de desfiintare pronuntata in apel in primul ciclu procesual, si nici prin decizia din recurs, prin care a fost mentinuta decizia de desfiintare, nu s-a impus instantei de fond, asa cum eronat lasa sa se inteleaga recurentii, obligativitatea admiterii actiunii de catre instanta de fond.
Astfel, prin nicio dispozitie a instantei de apel ori a instantei de recurs nu s-a trasat indrumarea, pentru instanta de rejudecare, de a admite actiunea reclamantilor, singura indrumare fiind aceea de a se face o analiza pe fond a pretentiilor deduse judecatii de catre reclamanti prin cererea de chemare in judecata, concluzionandu-se de catre instanta de apel, concluzie impartasita si de catre instanta de recurs din primul ciclu procesual, ca actiunea reclamantilor nu este, de plano, inadmisibila.
Solutia ce urma sa fie pronuntata de catre instanta de rejudecare ramanea exclusiv la latitudinea acesteia, cu singura precizare ca, potrivit indrumarilor din decizia de desfiintare, instanta de rejudecare nu putea sa respinga actiunea reclamantilor ca inadmisibila.
In ceea ce priveste Decizia nr. 33/09.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, privind examinarea recursului in interesul legii, cu privire la admisibilitatea actiunii in revendicare, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, prin dispozitivul acesteia, s-a statuat in sensul ca:
"Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv, Legea nr. 10/2001, si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice".
Aceasta decizie in interesul legii a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, data de la care ea a devenit obligatorie pentru instante in privinta dezlegarii date problemelor de drept judecate, in conformitate cu art. 329 C.proc.civ., astfel incat, la momentul pronuntarii hotararii primei instante, si implicit la momentul pronuntarii deciziei din apel, instantele trebuiau sa se raporteze la cele statuate in cuprinsul sau, aceasta avand prioritate de aplicare in raport de prima decizie de desfiintare, decizie particulara, de speta - obligatorie pentru instanta de rejudecare in privinta problemelor de drept rezolvate - , si cu privire la care se poate retine o forta juridica inferioara deciziei in interesul legii.
Ceea ce era obligatoriu pentru instanta de rejudecare, raportat la indrumarile din decizia de desfiintare, era doar necesitatea pronuntarii asupra fondului cererii deduse judecatii - statuandu-se prin decizia de desfiintare ca aceasta actiune nu este ab initio inadmisibila -, insa in solutionarea efectiva pe fond a acestei actiuni instanta de rejudecare era obligata sa se raporteze la decizia in interesul legii, aceasta avand prioritate de aplicare.
Prin prisma acestei decizii in interesul legii, o actiune in revendicare pe dreptul comun a unui imobil ce facea obiectul Legii nr. 10/2001, este admisibila sub rezerva ca prin aceasta sa nu se aduca atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Se impune, asadar, a se verifica daca prin admiterea actiunii reclamantilor se aduce sau nu atingere vreunui alt drept de proprietate, ori securitatii raporturilor juridice.
Evident, in speta, este vorba despre dreptul de proprietate al intimatilor P. , iar pentru a se stabili daca acestia sunt sau nu titularii unui drept de proprietate valabil este necesar sa se faca o trecere in revista a conditiilor in care acestia au incheiat contractul de vanzare-cumparare cu privire la apartamentul revendicat de reclamanti.
Intimatii P. au incheiat la data de 17.02.1997 contractul de vanzare-cumparare nr. 33091, cu privire la apartamentul litigios, in baza cererii nr. 4549/04.12.1996 si a contractului de inchiriere nr. 325009/26.05.1989, in temeiul Legii nr. 112/1995.
Avand in vedere ca acest contract de vanzare-cumparare a fost incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, se impune a se stabili daca la momentul incheierii acestui contract au fost sau nu respectate prevederile atunci in vigoare ale actului normativ in temeiul caruia s-a incheiat acest contract de vanzare-cumparare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, faceau obiectul acestei legi imobilele cu destinatia de locuinte, fosta proprietate a unor persoane fizice, trecute cu destinatia de locuinte in proprietatea Statului, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia Statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, in notiunea de titlu fiind inclus, prin textul art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996, modificata prin H.G. nr. 11/2007, si Decretul nr. 223/1974, in baza caruia Statul Roman a preluat imobilul litigios.
Apoi, era necesar ca cel care cumpara un apartament ce facea obiectul Legii nr. 112/1995 sa fie titularul unui contract de inchiriere valabil incheiat la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 112/1995, in acest sens dispunand art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, sa opteze pentru cumpararea apartamentului pe care il ocupa cu titlu de chirie dupa expirarea termenului prevazut la art. 14 din lege - este termenul de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii in care persoanele indreptatite puteau depune cereri in temeiul Legii nr. 112/1995, termen care s-a implinit la 29 iulie 1996, intimatii depunand cererea de cumparare la 04.12.1996, deci dupa expirarea acestui termen -, imobilul sa nu fie exceptat de la vanzare in temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Pe de alta parte, intimatii nu se incadrau in situatia prevazuta de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995, text legal care excepta de la prevederile art. 9 alin. 1 pe chiriasii titulari sau pe membrii familiei lor, sot, sotie, copii minori, care au dobandit sau au instrainat o locuinta proprietate personala dupa data de 1 ianuarie 1990, in localitatea de domiciliu.
Desigur, in esenta, daca toate aceste cerinte au fost respectate cu ocazia incheierii contractului de vanzare-cumparare, se poate aprecia in sensul ca respectivul contract de vanzare-cumparare a fost incheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Imprejurarea ca reclamantii recurenti au formulat cerere in temeiul Legii nr. 112/1995, inregistrata sub nr. 1095, in niciun caz nu putea constitui un impediment la vanzarea apartamentului, dat fiind ca in temeiul Legii nr. 112/1995 recurentii puteau beneficia doar de despagubiri, iar nu si de restituirea in natura a apartamentului, intrucat imobilul nu era liber, fiind ocupat de chiriasi, iar recurentii nu locuiau in acest imobil in calitate de chiriasi.
Este irelevant faptul ca a fost incheiat contractul de vanzare-cumparare al intimatilor anterior emiterii Hotararii nr. 166/13.05.1998, cata vreme, prin prisma dispozitiilor art. 2 alin. 1 si art. 5 din Legea nr. 112/1995, recurentii nu puteau beneficia in temeiul acestei legi decat de despagubiri, iar nu si de restituirea in natura a apartamentului, despagubiri care au si fost stabilite prin Hotararea nr. 166/13.05.1998 a Comisiei Judetene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, la suma de 30.492.250 lei.
Este adevarat ca aceste despagubiri nu au fost incasate de catre recurenti - aspect confirmat de adresa nr. 89492/29.10.2007, emisa de Directia Generala a Finantelor Publice Cluj -, insa acest aspect este irelevant din perspectiva solutionarii actiunii in revendicare a reclamantilor, neputand constitui un impediment al analizarii acestei actiuni pe fond.
Insa, imprejurarea ca recurentii nu au contestat aceasta hotarare la Legea nr. 112/1995, nu sub aspectul cuantumului despagubirilor, ci sub aspectul nerestituirii in natura a imobilului, poate fi interpretata in sensul ca, tacit, acestia au recunoscut implicit ca preluarea acestui apartament de catre Statul Roman s-a facut cu titlu.
In speta, intimatii aveau un contract de inchiriere valabil incheiat la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 112/1995, inca din anul 1989, au formulat cererea pentru cumpararea apartamentului in temeiul Legii nr. 112/1995 la data de 04.12.1996, sub nr. 4549, deci dupa implinirea termenului prevazut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu era exceptat de la vanzare nici in temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar nici pentru vreun alt considerent, iar intimatii nu se incadrau in situatia prevazuta de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995.
Se poate asadar aprecia in sensul ca la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare nr. 33091/17.02.1997 au fost respectate dispozitiile atunci in vigoare ale Legii nr. 112/1995.
De altfel, acest contract de vanzare-cumparare nu a fost atacat de catre recurenti nici in conditiile dreptului comun, si nici in conditiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 dupa republicarea legii, bucurandu-se de prezumtia de legalitate si valabilitate.
Fiind un titlu valabil, necontestat, este evident ca acest contract de vanzare-cumparare era susceptibil sa transfere proprietatea asupra apartamentului in favoarea paratilor cumparatori.
Imprejurarea ca acestia nu si-au intabulat in cartea funciara dreptul de proprietate asupra respectivului apartament, aspect confirmat de cuprinsul cartii funciare nr. 57753 Cluj, depusa in extenso, nu este de natura sa-i priveze pe acestia de existenta dreptului lor de proprietate, sanctiunea fiind, evident, inopozabilitatea acestui drept fata de terti.
Ca este asa o confirma dispozitiile art. 20 alin. 1 coroborat cu art. 25 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, republicata, conform carora, inscrierile in cartea funciara au efect de opozabilitate fata de terti de la data inregistrarii cererilor.
Din perspectiva paratilor intimati, asadar, se poate aprecia in sensul ca prin contractul de vanzare-cumparare incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, in conditiile mai sus expuse, acestia au dobandit in mod valabil dreptul de proprietate asupra apartamentului litigios.
Se pune firesc intrebarea, daca din perspectiva vanzatorului, de la care paratii intimati au cumparat, se putea stramuta valabil proprietatea in favoarea intimatilor.
Vanzatorul a fost evident Statul Roman, acesta fiind proprietarul tabular al apartamentului, dreptul sau de proprietate fiind intabulat sub B 4 in CF nr. 57753 Cluj-Napoca, prin incheierea de CF nr. 4743/08.10.1990, in baza Deciziei nr. 115/08.10.1990, emisa in temeiul Decretului nr. 223/1974.
Concret, prin Decizia nr. 115/26.04.1989, emisa de fostul Comitet Executiv al fostului Consiliul Popular al judetului Cluj, prin art. 6 din aceasta Decizie, s-a dispus trecerea in proprietatea Statului Roman, fara plata, a apartamentului recurentilor, apartament care a fost preluat ulterior prin procesul verbal de preluare nr. 5270/26.04.1989.
Este adevarat ca Statul Roman si-a intabulat in CF dreptul de proprietate dobandit in temeiul Decretului nr. 223/1974 abia in data de 08.10.1990, dupa abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin art. 4 din Decretul-lege nr. 9/1989, dar nu este mai putin adevarat ca aceasta abrogare a Decretului nr. 223/1974 nu constituia un impediment al intabularii Statului Roman in CF, dat fiind ca prin aceasta abrogare Statul Roman nu si-a pierdut dreptul de proprietate, pe care l-a dobandit prin efectul legii, asupra apartamentului litigios.
Atat la momentul emiterii Deciziei nr. 115/26.04.1989, in temeiul Decretului nr. 223/1974, cat si la momentul intabularii Statului Roman in CF la 08.10.1990, erau in vigoare dispozitiile Decretului-lege nr. 115/1938, care prevedea in art. 26 ca drepturile reale se vor dobandi fara inscriere in cartea funciara din cauza de moarte, accesiune, vanzare silita si expropriere insa, titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciara, decat dupa ce s-a facut inscrierea.
Prin urmare, Statul Roman a dobandit dreptul de proprietate asupra acestui apartament prin efectul legii, in conditiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, chiar fara sa fi fost intabulat in CF acest drept.
Imprejurarea ca intabularea efectiva in CF a Statului Roman a intervenit dupa abrogarea Decretului nr. 223/1974 nu este de natura sa inlature dobandirea prin efectul legii de catre Stat a acestui drept si nici sa confere inscrierii dreptului Statului in CF un caracter nevalabil, in sensul art. 34 pct.1 din Legea nr. 7/1996.
Pana la momentul la care Statul Roman a incheiat contractul de vanzare-cumparare cu intimatii, 17.02.1997, dreptul de proprietate al Statului Roman, respectiv, titlul in baza caruia Statul Roman a dobandit acest drept, nu au fost contestate de catre recurenti, desi o atare posibilitate exista, in cadrul plangerii promovate impotriva Hotararii nr. 166/13.05.1998, plangere de care recurentii nu au uzat.
Intr-o astfel de plangere recurentii au avut posibilitatea sa conteste valabilitatea titlului de preluare a Statului, sustinand ca imobilul a fost preluat fara titlu si ca, deci, nu facea obiectul Legii nr. 112/1995, impunandu-se deci restituirea lui in natura catre recurenti, concomitent cu anularea Hotararii nr. 166/1998, prin care s-au stabilit despagubiri in favoarea acestora, in temeiul aceleasi legi.
Curtea constata, asadar, ca vanzatorul avea un drept de proprietate valabil dobandit, fiind deci in masura sa stramute valabil acest drept in favoarea intimatilor cumparatori.
In ceea ce-i priveste pe reclamanti, dat fiind ca acestia au formulat o actiune in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ., se impune a se verifica titlul lor de proprietate, de care se prevaleaza in sustinerea actiunii in revendicare.
Reclamantii au dobandit proprietatea asupra acestui apartament in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 4/1973, prin titlul de proprietate nr. 23580/26.09.1983, in baza contractului de construire nr. 454 incheiat cu OJCVL Cluj la data de 20.09.1982, apartamentul fiindu-le predat efectiv la data de 19.01.1983.
Dreptul de proprietate al reclamantilor a fost intabulat sub B 1, B 2 in CF nr. 57753 Cluj-Napoca, drept radiat ulterior ca urmare a intabularii Statului Roman sub B 4 in aceeasi CF.
In conditiile in care recurentii nu au contestat valabilitatea titlului Statului prin prisma Legii nr. 112/1995, ei aveau posibilitatea sa recurga la aceasta in conditiile prevazute de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevedea urmatoarele:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat.
(2) Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
(3) Instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului".
Deci, cu mult inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantii aveau posibilitatea sa introduca actiune in conditiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, prin care sa conteste valabilitatea titlului Statului, posibilitate de care, de asemenea, reclamantii nu au inteles sa uzeze.
Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantii aveau deschisa calea acestei legi, lege care in art. 2 alin. 1 lit. h si i prezuma caracterul abuziv al preluarii imobilelor de catre Stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit in art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, precum si al imobilelor preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare la data preluarii, art. 1.4 lit. B din H.G. nr. 250/2007 prezumand ca preluarile preluate in temeiul Decretului nr. 223/174 au fost abuzive, atat in situatia in care trecerea imobilului in proprietatea Statului s-a facut fara plata, cu titlu de sanctiune pentru cei care au plecat fraudulos din tara sau care, fiind plecati in strainatate, nu s-au inapoiat la expirarea termenul stabilit pentru inapoierea in tara, cat si in cazul in care persoana a facut cerere de plecare definitiva din tara si a instrainat in mod obligatoriu locuinta sa catre Stat.
Prin urmare, aprecierea caracterului abuziv al preluarii imobilului de catre Stat se poate face, asa cum de altfel au aratat si recurentii in memoriul de recurs, doar din perspectiva Legii nr. 10/2001.
Apoi, aprecierea valabilitatii ori nevalabilitatii contractului de vanzare-cumparare al intimatilor poate fi facuta doar prin raprotare la Legea nr. 10/2001, respectiv, in conditiile stipulate de art. 46 din aceasta lege, in redactarea sa initiala, devenit art. 45 dupa republicarea legii.
Or, reclamantii nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, ramanand intr-o totala pasivitate fata de posibilitatile pe care le confereau dispozitiile acestei legi.
Recurgerea la dispozitiile Legii nr. 10/2001 de catre recurenti ar fi prezentat relevanta nu sub aspectul admisibilitatii actiunii in revendicare, asa cum nefondat s-a sustinut in primul ciclu procesual de catre instanta de fond, ci sub aspectul posibilitatii instantei de a cenzura caracterul abuziv al preluarii imobilului de catre Stat, respectiv, valabilitatea ori nevalabilitatea contractului de vanzare-cumparare incheiat de Stat cu paratii intimati.
Din aceasta perspectiva se impun a fi inlaturate ca nefondate sustinerile recurentilor, conform carora, paratii intimati au posibilitatea sa uzeze de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, motivat pe urmatoarele considerente:
Potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 actualizata pana la data de 1 aprilie 2007, cererile sau actiunile in justitie privind restituirea pretului actualizat platit de chiriasii ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
Alin. 3 al aceluiasi art. 50 prevede ca restituirea pretului actualizat platit de chiriasii ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile si completarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, se face de catre Ministerul Finantelor Publice din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare.
Prin urmare, art. 50 alin. 2 si 3 din Legea nr. 10/2001, actualizata pana la data de 01.04.2007, permitea chiriasilor ale caror contracte de vanzare-cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, sa solicite restituirea pretului actualizat platit, restituire care urma sa se faca de catre Ministerul Finantelor Publice, din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Legea nr. 1/2009 a adus modificari Legii nr. 10/2001, in speta, interesand insa dispozitiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, prin care, dupa art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost introdus un nou articol, art. 501, cu urmatorul cuprins:
"Proprietarii ale caror contracte de vanzare-cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale de evaluare", valoarea despagubirilor prevazute la art. 501 alin. 1 urmand sa fie stabilita, potrivit alin. 2 al aceluiasi articol, prin expertiza.
Legea nr. 1/2009 nu a abrogat art. 50 din Legea nr. 10/2001, in prezent in textul Legii nr. 10/2001 republicata si actualizata pana la data de 12.10.2009, coexistand atat textul art. 50, cat si art. 501 .
Prin urmare, din analiza celor doua texte legale, art. 50 si art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicata, se desprinde cu evidenta concluzia ca, in prezent, un proprietar al carui contract de vanzare-cumparare a fost desfiintat printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila are posibilitatea de a se adresa instantei de judecata fie cu o cerere prin care sa solicite restituirea pretului actualizat pe care l-a platit - in situatia in care contractul sau de vanzare-cumparare a fost incheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere intemeiata in acest caz pe prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicata, fie cu o cerere prin care sa solicite restituirea pretului de piata al imobilelor - in situatia in care contractul de vanzare-cumparare a fost incheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere intemeiata in aceasta ipoteza pe prevederile art. 501 si art. 50 alin. 21 din aceiasi lege.
Pe cale de consecinta, pentru ca intimatii sa poata recurge la textul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, este absolut necesar sa existe o hotarare judecatoreasca irevocabila prin care contractul lor de vanzare-cumparare, incheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, sa fi fost desfiintat, hotarare care in cauza nu exista.
Nu numai ca o atare hotarare judecatoreasca nu exista, dar singurul cadru legal in care putea fi contestata valabilitatea contractului de vanzare-cumparare al intimatilor de catre recurenti, era cel conferit de textul art. 46 din Legea nr. 10/2001 in redactarea initiala, devenit art. 45 dupa republicarea legii.
In conditiile in care s-ar fi uzat de aceste dispozitii legale de catre recurenti, dupa distinctiile prevazute in acest text legal, s-ar fi impus poate si analizarea bunei credinte a paratilor intimati, buna credinta care nu poate fi negata in ceea ce-i priveste pe cumparatori.
Se pune firesc intrebarea ce anume se intelege prin buna-credinta, care sunt criteriile raportat la care se poate considera ca, intr-un caz sau altul, ne-am gasi in prezenta bunei-credinte, in conditiile in care aceasta, prezumata fiind, trebuie combatuta ?
In sistemul Codului Civil Roman nu exista o prevedere cu caracter general care sa defineasca buna-credinta si care sa reglementeze efectele bunei credinte in raporturile juridice civile, existand in schimb, o reglementare stricta a bunei credinte in domeniul referitor la prescriptia achizitiva prin posesiunea scurta de la 10 la 20 de ani.
Astfel, art.1898 Cod civ., defineste buna-credinta ca fiind "credinta posesorului ca cel de la care a dobandit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea".
Chiar daca in Codul Civil Roman acest articol, 1898, este incadrat la o sectiune care reglementeaza dobandirea imobilelor prin prescriptia achizitiva scurta, este incontestabil ca acest text legal are valoare de principiu, astfel ca, nu este aplicabil numai la situatia prescriptiilor, ci si la orice alt raport juridic din cadrul altor institutii ale Dreptului Civil Roman.
Alin. 2 al art.1899 Cod civ., statueaza ca "buna-credinta se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinta". La randul sau, acest text de lege are valoare de principiu in Dreptul Civil Roman, fiind practic o expresie a binecunoscutului principiu "actori incumbit onus probandi", consacrat de art.1169 Cod civ. Cu alte cuvinte, cel care contesta buna-credinta si afirma reaua-credinta, trebuie sa faca dovada relei-credinte si, astfel, sa rastoarne prezumtia bunei-credinte.
Buna-credinta, care trebuie apreciata doar in persoana subdobanditorului subsecvent - Statul, ca dobanditor nemijlocit, fiind, ca regula, de totala rea-credinta - este prezenta cu conditia ca acest subdobanditor sa fie intr-o ignoranta scuzabila, izvorata dintr-o convingere ferma, constiincioasa si loiala, ca cel care-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar in momentul incheierii actului juridic de instrainare cu titlu oneros, cea mai mica indoiala a subdobanditorului excluzand ideea de "convingere loiala".
Pornind de la aceasta premisa, practica judiciara a dedus aceasta ignoranta a subdobanditorului din imprejurarea ca, la data actului de instrainare, vanzatorul Statul Roman era proprietar tabular al imobilului vandut, iar in cartea funciara nu era notata vreo interdictie de instrainare a imobilului si nici actiunea de revendicare intentata de adevaratul proprietar, iar subdobanditorul nu fusese notificat in nici un fel de catre adevaratul proprietar in legatura cu intentia sa de a-si revendica imobilul.
In sprijinul acestei orientari a practicii judiciare s-a invocat si argumentul conform caruia, principiul ocrotirii bunei-credinte se coroboreaza intotdeauna cu principiul securitatii raporturilor juridice civile, incidenta acestui din urma principiu avand ca scop protectia acelor parti din raporturile juridice civile prin intermediul carora se realizeaza translatia si circulatia drepturilor reale, adica a subdobanditorilor.
Raportat la definitia bunei-credinte - astfel cum aceasta este precizata in art.1898 Cod civ. - precum si la intreaga economie a Legii nr.10/2001, rezulta ca prin buna-credinta a cumparatorilor se intelege credinta ferma, neindoielnica si loiala a acestora ca au contractat cu adevaratul proprietar al imobilului, coroborata cu respectarea intru totul, la data incheierii contractelor de vanzare-cumparare, a dispozitiilor legale care reglementau conditiile concrete de instrainare a acestor imobile.
In sistemul de publicitate imobiliara prin carti funciare, principiul ocrotirii bunei-credinte a subdobanditorului este mai usor de aplicat, avand in vedere ca in regim de carte funciara functioneaza principiul consacrat prin art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, referitor la publicitatea materiala a cartilor funciare. Acest art. 32 stabileste o prezumtie legala, juris tantum (putand fi combatuta pe calea actiunii in rectificare de CF), in sensul ca drepturile reale inscrise in CF sau radiate din CF, se presupun ca sunt exacte, inscrierile in cartea funciara fiind corect facute. Prezumtia stabilita prin art. 32 constituie fundamentul dispozitiilor din art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care enunta prezumtia exactitatii cartilor funciare, in favoarea achizitorilor de buna-credinta si cu titlu oneros, aplicabilitatea acestui art. 33 fiind insa limitata numai la actele juridice sinalagmatice ce au ca obiect transferul de drepturi reale pe baza acordului mutual, iar nu si la dobandirea unor astfel de drepturi prin succesiune, uzucapiune etc.
Prezumtia instituita prin art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu se aplica in cazul in care in cartea funciara a imobilului respectiv a fost notata o actiune in justitie care are ca obiect contestarea dreptului real in privinta caruia se intentioneaza o inscriere.
Aceasta prezumtie, instituita de art. 32 si 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu poate fi invocata de dobanditorul nemijlocit al imobilului - in speta Statul - care, prin ipoteza, a preluat abuziv respectivul imobil.
Prezumtia mai sus enuntata cunoaste o reglementare legala si prin dispozitiile art. 33-34 din Legea nr. 7/1996; astfel, potrivit art. 33, daca in cartea funciara s-a inscris un drept real, in conditiile acestei legi, in folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista in folosul ei, daca a fost dobandit sau constituit cu buna-credinta, cat timp nu se dovedeste contrariul, iar daca un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma ca acel drept nu exista. In conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, cuprinsul cartilor funciare se considera exact, in folosul acelei persoane care a dobandit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, daca in momentul dobandirii dreptului n-a fost inscrisa in cartea funciara vreo actiune prin care sa se conteste cuprinsul ei, sau daca nu a cunoscut, pe alta cale, aceasta inexactitate.
Prin prisma prezumtiei mai sus amintite, subdobanditorul cu titlu oneros, care a cumparat imobilul de la vanzatorul inscris in cartea funciara, in conditiile in care in CF nu era notata nici o actiune de revendicare a imobilului de catre fostul proprietar, sau, respectiv, o actiune de rectificare a cuprinsului cartii funciare, se prezuma a fi de buna-credinta, in sensul art.1898 Cod civ.
Principiile publicitatii materiale a cartilor funciare si, respectiv, a increderii publice in cuprinsul cartii funciare, sunt menite practic sa faciliteze aplicarea principiului securitatii circuitului juridic civil, indeosebi in materia contractelor translative de proprietate.
Este stiut faptul ca, incheierea unui contract de vanzare-cumparare cu un neproprietar nu este susceptibila sa stramute proprietatea catre subdobanditor, intrucat nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decat are el insusi. In situatia in care subdobanditorul, cu buna-credinta, s-a aflat intr-o eroare neimputabila cu privire la calitatea de proprietar a instrainatorului, pentru ca aceasta eroare sa fie susceptibila sa creeze un drept de proprietate in favoarea subdobanditorului, independent de intrunirea oricaror alte cerinte, este absolut necesar ca aceasta eroare sa fie una comuna si invincibila.
Principiul validitatii aparentei in drept, consacrat in adagiul latin "error communis facit jus", consta in aceea ca, subdobanditorul unui bun, in speta, in acceptiunea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a unui imobil preluat fara titlu de catre Stat, care s-a intemeiat cu buna-credinta pe o aparenta juridica, socotita in mod public ca reprezentand insasi realitatea, trebuie ocrotit juridiceste, neputand fi vatamat prin inlaturarea ca nevalabil a actului pe care l-a incheiat astfel.
Pentru ca principiul error communis facit jus sa fie aplicabil cu succes, se cer a fi intrunite cateva conditii, si anume: sa existe o eroare comuna si invincibila, respectiv, sa existe o situatie de fapt aparenta, care nu corespunde realitatii de drept, dar aceasta aparenta inselatoare sa fie una comuna, adica impartasita public, greu de descoperit si de evitat; subdobanditorul sa fie de buna-credinta, in sensul celor mai sus expuse; actul juridic de instrainare incheiat intre proprietarul aparent si tertul subdobanditor sa fie unul cu titlu oneros.
Daca toate aceste cerinte sunt cumulativ intrunite, atunci principiul validitatii aparentei in drept creeaza in favoarea subdobanditorului un drept de proprietate nou, opozabil erga omnes, inclusiv adevaratului proprietar.
Drept urmare, prin prisma argumentelor anterior expuse, Curtea apreciaza ca titlul paratilor este preferabil titlului reclamantilor.
Pe cale de consecinta, se constata de catre instanta ca in situatia in care s-ar da curs favorabil solicitarii reclamantilor s-ar incalca atat dreptul de proprietate al paratilor intimati, cat si securitatea raporturilor juridice, (guvernata in esenta de principiul previziunii legii).
Este de discutat daca in cauza au fost sau nu nesocotite dispozitiile art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie, si daca aplicabilitatea acestui text poate sau nu sa fie disociata de dispozitiile paragrafului 2 ale aceluiasi articol.
Art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Aditional CEDO prevede ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international, paragraful 2 al aceluiasi articol prevazand ca dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor.
In legatura cu incidenta art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie, in cauza Paduraru contra Romaniei, s-a retinut de catre Curte ca "art. 1 din protocolul 1 Aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile in care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte ca ele sa ratifice Conventia. Daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atat mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si cu o coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii".
Jurisprudenta constata a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie a relevat faptul ca aceasta condamnare a intervenit in ipoteza in care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, in urma declararii unui recurs in anulare, hotararea a fost desfiintata, ceea ce a constituit, atat o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost insotita de despagubiri corespunzatoare, cat si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.
Din aceasta perspectiva, se constata ca recurentilor nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, pronuntata in contradictoriu cu Statul Roman si eventual si cu cumparatorii, hotarare ulterior anulata, astfel incat, este de apreciat in sensul ca acestia nu se pot prevala de existenta unui bun in sensul art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie.
Nu poate fi retinuta nici ipoteza care a fost avuta in vedere de catre Curte in cauza Strain contra Romaniei, dat fiind ca valabilitatea titlului in baza caruia paratii intimati au cumparat imobilul nu a fost contestata de catre recurenti in cadrul legal permis de Legea nr. 10/2001.
Examinarea jurisprudentei CEDO contureaza concluzia conform careia exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie analizate prin raportare la principiul securitatii raporturilor juridice.
Nu se poate imputa Statului Roman, strict in aceasta speta, asa cum nefondat sustin recurentii, faptul ca pana la acest moment Statul nu i-a despagubit pe recurenti, cata vreme, recurentii nu au facut niciun demers pentru a incasa despagubirile ce le-au fost stabilite in temeiul Legii nr. 112/1995, si cata vreme, acestia nu s-au prevalat de dispozitiile Legii nr. 10/2001 pentru a obtine masuri reparatorii in temeiul acestei legi.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit prin Decizia nr. 33/08.06.2008 ca in cazul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun nu se poate da prioritate de aplicare Conventiei, mai precis ca nu exista posibilitatea de a opta intre aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, cu referire in acest din urma caz la prevederile Conventiei, caci ar insemna sa se incalce principiul specialia generalibus derogant.
Mergand mai departe pe acest rationament, Instanta Suprema a statuat ca atunci cand exista neconcordante intre legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si paratul din actiunea in revendicare nu cumva are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei, o speranta legitima in acest sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect.
In acest sens este relevanta decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe, in care s-a statuat in sensul ca "legislatia trebuie sa faca posibila luarea in considerare a circumstantelor particulare ale fiecarei cauze, astfel incat persoanele care au dobandit bunuri cu buna credinta sa nu fie puse in situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat candva aceste bunuri. De asemenea, nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice nu poate fi ignorata".
In cauza Brumarescu contra Romaniei s-a subliniat faptul ca unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice.
Este stiut faptul ca actiunea in revendicare imobiliara este o actiune reala, acest caracter fiind conservat doar atata timp cat exista si posibilitatea readucerii lucrului revendicat in patrimoniul celui care revendica bunul. Daca insa bunul a fost transmis de uzurpator, in speta acesta fiind Statul Roman, catre un tert, care a dobandit in mod iremediabil proprietatea asupra bunului - cum este si ipoteza din speta, in conditiile in care contractul de vanzare-cumparare al intimatilor nu a fost contestat in singurul cadru legal permis, acela al art. 46 din Legea nr. 10/2001 -, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit intr-o pretentie de despagubiri, caz in care caracterul actiunii in revendicare se schimba, aceasta devenind o actiune personala.
Prin prisma acestor considerente, Curtea apreciaza ca in cauza nu au fost incalcate prevederile art. 1 paragraf 1 din primul Protocol Aditional CEDO, dupa cum, nu au fost incalcate nici dispozitiile art. 77-II din Tratatul de Aderare si nici prevederile art. 44, art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 si 4 din Constitutia Romaniei si nici ale art. 480 si art. 481 C.civ.
Este adevarat ca fata de recurenti contractul de vanzare-cumparare prin care paratii au cumparat apartamentul are efect de inopozabilitate, dat fiind ca pentru recurenti acest contract este un res inter alios acta, dar in niciun caz nu poate fi imbratisata ideea acreditata de recurenti, in sensul ca acest contract ar fi nul de drept, cata vreme, acest contract nu a fost contestat in singurul cadrul legal permis, acela al Legii nr. 10/2001 (art. 46 in redactarea initiala, devenit art. 45 dupa republicare) si cata vreme recurentii nu investit procedural instanta cu un petit prin care sa solicite constatarea nulitatii acestui contract.
Prin prisma art. 316 C.proc.civ. rap. la art. 294 alin. 1 C.proc.civ., si art. 129 alin. final C.proc.civ., instanta de recurs nu poate, direct in recurs, pentru prima data, sa constate nulitatea acestui contract.
Pe cale de consecinta, Curtea constata ca in cauza nu este fondat motivul de recurs intemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Nefondat este si motivul de recurs intemeiat pe art. 304 pct. 7 C.proc.civ., cata vreme, hotararea recurata nu cuprinde motive contradictorii, asa cum sustin recurentii, dat fiind ca dispozitivul deciziei corespunde cu considerentele acesteia, respectiv, actiunea nu a fost respinsa ca inadmisibila, chiar daca nu s-a mentionat in mod expres in dispozitivul deciziei ca aceasta se respinge ca neintemeiata ori nefondata.
Pe de alta parte, considerentele deciziei sunt clare si necontradictorii, aratandu-se, intr-o prima parte a deciziei, care sunt, in opinia instantei de apel, argumentele care justifica caracterul admisibil al actiunii in revendicare, iar in partea finala, precizandu-se motivele care fundamenteaza solutia de respingere a actiunii reclamantilor.
Asa fiind, in temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse si a prevederilor art. 312 alin. 3 C.proc.civ., se va respinge ca nefondat prezentul recurs.