Art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Dispozitiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie raspunderea civila delictuala a membrilor organelor de conducere ale societatii debitoare. Pentru antrenarea acestei raspunderi este necesara proba elementelor cumulative prevazute de art. 998-999 din vechiul Cod civil. In plus, articolul 138 impune ca atragerea raspunderii sa intervina in functie de o calitate determinanta a persoanei fizice raportat la debitorul aflat in insolventa, pentru faptele anume prevazute la literele a)-g), dar si in conditiile in care se dovedeste legatura de cauzalitate dintre aceste fapte si starea de insolventa a societatii lichidate.
Fata de aceste considerente, Curtea apreciaza ca dispozitiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumtie, nici macar relativa, reclamantul-lichidator judiciar avand obligatia de a le proba in intregime si cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA,
SENTINTA CIVILA NR.698 din 02.04.2013)
Asupra cauzei civile de fata:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a VII-a Civila sub nr.51542/3/2010/a1, lichidatorul judiciar LLR SPRL a chemat in judecata pe parata B R, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa o oblige pe aceasta la suportarea pasivului debitorului SC T V P SRL, in baza art.138 lit.a) si d) din Legea nr.85/2006.
Prin sentinta civila nr.12350 din 28.11.2012 tribunalul a respins cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de lichidatorul LRR SPRL, in contradictoriu cu parata B R.
Pentru a pronunta aceasta hotarare judecatorul-sindic a retinut, fata de dispozitiile art.138 lit.a) din legea nr.85/2006, ca lichidatorul-reclamant a sustinut incidenta acestui text de lege urmare a identificarii in patrimoniul debitorului a unor active imobilizate, stocuri si creante, insa nu a indicat in concret elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute de art.138 lit. a) din lege, ci a facut doar afirmatii generice privind folosirea lor in interesul paratei, fara a proba “folosul propriu" al paratei.
Mai mult, din raspunsurile primite de la organele de control fiscal rezulta ca in prezent societatea debitoare nu figureaza cu bunuri in patrimoniu care sa nu fi fost identificate faptic de catre lichidatorul judiciar, in vederea valorificarii acestora in cadrul procedurii, astfel incat nu se poate retine existenta faptei prevazuta la art.138 lit.a) din lege.
Cu privire la dispozitiile art.138 lit.d) din legea nr.85/2006, instanta de fond a retinut ca nu s-a probat incidenta acestora, conditia impusa de legiuitor fiind ca netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Simplul fapt ca parata nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane, nu este de natura sa duca la angajarea raspunderii sale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa.
In speta, reclamantul nu a facut dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedita savarsirea cu vinovatie de catre parata a faptei prevazuta de lit.d) a art.138 din lege.
Pentru aceste motive judecatorul-sindic a respins cererea formulata de lichidatorul judiciar.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs, in termen legal, reclamantul L L R SPRL, in calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC TVP SRL, acesta fiind inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V - a Civila sub acelasi numar unic.
In motivarea recursului reclamantul a aratat ca hotararea recurata este netemeinica, fiind data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii (art.304 pct.9 Cod procedura civila).
Astfel, prin probatoriul administrat s-a demonstrat atat prejudiciul produs masei credale, cat si legatura de cauzalitate dintre fapta culpabila a administratorului statutar, respectiv parata BR, precum si ca fapta prejudiciabila este imputabila acesteia.
Instanta de fond nu a interpretat corect actele depuse la dosar, astfel ca a concluzionat eronat asupra situatiei de fapt, pronuntand prin aceasta o sentinta netemeinica.
S-a sustinut ca, din documentele depuse la dosar de catre creditorii inscrisi la masa credala rezulta starea societatii precum si activitatea economica necorespunzatoare pe care parata a desfasurat-o.
Astfel, parata a angajat in numele debitoarei doua credite in suma de 103.000 lei si respectiv 169.000 EURO, credite contractate de la B SA, sumele obtinute nefiind folosite in beneficiul debitoarei, lucru demonstrat cu prisosinta de rezultatele bilantiere negative raportate la institutiile fiscale.
Desi aceste credite au fost contractate pentru desfasurarea activitatii debitoarei, rezulta ca parata nu a folosit sumele in scopul in care au fost luate, aspect ce rezulta din concluziile formulate in cadrul raportului intocmit in conformitate cu art.59 din legea insolventei.
De altfel, din tabelul obligatiilor debitoarei rezulta ca parata nu a folosit sumele respective nici pentru achitarea datoriilor cuvenite bugetului consolidate al statului.
In aceste conditii, tinand cont si de faptul ca parata, in calitate de asociat unic si administrator statutar, a semnat contractele respective, rezulta ca lichidatorul judiciar nu a facut doar afirmatii generice referitoare la folosirea creditelor in interes personal, ci a si indicat elementele care probau faptul ca parata a folosit creditele in propriul interes.
Din analiza economico-financiara efectuata in cadrul raportului intocmit conform art.59 din lege, rezulta ca sumele incasate de la institutiile financiare nu se regasesc in conturile de pasiv/activ ale debitoarei, deci au fost folosite in interes propriu de catre parata, in calitate de unic asociat si administrator statutar al debitoarei.
Din toate documentele aflate la dosarul cauzei rezulta ca parata a dus o politica economica in folos propriu, din sumele contractate nedispunand achitarea obligatiilor scadente, in special catre creditorul garantat, astfel ca, in mod evident, aceste fapte ale paratei au determinat intrarea debitoarei in procedura insolventei.
S-a sustinut ca instanta de fond nu a coroborat totalitatea documentelor aflate la dosarul cauzei, ci le-a analizat separat. Astfel, instanta nu a concluzionat in niciun mod asupra documentelor depuse de catre creditori, documente din care rezulta clar faptul ca societatea, chiar si in stare de insolventa fiind, a contractat credite si a creat obligatii de plata, obtinand venituri. Tinand cont de faptul ca nu au fost depuse documente primare de contabilitate, instanta de fond ar fi trebuit sa concluzioneze ca administratorul debitoarei a realizat aceste manopere in propriul interes si nu pentru relansarea activitatii debitoarei.
De asemenea, nu s-a retinut faptul ca parata a garantat achitarea sumelor datorate de catre debitoare, in calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, astfel ca a cunoscut consecintele neonorarii obligatiilor catre institutiile bancare.
Astfel, instanta de fond nu a cercetat aceste imprejurari din analiza carora ar fi putut stabili atat fapta culpabila a paratei, prejudiciul cauzat, cat si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.
De asemenea, instanta ar fi putut constata indeplinita si conditia ceruta de legea speciala in sensul ca, prin fapta proprie, parata a cauzat starea vadita de insolventa a debitoarei.
Din lipsa raportarilor contabile rezulta ca, pentru operatiunile de creditare nu s-au intocmit documente contabile, tocmai pentru ca parata sa-si poata insusi creditele contractate, producand astfel un prejudiciu creditorilor.
Raportul de cauzalitate dintre prejudiciu, fapta si faptuitor s-a dovedit prin acte din care rezulta ca parata a detinut calitatea de asociat si administrator statutar al debitoarei, astfel ca toate deciziile luate de catre aceasta au servit propriului interes, fara a tine cont de consecintele negative asupra activitatii debitoarei.
Avand in vedere aceste sustineri, recurentul a apreciat ca s-a facut dovada savarsirii de catre parata a faptelor prevazute de art.138 lit.a) si d) din legea insolventei.
S-a sustinut ca instanta de fond nu si-a indeplinit rolul sau activ, netinand cont de prevederile art.71 din Legea nr.31/1990 si de prevederile art.1540 vechiul Cod civil.
Recurentul a mai sustinut ca vinovatia paratei nu trebuia dovedita deoarece, fiind in domeniul unei raspunderi contractuale, culpa este prezumata potrivit art.1082 vechiul Cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006.
Din faptele prezentate instanta de fond ar fi trebuit sa observe ca parata a folosit in propriul interes sumele de bani obtinute din creditare, ca neachitarea atat a acestora, cat si a impozitelor datorate bugetului, ducea in mod vadit persoana juridica la incetarea de plati, prin calcularea de penalitati si majorari de intarziere.
De asemenea, din rapoartele de activitate intocmite de catre lichidatorul judiciar, instanta de fond ar fi trebuit sa retina ca starea de insolventa a debitoarei este imputabila paratei, intrucat aceasta, cu buna stiinta nu a dispus masuri pentru redresarea economica a debitoarei si a continuat activitatea acesteia in propriul folos, desi stia ca prin activitatea sa determina falimentul debitoarei.
Netinand cont de toate aceste aspecte, instanta de fond, in contradictie cu actele din dosar, a respins cererea de atragere a raspunderii personale a paratei B R, pronuntand prin aceasta o sentinta netemeinica.
Fata de aceste motive invocate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului si, pe cale de consecinta, obligarea paratei B R sa suporte din averea proprie suma de 594.125,00 lei, reprezentand pasivul total, ramas neacoperit, al debitoarei S.C. TVP S.R.L.
In drept, recurentul a invocat dispozitiile art. 299 si urmatoarele Cod procedura civila, art.8 din Legea nr.85/2006.
In cauza intimata-parata a formulat intampinare prin care s-a aparat in fapt si in drept, solicitand respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a depus la dosar un set de inscrisuri, in copie, respectiv contractul de credit nr.BL28564/22.04.2008 incheiat cu B pentru o linie credit revolving in valoare de 103.000 lei, contractul de credit nr.BL33116/21.07.2008 incheiat cu B pentru un credit in valoare de 169.000 Euro, doua solicitari inaintate bancii creditoare, certificatul de atestare fiscala nr.1920553/16.02.2010 emis de AFPS 6 si prima pagina din contractul de vanzare-cumparare incheiat intre societatea debitoare si numitul DIC.
Analizand hotararea atacata prin prisma criticilor invocate si a probatoriului administrat in cauza, vazand si dispozitiile art.3041 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
Criticile invocate de recurentul-lichidator vizeaza netemeinicia hotararii sub aspectul retinerii neindeplinirii conditiilor pentru angajarea raspunderii patrimoniale a intimatei-parate, raspundere intemeiata pe dispozitiile art.138 lit.a) si d) din legea insolventei.
Toate aceste critici invocate sunt neintemeiate pentru urmatoarele considerente:
Dispozitiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie raspunderea civila delictuala a membrilor organelor de conducere ale societatii debitoare. Pentru antrenarea acestei raspunderi este necesara proba elementelor cumulative prevazute de art. 998-999 din vechiul Cod civil. In plus, articolul 138 impune ca atragerea raspunderii sa intervina in functie de o calitate determinanta a persoanei fizice raportat la debitorul aflat in insolventa, pentru faptele anume prevazute la literele a)-g), dar si in conditiile in care se dovedeste legatura de cauzalitate dintre aceste fapte si starea de insolventa a societatii lichidate.
Fata de aceste considerente, Curtea apreciaza ca dispozitiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumtie, nici macar relativa, reclamantul-lichidator judiciar avand obligatia de a le proba in intregime si cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.
In speta, doar conditia prejudiciului a fost dovedita, caci pasivul societatii debitoare nu a fost acoperit in urma desfasurarii procedurii prevazuta de Legea nr.85/2006.
In ceea ce priveste fapta, judecatorul-sindic a constatat ca nu se poate retine, in sarcina intimatei-parate, savarsirea faptelor prevazute de art.138 lit.a) si d) din lege, nefiind probata existenta faptei prevazute la lit.a), folosul propriul al intimatei sau raportul de cauzalitate dintre fapta de a nu fi tinut contabilitatea potrivit legii romane (lit.d) si ajungerea societatii in stare de insolventa.
Aceasta solutie a instantei de fond s-a bazat pe analizarea intregului material probator, judecatorul-sindic facand mentiunea analizarii actelor si lucrarilor dosarului, ceea ce inseamna ca a avut in vedere toate actele aflate la dosar, inclusiv cele depuse de creditorii inscrisi la masa credala, precum si rapoartele intocmite de lichidator. Imprejurarea ca aceste inscrisuri nu au fost enumerate expres in considerentele hotararii nu echivaleaza cu o ignorare a acestora de catre judecatorul-sindic, cum gresit sustine recurentul.
Referitor la faptele invocate ca fiind savarsite de intimata-parata si la criticile formulate de recurent, Curtea constata ca nu se poate retine in sarcina intimatei savarsirea respectivelor fapte.
Astfel, art.138 lit.a) sanctioneaza fapta membrilor organelor de conducere ale societatii de a folosi bunurile sau creditele societatii in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane.
Recurentul a sustinut ca intimata, in calitate de asociat unic si administrator al debitoarei, a folosit creditele debitoarei in folos propriu.
Aceste sustineri nu sunt probate de recurent, neexistand la dosar probe certe in acest sens.
Din contra, din contractul de vanzare-cumparare aflat la fila 31 dosar recurs rezulta ca suma de 169.000 Euro, ce a facut obiectul contractului de credit nr.BL33116/21.07.2008 incheiat cu creditoarea B SA- SM (filele 20-23), a fost utilizata integral pentru achizitionarea de catre societatea debitoare a unui teren in suprafata de 5.839 mp situat in localitatea Fundata, judet Brasov, precum si a cotei parti indivize de ½ din terenul in suprafata de 200 mp situat in aceeasi localitate.
Destinatia creditului este mentionata expres si in contractul de creditare, iar societatea debitoare, prin administratorul intimat-parat in cauza, a respectat-o.
De altfel, aceste terenuri au fost gasite in patrimoniul debitoarei de catre recurentul-lichidator si au fost vandute la licitatie publica, sumele obtinute fiind distribuite in cadrul procedurii (potrivit proceselor-verbale de licitatie si rapoartelor nr.3 si final intocmite de lichidator si aflate in vol.II al dosarului de faliment).
Prin urmare, nu se poate retine folosirea creditului de 169.000 Euro acordat debitoarei de catre creditoarea B SA, in interesul propriu al intimatei-parate.
Aspectul ca intimata-parata a garantat achitarea sumei datorate de catre societatea debitoare, in calitate de garant fidejusor, prin executarea bunurilor proprii, nu reprezinta un element care sa conduca la dovedirea savarsirii faptei prevazute de art.138 lit.a) ci, din contra, dovedeste buna-credinta a administratorul care a inteles sa se angajeze si personal, alaturi de societatea imprumutata, sporind astfel garantiile acordate creditorului.
In ceea ce priveste linia de credit in valoare de 103.000 lei acordata debitoarei de catre creditoarea B SA, conform contractului nr.BL28564/22.04.2008 aflat la filele 15-18 dosar recurs, Curtea constata ca nu exista la dosar nicio proba certa a utilizarii acestui credit in folosul propriul al intimatei.
Imprejurarea ca societatea debitoare a ajuns in insolventa, faptul ca aceasta a raportat la institutiile fiscale rezultate bilantiere negative sau imprejurarea ca lipsesc documente primare nu reprezinta probe certe a utilizarii respectivei sume de catre intimata, in interes propriu.
S-a sustinut de catre recurent ca respectiva suma nu a fost utilizata nici pentru plata datoriilor debitoarei catre bugetul consolidat al statului, insa din contractul de credit rezulta ca linia de credit a fost scadenta la data de 21.04.2009, iar din certificatul de atestare fiscala nr.1920553/16.02.2010 emis de AFP S 6 B (fila 30) rezulta ca la data de 16.02.2010 debitoarea nu inregistra datorii catre bugetul de stat.
Prin urmare, creanta solicitata de creditoarea A.F.P. S 6 este ulterioara folosirii liniei de credit, astfel ca nu se poate sustine utilizarea fondurilor in interesul personal al intimatei si neachitarea datoriilor catre acest creditor. Din actele atasate la dosar de acest creditor rezulta, de altfel, ca datoriile cumulate de societatea debitoare au fost ulterioare datei de 16.02.2010.
In ceea ce priveste analiza economico-financiara efectuata in cadrul raportului intocmit conform art.59 din lege (filele 94-95 vol.I dosar insolventa), Curtea apreciaza ca aceasta analiza efectuata de lichidator, fara prezentarea unor probe certe a savarsirii faptei prevazute de art.138 lit.a) din legea insolventei, nu este apta a conduce la angajarea raspunderii intimatei-debitoare.
De altfel, se constata ca prin acel raport s-a mentionat suspiciunea incorectitudinii inregistrarilor contabile, iar analiza a avut la baza nota aflata la fila 96 din acelasi dosar, nota incheiata exclusiv in baza datelor existente pe site-ul MF. Prin urmare, analiza economico-financiara cuprinsa in raportul intocmit de recurentul-lichidator, in baza art.59 din lege, nu reprezinta o dovada certa a utilizarii creditelor persoanei juridice in folosul propriu al intimatei-parate, ci doar o simpla prezumtie ce nu este de natura a angaja raspunderea intimatei in baza art. 138 litera a), atata timp cat prezumtia nu se completeaza cu alte probe certe.
In ceea ce priveste criticile formulate in baza art.138 lit.d) din legea insolventei, Curtea constata ca si acestea sunt nefondate. Astfel, recurentul nu a facut dovada nici in fond, si nici in recus, a savarsirii de catre intimata a vreuneia din faptele prevazute acest text de lege.
Din raportul intocmit de lichidator in baza art.59 rezulta existenta unor suspiciuni in legatura cu incorectitudinea inregistrarilor contabile, insa aceste suspiciuni nu fac dovada tinerii unei contabilitati in contradictie cu legea, in lipsa unor probe certe.
Pe de alta parte, nepredarea documentelor primare contabile nu este similara cu netinerea contabilitatii potrivit legii, iar simplul fapt al netinerii contabilitatii potrivit legii nu duce automat la angajarea raspunderii patrimoniale reglementata de art.138, in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa.
Din cele retinute mai sus Curtea constata ca probele administrate in cauza au fost corect interpretare de instanta de fond, din toate inscrisurile aflate la dosar nerezultand savarsirea faptelor prevazute de art.138 lit.a) si d) de catre intimata-parata.
In ceea ce priveste criticile raportate la activitatea economica necorespunzatoare desfasurata de intimata-parata (activitate ce a dus la intrarea in insolventa a societatii debitoare) sau la neluarea masurilor pentru redresarea economica a debitoarei, Curtea constata ca aceste fapte nu se circumscriu cazurilor limitativ prevazute de art.138 lit. a) - g) din legea insolventei pentru angajarea raspunderii patrimoniale a administratorilor sociali. Prin urmare, aceste sustineri ale recurentului nu au relevanta in cauza de fata.
Curtea constata ca fiind nefondate si criticile referitoare la incidenta in cauza a dispozitiilor legale referitoare la mandatul administratorilor (art.71 din legea nr.31/1990) si a dispozitiilor legale referitoare la raspunderea mandatarului (art.1540 vechiul Cod civil). Aceasta deoarece respectivele dispozitii legale au relevanta in raporturile dintre administrator si societate si nicidecum in raporturile dintre administrator si tertii, in baza art.138 din legea insolventei, acestea din urma fiind intemeiate pe raspunderea civila delictuala.
In ceea ce priveste necesitate dovedirii indeplinirii tuturor conditiilor angajarii raspunderii intemeiate pe dispozitiile art.138 din legea insolventei, Curtea retine ca sustinerile recurentului sunt nefondate sub aspectul prezumarii culpei intimatei-debitoare, caci acest tip de raspundere nu este una contractuala, ci este o raspundere delictuala pentru a carei angajare este necesara si obligatorie dovedirea vinovatiei intimatei.
Avand in vedere considerentele expuse mai sus din care rezulta ca fiind nefondate toate criticile invocate de recurentul-lichidator judiciar, in baza art.312 alin.1 Cod procedura civila Curtea a respins recursul ca nefondat.