Contesta?ie formulata in temeiul Legii nr.10/2001. Decizie nr. 588A din data de 14.06.2011
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Contestatie formulata in temeiul Legii nr.10/2001. Imposibilitatea obligarii directe a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice sau a unitatii detinatoare la plata despagubirilor reprezentand echivalentul imobilelor nationalizate ilegal. (CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.45458/3/2009 - DECIZIA CIVILA NR.588/A/14.06.2011) Prin cererea inregistrata la data de 17.11.2009, pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a V-a Civila, sub nr.45458/3/2009, reclamanta F.R.M., in contradictoriu cu paratii M.B.P.G. si P.G.M.B. a formulat contestatie impotriva solutiei negative data cererilor formulate prin notificarile nr.535 si 536 cu privire la imobilul din Bucuresti, str.D. nr.10, sectorul 2 si Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, astfel ca a solicitat ca instanta sa oblige pe parati la emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.
In motivarea in fapt a cererii, reclamanta a aratat ca, prin notificarile nr.535 pentru imobilul situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 si nr.536 pentru imobilul situat in Bucuresti, str.D. nr.10, sectorul 2, formulate prin intermediul executorului judecatoresc, s-a adresat paratului M.B. in vederea restituirii in natura a celor doua imobile, avand in vedere calitatea sa de unica mostenitoare a persoanei indreptatite, precum si faptul ca aceste imobile au fost preluate abuziv de Statul Roman in temeiul Decretului nr.92/1950.
Reclamanta a mai aratat ca ambele imobile au fost proprietatea mamei sale M.R.S.R., astfel cum rezulta din procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti pentru imobilul situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 si din procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti pentru imobilul situat in Bucuresti, str.D. nr.10, sectorul 2. Mama sa a decedat in anul 1981, iar succesiunea a fost dezbatuta potrivit certificatului de mostenitor nr.1356/22.10.1982 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucuresti.
Totodata, reclamanta a mai invederat ca preluarea imobilelor s-a facut in mod nelegal, fiind nationalizate prin Decretul nr.92/1950, pozitia 7056 pe numele tatalui sau S.C., decedat in anul 1990 si a carui unica mostenitoare este, potrivit certificatului de mostenitor nr.496/27.03.1991 eliberat de Notariatul de Stat sector 2.
Ulterior formularii notificarilor, reclamanta a aratat ca a aflat ca ambele imobile constructie au fost vandute in baza Legii nr.112/1995 catre chiriasi.
In drept, cererea s-a intemeiat pe dispozitiile Legii nr.10/2001.
La data de 15.02.2010, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare si modificatoare, prin care a aratat ca solicita introducerea in cauza si a paratului S.R.M.F.P., solicitand sa se pronunte o hotarare care sa inlocuiasca decizia administrativa si sa se dispuna acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele indicate in actiunea introductiva.
In motivarea cererii, reclamanta a precizat ca intelege sa-si modifice actiunea in baza Deciziei nr.20/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie. In ceea ce priveste completarea actiunii, in sensul de a chema in judecata pe paratul S.R.M.F.P., reclamanta a aratat ca acest parat va realiza dreptul de restituire prin echivalent, invocand si considerentele deciziei civile nr.16/A/15.01.2009 pronuntata de Curtea de Apel Oradea.
La data de 12.10.2010, reclamanta a depus la dosar doua rapoarte de expertiza tehnica extrajudiciara efectuate de expert C.V.S..
Prin sentinta civila nr.1363/26.10.2010, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis in parte cererea, astfel cum a fost completata, modificata si precizata, formulata de reclamanta F.R.M. in contradictoriu cu paratul M.B.P.G., a constatat calitatea reclamantei de persoana indreptatita la restituire pentru imobilele teren si constructie situate in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 si Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren in suprafata de 286 m.p. si constructie in suprafata de 85 mp., situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, astfel cum a fost identificat in raportul de expertiza tehnica extrajudiciara efectuat de expert C.V.S., a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren in suprafata de 240 m.p. si constructie in suprafata de 124 mp., situat in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2, astfel cum a fost identificat in raportul de expertiza tehnica extrajudiciara efectuat de expert C.V.S., despagubirile urmand a fi acordate in conditiile legii speciale, a respins cererea formulata in contradictoriu cu paratii P.G.M.B. si S.R.M.F.P., ca neintemeiata, a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a hotari in acest sens, Tribunalul a retinut urmatoarele:
La data de 27.07.2001, reclamanta F.R.M. a depus notificarea nr.535 prin intermediul executorului judecatoresc S.D. in baza Legii nr.10/2001, solicitand restituirea in natura a imobilului situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, compus din 290 mp. teren si constructie (parter + etaj), notificare inregistrata sub nr.4312/2001.
La aceeasi data, reclamanta F.R.M. a depus si notificarea nr.536 prin intermediul executorului judecatoresc S.D. in baza Legii nr.10/2001, solicitand restituirea in natura a imobilului situat in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2, compus din 242 mp. teren si constructie (4 camere, hol, bucatarie, baie, wc de serviciu, alte dependinte), in suprafata locuibila de 124 mp., notificare inregistrata sub nr.8040/2001.
Desi reclamanta a facut mai multe demersuri in sensul solutionarii de catre parata a celor doua notificari, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispozitiile legii, refuzand sa comunice un raspuns.
Avand in vedere dispozitiile obligatorii ale Deciziei nr.XX/19.03.2007 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, tribunalul a analizat fondul cererii de restituire formulata de reclamanta.
Sub aspectul cererii modificatoare de restituire prin echivalent a celor doua imobile, instanta de fond a retinut ca imobilului in litigiu, situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, a fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezulta din procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti. De asemenea, imobilul situat in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2 a fost proprietatea aceleiasi defuncte, astfel cum rezulta din procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti coroborat cu adresa nr.12245/3342/23.04.2003 emisa de P.M.B.- S.N.U..
De pe urma defunctei M.R.S.R. a ramas unica mostenitoare reclamanta F.R.M., conform certificatului de mostenitor nr.1356/22.10.1981 eliberat de Notariatul de Stat sector 2 Bucuresti.
Instanta a mai retinut ca ambele imobile in litigiu au trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr.92/1950, pozitia 7056, iar apartamentul situat in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2 a fost vandut numitei C.I., in temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vanzare-cumparare nr.1130/26.11.1996, apartamentele situate in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 au fost vandute numitilor A.I. si A.I., in temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vanzare-cumparare nr.1449/29789/21.11.1996 - ap. nr.1, parter si numitilor B.D. si B.M., in temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vanzare-cumparare nr.4840/28710/15.07.1997 - ap. nr.2, etaj 1.
Ambele imobile in litigiu au fost identificate prin rapoartele de expertiza tehnica extrajudiciara efectuate de expert C.V.S.
Prin raportare la prevederile art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele nationalizate prin Decretul nr.92/1950 sunt calificate de lege ca fiind preluate in mod abuziv, ceea ce inseamna ca cele doua imobile in litigiu situate in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 si in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2 se circumscriu calificarii date de lege in sensul celor de mai sus, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca acestea fac obiectul de reglementare a legii speciale de reparatie.
Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiaza si mostenitorii legali si testamentari ai persoanelor fizice indreptatite. Sub acest aspect, tribunalul a constatat ca reclamanta a justificat pe deplin calitatea sa de succesoare legala in drepturi de pe urma autoarei sale, defuncta M.R.S.R.
Constatand indeplinite cerintele legale cu privire la calitatea reclamantei de persoana indreptatita la restituirea celor doua imobile in litigiu, precum si cu privire la faptul ca cele doua bunuri se circumscriu prevederilor legii speciale de reparatie, tribunalul a analizat cererea prin raportare la modalitatea concreta de reparatie.
A retinut ca art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001 stabileste, ca regula, faptul ca imobilele preluate abuziv se restituie in natura, consacrandu-se principiul restituirii in natura. Prin exceptie, insa, alin.11 si alin.5 ale aceluiasi articol prevad ca nu se restituie in natura, ci doar in echivalent, imobilele care au fost instrainate in baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, cu respectarea conditiilor cerute de lege, precum si terenurile aferente imobilelor care au fost instrainate in temeiul dispozitiilor Legii nr.112/1995, cu modificarile ulterioare.
Potrivit Normei metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001, prin notiunea de "teren aferent imobilelor care au fost instrainate in temeiul dispozitiilor Legii nr.112/1995" se intelege terenul pe care este amplasata constructia, respectiv amprenta constructiei, cat si terenul din imprejurimile constructiei necesar bunei utilizari a acesteia indiferent de categoria de folosinta.
In ceea ce priveste apartamentele in litigiu vandute in temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozitiilor acestei legi, cata vreme nu s-a facut dovada contrara referitor la acest aspect, tribunalul a constatat ca acestea nu mai pot fi restituite in natura, potrivit dispozitiilor exprese ale art.18 lit.c din Legea nr.10/2001. Tot astfel, tribunalul a apreciat si referitor la imobilele teren in litigiu, atat cele ce constituie amprenta constructiilor in litigiu, cat si cu privire la terenurile aferente imobilelor care au fost instrainate in temeiul dispozitiilor Legii nr.112/1995.
In consecinta, tribunalul a dispus restituirea prin echivalent a imobilului teren in suprafata de 286 m.p. si constructie in suprafata de 85 mp., situat in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, precum si a imobilului teren in suprafata de 240 m.p. si constructie in suprafata de 124 mp., situat in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2, astfel cum a fost identificate in raportul de expertiza tehnica extrajudiciara efectuat de expert C.V.S..
Totodata, in temeiul Titlului VII al Legii nr.247/2005, instanta a constatat ca despagubirile urmeaza a fi acordate in conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
In privinta cererii formulate in contradictoriu cu paratii P.G.M.B. si S.R.M.F.P., tribunalul a respins-o ca neintemeiata, avand in vedere ca, potrivit dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cei doi parati nu exercita niciun fel de atributii in procedura administrativa de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. In plus, instanta de fond a retinut drept nefondata sustinerea reclamantei in ceea ce priveste mentinerea in cauza a celor doi parati exclusiv pentru asigurarea opozabilitatii hotararii, intrucat legitimarea procesuala pasiva este conditionata in speta de justificarea unei obligatii corelative dreptului alegat de reclamanta in raportul juridic dedus judecatii. Si cum in sarcina celor doi parati nu se poate retine vreo astfel de obligatie, tribunalul a apreciat cererea formulata in contradictoriu cu acestia, ca neintemeiata.
Impotriva sentintei civile nr.1363/26.10.2010, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila, a formulat apel paratul M.B.P.G., sustinand ca hotararea apelata este netemeinica si nelegala, aceasta intrucat instanta de fond, in mod gresit, a admis cererea, a constatat ca reclamanta F.R.M. este indreptatita la masuri reparatorii si a obligat institutia parata sa emita o dispozitie care sa cuprinda masuri reparatorii in echivalent cu privire la imobilele situate in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1 si str.D., nr.10, sector 2.
Astfel cum rezulta din dispozitiile art.22 - 23 din Legea nr.10/2001, republicata, notificarea formulata inauntrul termenului de persoana ce se considera indreptatita la restituire trebuie insotita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum si, in cazul mostenitorilor fostilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de mostenitor a acestor persoane, aceste acte putand fi depuse si ulterior, in conditiile legii, pana la solutionarea notificarii.
Fata de dispozitiile legale mentionate, se constata ca, desi reclamanta a sustinut ca a depus toate actele ce dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, inscrisurile avute in vedere de Comisia pentru aplicarea Legii nr.10/2001 la pronuntarea deciziei contestate nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietate, fiind vorba, intre altele, si de un act sub semnatura privata. Or, instrainarile intre vii de orice fel cu privire la terenuri cu sau fara constructii nu se pot face decat prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a sfatului popular, conform art.2 din Decretul nr.221/1950.
Inscrisurile anexate notificarii, dar si cele depuse in fata instantei si considerate de catre aceasta ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac dovada si nu suplinesc necesitatea probarii dreptului, inclusiv in ceea ce priveste intinderea acestora.
Cat priveste capatul de cerere prin care instanta a obligat paratul la plata catre reclamanti a despagubirilor, raportat la dispozitiile din Legea nr.247/2005, apelantul a sustinut ca unitatea detinatoare sesizata cu solutionarea notificarii nu are obligatia de a acorda masuri reparatorii sub forma de despagubiri banesti, ci doar de emiterea unei decizii motivate cu propunere de acordare de despagubiri, conform art.29 din Legea nr.10/2001 si in conditiile speciale ce privesc regimul de stabilire si de plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr.247/2005).
In acest sens sunt si prevederile art.13 alin.1 din Legea nr.247/2005, care precizeaza ca pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor ce se acorda, potrivit legii, se constituie in subordinea Cancelariei Primului Ministru Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor din cadrul Autoritatii Nationale pentru Restituirea Despagubirilor.
La data de 14.12.2010, reclamanta F.R.M. a depus cerere de repunere in termenul de apel, precum si apel, solicitand admiterea acestora, desfiintarea in parte a sentintei apelate si retinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinta admiterii actiunii, astfel cum a fost completata si modificata.
In ceea ce priveste cererea de repunere in termenul de apel, reclamanta a aratat ca sunt incidente prevederile art.103 alin.1 teza a II-a si alin.2 Cod de procedura civila, dat fiind ca a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedura la adresa cabinetului avocatului ales, E.F., insa acesta s-a aflat in imposibilitatea de a lua la cunostinta de continutul sentintei, datorita unor imprejurari mai presus de vointa lui (a suferit o fractura la picior, fiind in imposibilitate de a se deplasa la sediul cabinetului de avocatura).
Referitor la apelul propriu-zis, reclamanta a aratat ca a solicitat instantei, raportat la decizia nr.XX/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie asupra recursului in interesul legii cu privire la aplicarea dispozitiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, sa fie obligat intimatul la plata directa catre aceasta a despagubirilor, echivalentul imobilelor nationalizate ilegal, motivat de faptul ca persoana indreptatita la despagubiri are dreptul la o justa, echitabila si efectiva reparatie, in temeiul numeroaselor argumente retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Desi decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie vizeaza plenitudinea de competenta a instantelor de a solutiona cererile de restituire in natura, apelanta apreciaza ca aceeasi solutie trebuie sa fie si in cazul cererilor de restituire prin echivalent, pentru identitate de ratiune.
Ca atare, prin sentinta atacata, prima instanta a incalcat decizia data in interesul legii, desi a recunoscut dreptul reclamantei la restituire prin echivalent, trimitand insa la dispozitiile Legii nr.247/2005.
In raport de spiritul reglementarilor de ansamblu ale Legii nr.10/2001, atributia instantei judecatoresti de a solutiona calea de atac exercitata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererii de restituire a imobilului in natura nu este restransa doar la o prerogativa formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispozitii in locul celei pe care o anuleaza, ci impune ca, in cadrul plenitudinii sale de jurisdictie, nelimitata in aceasta materie de vreo dispozitie legala, sa dispuna ea direct masurile reparatorii.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ca si respingerea actiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil, consacrat de art.6 parag.1 din Conventie pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
Solutionand cauza in modalitatea prezentata, prima instanta a incalcat principiul solutionarii dosarului intr-un termen rezonabil, garantat de textul de lege mentionat anterior, intrucat este de notorietate ca procedura administrativa de acordare a despagubirilor prevazute de legea speciala este extrem de greoaie, anevoioasa si nu contine elemente care sa asigure o minima previzibilitate a eficientei cu care se acorda aceste despagubiri.
Pentru a ajunge la concluzia ca Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice nu poate fi obligat in mod direct la plata despagubirilor stabilite, potrivit expertizei de la dosarul cauzei, prima instanta a motivat ca acesta nu exercita niciun fel de atributii in procedura administrativa de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Aceasta motivare este nelegala, raportat la dezlegarea data de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie acestei probleme de drept prin decizia nr.33/2008, referitoare la concursul dintre Legea nr.10/2001 si actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun.
Din continutul acestei decizii reiese faptul ca Fondul Proprietatea nu functioneaza, ca instanta europeana a stabilit ca urmeaza sa se plateasca persoanei indreptatite despagubiri banesti actuale si egale cu valoarea de piata imobiliara a bunului, intrucat a avut loc o lipsire de proprietate, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.
Prin urmare, in procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art.1 alin.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern.
In lumina celor doua decizii ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, retinand si considerentele din cauza Atanasiu c.Romaniei, prin incapacitatea sa de a asigura prin lege speciala certitudinea cu privire la cuantumul si momentul cand despagubirile cuvenite se vor asigura, Statul Roman dobandeste calitate procesuala pasiva in cauza in privinta cererii de obligare a sa in mod direct la plata despagubirilor, intrucat aceasta incapacitate incalca chiar dreptul de proprietate, astfel garantat prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Apelanta a atasat cererii de repunere in termen biletul de iesire din spital emis de Spitalul Clinic de Urgenta Bagdasar Arseni la data de 18.11.2010.
Totodata, la 28.04.2011, reclamanta F.R.M. a formulat, in contradictoriu cu M.B.P.G. si S.R.M.F.P., cerere de aderare la apelul declarat de apelantul M.B.P.G., reluand considerentele expuse in cererea de apel.
Prin intampinare, reclamanta F.R.M. a solicitat respingerea apelului declarat de M.B.P.G., aratand, in esenta, ca a depus acte doveditoare in ceea ce priveste dreptul de proprietate, respectiv procesul verbal de inscriere in cartea funciara nr.5087/1940, pentru imobilul situat in Bucuresti, str.I.T. nr.29, sector 1 si procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare privind imobilul situat in Bucuresti, str.D. nr.10, sector 2, fosta str.C.nr.10, din Parcul C., ambele pe numele autoarei M.R.S.R..
In cauza, imobilele revendicate au fost nationalizate prin Decretul nr.92/1950, pozitia 7056, pe numele tatalui, S.C., decedat in anul 1990.
Totodata, reclamanta a aratat ca sintagma "in conditiile legii speciale" folosita de instanta de fond in dispozitivul hotararii semnifica tocmai obligatia apelantului de a proceda conform Legii nr.10/2001, care face trimitere la Titlul VII din Legea nr.247/2005, respectiv de a emite o decizie privind propunerea de acordare de despagubiri in conditiile legii speciale.
In sedinta publica din 14.06.2001, analizand cererea de repunere in termenul de apel, in raport de inscrisul depus la dosar, Curtea a apreciat ca fiind intrunite cerintele prevazute de art.103 Cod de procedura civila, astfel incat s-a considerat investita cu solutionarea cererii de apel, cererea de aderare la apel ramanand astfel fara obiect.
Analizand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate prin cele doua apeluri, in raport cu dispozitiile art.295 alin.1 Cod de procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
La data de 17.11.2009, reclamanta F.R.M. a solicitat, in contradictoriu cu paratul P.G.M.B., obligarea acestuia la emiterea unei decizii de restituire in echivalent a imobilelor compuse din teren si constructie situate in Bucuresti, str.D. nr.10, sector 2 si str.I.T. nr.29, sector 1.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca s-a adresat institutiei parate cu notificarile nr.535, respectiv 536, la data de 27.07.2001 in vederea restituirii in natura a imobilelor indicate anterior, in calitate de unica mostenitoare a persoanei indreptatite, M.R.S.R.. Desi a depus inscrisuri doveditoare, paratul nu a raspuns notificarilor pana la data formularii prezentei cereri.
Ulterior, la 15.02.2010, reclamanta F.R.M. si-a completat si modificat actiunea introductiva, chemand in judecata si pe paratul S.R.M.F.P., solicitand, astfel, solutionarea in mod direct pe fond a cererii, respectiv pronuntarea unei hotarari care sa inlocuiasca in totalitate decizia administrativa de restituire prin recunoasterea directa a dreptului de proprietate, respectiv prin acordarea de masuri reparatorii in echivalent prin compensare in natura si/sau despagubiri (in cuantumul stabilit prin expertiza), pentru imobilele indicate in actiunea introductiva.
Cu privire la apelul exercitat de apelantul parat M.B.P.G., Curtea retine ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse, prin raportare la prevederile art.22 - 23 din Legea nr.10/2001, republicata, chiar si in fata instantei de judecata, intrucat procedura desfasurata in fata unitatii detinatoare este doar una administrativa, ea fiind finalizata, in caz de contestare, in justitie.
Intr-adevar, art.23 din Legea nr.10/2001 limiteaza durata depunerii probelor necesare evaluarii pretentiilor de restituire a imobilelor la care se refera legea numai la faza administrativa - pana la solutionarea notificarii, fara a obstructiona aceasta posibilitate si in faza contencioasa supusa dispozitiilor Codului de procedura civila.
Verificarea legalitatii deciziei unitatii detinatoare nu se face numai in temeiul actelor supuse aprecierii acesteia, ci in contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate in faza contencioasa, o atare viziune inscriindu-se in ratiunea legii si a principiului de interpretare a acesteia in interesul celor indreptatiti la restituirea bunurilor de care au fost lipsiti in mod abuziv. Aceeasi este si situatia in care unitatea detinatoare nu intelege sa raspunda in termenul stipulat de lege notificarilor ce instanta-au fost adresate.
Daca s-ar accepta teza imposibilitatii instantei investite cu solutionarea contestatiei ori cererii pe fond, in acord cu dispozitiile deciziei nr.XX/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, de a mai administra probe in dovedirea dreptului de proprietate sau a calitatii de persoana indreptatita la masuri reparatorii, pe temeiul Legii nr.10/2001, cata vreme se atesta imprejurarea ca actele doveditoare nu au fost depuse in termenele prevazute de lege, etapa jurisdictionala ar fi lipsita de continut si nu ar putea fi considerata, in interpretarea dispozitiilor art.6 alin.1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania la 20.06.1994, ca reprezentand un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, impartial si de a beneficia de garantiile unui proces echitabil.
Ca atare, suplinirea probatoriului asupra dreptului de proprietate al autoarei reclamantei se putea face chiar si in fata tribunalului, fara ca prin aceasta sa se incalce art.22 - 23 din Legea nr.10/2001, republicata, astfel cum sustine apelantul M.B.P.G..
A mai sustinut apelantul parat ca actele depuse de apelanta reclamanta nu pot constitui o dovada a dreptului de proprietate, fiind vorba, intre altele, si de un act sub semnatura privata.
Or, in speta, nu aceasta este situatia premisa, inscrisurile anexate notificarilor, dar si cele depuse in fata instantei si considerate de catre aceasta ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate fac proba dreptului autoarei reclamantei, inclusiv in ceea ce priveste intinderea acestuia.
Conform Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr.10/2001 - art.23.1, "prin acte doveditoare se intelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atesta detinerea proprietatii de catre o persoana fizica sau juridica (act de vanzare-cumparare, tranzactie, donatie, extras carte funciara, act sub semnatura privata incheiat inainte de intrarea in vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la imparteala sau instrainarea terenurilor cu sau fara constructiuni si la interzicerea construirii fara autorizare si in masura in care acesta se coroboreaza cu alte inscrisuri si altele asemenea), _ d) orice acte juridice care atesta detinerea proprietatii de catre persoana indreptatita sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluarii abuzive (extras carte funciara, istoric de rol fiscal, proces-verbal intocmit cu ocazia preluarii, orice act emanand de la o autoritate din perioada respectiva, care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv apartinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol)".
In cauza, in mod corect a constatat tribunalul ca imobilele in litigiu, situate in Bucuresti, str.I.T., nr.29, sector 1, respectiv in Bucuresti, str.D., nr.10, sector 2 au fost proprietatea defunctei M.R.S.R., astfel cum rezulta din procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.5087/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti si procesul-verbal de inscriere a dreptului de proprietate nr.7927/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor Funciare in Bucuresti coroborat cu adresa nr.12245/3342/23.04.2003 emisa de P.M.B. - S.N.U..
In ceea ce priveste critica legata de modul in care tribunalul a solutionat capatul de cerere referitor la despagubiri, apelantul parat a sustinut ca unitatea detinatoare sesizata cu solutionarea notificarii nu are obligatia de a acorda masuri reparatorii sub forma de despagubiri banesti, ci doar de emitere a unei decizii motivate cu propunere de acordare de despagubiri, conform art.29 din Legea nr.10/2001 si in conditiile speciale ce privesc regimul de stabilire si de plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr.247/2005).
Or, in litigiu de fata se constata ca instanta de fond a dispus in acest sens, facand trimitere la prevederile din Titlului VII al Legii nr.247/2005, implicit la faptul ca despagubirile urmeaza a fi acordate in conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, prin emiterea unei dispozitii/decizii cu propunere de acordare de masuri reparatorii.
Drept consecinta, Curtea apreciaza ca apelul declarat de apelantul M.B.P.G. nu este fondat.
In legatura cu apelul formulat de reclamanta F.R.M., Curtea constata ca aceasta este nemultumita doar de solutia de neobligare a paratului la plata directa catre aceasta a despagubirilor, echivalentul imobilelor nationalizate ilegal, motivat de faptul ca persoana indreptatita la despagubiri are dreptul la o justa, echitabila si efectiva reparatie, in temeiul numeroaselor argumente retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
A sustinut apelanta reclamanta ca desi decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie vizeaza plenitudinea de competenta a instantelor de a solutiona cererile de restituire in natura, aceeasi solutie trebuie sa fie si in cazul cererilor de restituire prin echivalent, pentru identitate de ratiune, aceasta deoarece reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ca si respingerea actiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil (procedura administrativa de acordare a despagubirilor prevazute de legea speciala este extrem de greoaie, anevoioasa si nu contine elemente care sa asigure o minima previzibilitate a eficientei cu care se acorda aceste despagubiri), consacrat de art.6 parag.1 din Conventie pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale.
Avand in vedere si considerentele deciziei nr.52/2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite, Curtea constata ca, in art.16 din titlul VII al Legii nr.247/2005, legiuitorul a inteles sa faca distinctie intre notificarile ce erau deja solutionate la data intrarii in vigoare a acestei legi, prin consemnarea in cuprinsul unor decizii/dispozitii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despagubire, ipoteza la care se refera alin.1, si notificarile care nu erau inca solutionate intr-o asemenea modalitate, in privinta carora s-a reglementat, in cuprinsul alin.2, sa fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, insotite de documentele cu propuneri de acordare a despagubirilor.
Prin notificari solutionate pana la data intrarii in vigoare a noii legi nu pot fi intelese decat acele notificari pe baza carora entitatile investite au emis decizii sau dispozitii motivate prin care au stabilit acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, precum si cuantumul acestora, neatacate in instanta in termenul prevazut in art.24 din Legea nr.10/2001 (devenit art.26 dupa modificare).
Prin urmare, deciziile sau dispozitiile care se aflau pe rolul instantelor la data intrarii in vigoare a noii legi, ca urmare a atacarii lor cu contestatie, ca si cele care au fost ulterior atacate pe aceasta cale, in termenul prevazut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, ci raman supuse controlului instantelor judecatoresti, sub aspectul legalitatii si temeiniciei, atat timp cat acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitata, in raport cu prevederile art.24 (26) din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea erau in vigoare la data emiterii actului.
Opinia potrivit careia, refuzand un atare control, instantele judecatoresti nu ar face decat sa dea curs normal unor norme de procedura, de imediata aplicare, nu a fost acceptata cata vreme, in realitate, prin Legea nr.247/2005 s-au adus modificari mai ales normelor de drept material din Legea nr.10/2001, unele referindu-se la insasi restrangerea sferei masurilor reparatorii prin echivalent susceptibile sa fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.
A da o alta interpretare dispozitiilor art.16 alin.1 si 2 din titlul VII al Legii nr.247/2005 ar insemna sa se contravina prevederii art.3 din Codul civil, potrivit careia judecatorului nu ii este ingaduit sa refuze a judeca, precum si dreptului de acces liber la justitie reglementat prin art.21 din Constitutie, republicata, si art.6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Or, refuzul de a se da curs caii de atac legal exercitate in temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 impotriva deciziei sau, dupa caz, a dispozitiei de respingere a notificarii ar constitui o ingerinta nepermisa in dreptul celor avand vocatia de a primi despagubirea, incompatibila cu reglementarea data protectiei proprietatii prin art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Asadar, conform recursului in interesul legii mai sus mentionat, prevederile cuprinse in art.16 si urmatoarele din Legea nr.247/2005, privind procedura administrativa pentru acordarea despagubirilor nu se aplica deciziilor/dispozitiilor emise anterior intrarii in vigoare a legii, contestate in termenul prevazut de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.247/2005.
In cuprinsul alin.2 al art.16 s-a prevazut, insa, la adoptarea Legii nr.247/2005, ca "notificarile formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, care nu au fost solutionate in sensul aratat la alin.1 pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, insotite de deciziile/dispozitiile emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, a cererilor de retrocedare sau, dupa caz, ordinele conducatorilor administratiei publice centrale continand propunerile motivate de acordare a despagubirilor, dupa caz, de situatia juridica actuala a imobilului obiect al restituirii si de intreaga documentatie aferenta acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele constructii demolate depuse de persoana indreptatita si/sau regasite in arhivele proprii, in termen de 30 de zile de la data ramanerii definitive a deciziilor/dispozitiilor sau, dupa caz, a ordinelor".
Ca atare, in acest context, pentru asigurarea ducerii la indeplinire a masurilor din art.1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 intr-un spirit rezonabil pentru partile implicate in astfel de litigii, prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Raportat la aceste considerente, Curtea nu poate retine incalcarea principiul solutionarii dosarului intr-un termen rezonabil, garantat de art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat, pe de o parte, procedura in cauza, ce implica modalitatea de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, nu impiedica persoana indreptatita sa-si valorifice drepturile, iar, pe de alta parte, pentru ca asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor cu caracter civil rezultate in urma aplicarii acestui act normativ - Legea nr.247/2005 - urmeaza a se pronunta un "tribunal" (instanta, in sensul Conventiei) care are plenitudine de jurisdictie, in aceasta procedura, in caz de contestare, protectia juridica a acestui drept putand fi asigurata doar in fata instantelor de judecata.
A mai criticat apelanta reclamanta F.R.M. hotararea primei instanta intrucat tribunalul, pentru a ajunge la concluzia ca S.R.M.F.P. nu poate fi obligat in mod direct la plata despagubirilor stabilite, a motivat ca acesta nu exercita niciun fel de atributii in procedura administrativa de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
In opinia apelantei reclamante, aceasta motivare este nelegala, raportat la dezlegarea data de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie acestei probleme de drept prin decizia nr.33/2008, referitoare la concursul dintre Legea nr.10/2001 si actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun.
Sub acest aspect, Curtea retine ca raportul dintre legea speciala si cea generala se rezolva in favoarea celei dintai, astfel incat incapacitatea Statului Roman de a asigura prin lege speciala certitudinea cu privire la cuantumul si momentul cand despagubirile cuvenite se vor asigura nu este de natura a justifica calitatea procesuala pasiva in cauza a acestuia in privinta cererii de obligare la plata despagubirilor.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art.296 Cod procedura civila, Curtea va respinge, ca nefondat, si apelul declarat de reclamanta F.R.M.