Neinapoierea minorului la reoedin?a sa obionuita Decizie nr. 316 din data de 22.03.2011
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

Neinapoierea minorului la resedinta sa obisnuita se circumscrie dispozitiilor art.3 din Conventia de la Haga (CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE - DOSAR NR.47034/3/2010 - DECIZIA CIVILA NR.316/22.03.2011) Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a V-a Civila la data de 01.10.2010, sub nr.47034/3/2010, reclamantul M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, in temeiul art.3, 4, 8 si 12 din conventia mai sus-mentionata, art.1, art.3 alin.2, art.8 alin.2 si art.11 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea Conventiei de la Haga, precum si art.11 din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, a formulat, pentru reclamantul F.E., cerere de chemare in judecata, in contradictoriu cu T.F.L. si cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primariei P.T., prin care a solicitat instantei sa dispuna inapoierea minorului G.L.F., nascut la data de 02.04.2007, la tatal sau, la resedinta obisnuita din Italia.
In motivarea cererii reclamantul a aratat ca, in fapt, M.J. a fost sesizat de Autoritatea Centrala din Republica Italiana cu o cerere formulata de catre F.E. in temeiul Conventiei de la Haga din 1980, prin care s-a solicitat inapoierea minorului G.L.F. la resedinta obisnuita din Italia.
Minorul s-a nascut la Imola, Italia, la data de 02.04.2007 din relatia de concubinaj dintre T.F.L., cetatean roman si F.E., cetatean italian. Resedinta obisnuita a minorului este in Italia, acesta fiind inscris in registrul de evidenta a populatiei din Alfonsine.
Conform informatiilor autoritatii solicitante, copilul a fost deplasat in luna septembrie 2009 in Romania de catre parata, initial in scopul unei vacante, insa aceasta a amanat inapoierea minorului la resedinta sa obisnuita din Italia, in prezent fiind retinut in satul P.T., judetul N., fara acordul tatalui.
In urma sesizarii M.J. din Romania, in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980, la data de 21.07.2010, Directia Drept International si Tratate din cadrul M.J. i-a adresat mamei o scrisoare de conciliere, prin care i-a adus la cunostinta faptul ca in cazul neinapoierii de bunavoie a minorului in Italia, M.J. are obligatia sa promoveze, in temeiul Conventiei de la Haga din 1980, o actiune in interesul tatalui, la Tribunalul Bucuresti, si sa solicite instantei sa dispuna inapoierea copilului la resedinta obisnuita din Italia.
Intrucat minorul a fost recunoscut de ambii parinti, exercitarea autoritatii parintesti revine amandurora, daca locuiesc impreuna, conform art.317 bis din Codul civil italian. Totodata, potrivit art.316 din Codul civil italian, referitor la autoritatea parinteasca, parintii au drepturi si obligatii comune cu privire la copiii minori, ceea ce inseamna ca parata nu are dreptul de a decide singura cu privire la resedinta minorului, astfel ca retinerea acestuia pe teritoriul Romaniei, fara acordul tatalui, este ilicita, conform art.3 din Conventia de la Haga din 1980.
In raport de situatia de fapt prezentata, rezulta ca prin aceasta fapta se incalca interesul copilului de a avea legaturi cu tatal sau, precum si drepturile parintesti ale tatalui, recunoscute de dreptul italian, dreptul statului in care se afla in mod obisnuit resedinta minorului inainte de deplasarea sa, iar retinerea acestuia pe teritoriul Romaniei de catre parata constituie retinere si neinapoiere ilicita.
Referitor la incredintare, conform art.2 pct.11.lit.b din Regulamentul II bis de la Bruxelles (2201/2003), reclamantul a mai aratat ca "va fi considerata a fi exercitata impreuna, cand, ca urmare a unei hotarari judecatoresti sau a operarii legii, unul dintre titularii raspunderii parintesti nu va putea decide locul de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti".
De altfel, in temeiul prevederilor Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii se reglementeaza doar un mecanism de returnare sumara a minorilor deplasati sau retinuti ilicit pe teritoriul altui stat decat acela care reprezinta resedinta obisnuita a minorilor, caruia instantele sesizate, constatand ca sunt indeplinite conditiile art.3, trebuie sa-i dea eficienta. Competenta de a statua asupra dreptului privind incredintarea trebuie sa fie recunoscuta instantei de la resedinta obisnuita a minorului. Mai mult, "Conventia nu incearca sa reglementeze definitiv incredintarea copiilor, ceea ce slabeste considerabil argumentele favorabile legii nationale; pe de alta parte, normele conventionale se bazeaza, intr-o larga masura, pe ideea subadiacenta ca exista un fel de competenta naturala a tribunalelor resedintei obisnuite a copilului intr-un litigiu referitor la dreptul de incredintare" (pct.66 din raportul Vera Perez).
Asa cum rezulta chiar din preambulul Conventiei de la Haga din 1980, scopul acesteia este de a asigura inapoierea copilului in statul resedintei sale obisnuite.
Totodata, potrivit art.10 din Regulamentul CE nr.2201/2003, competenta de a judeca cererile de incredintare a copilului apartine instantei de la resedinta obisnuita a acestuia.
De asemenea, conform pct.22 din Raportul explicativ Perez-Vera, "inca din Preambul, statele semnatare declara ca sunt profund convinse ca interesul copilului este de o importanta primordiala in orice problema privind incredintarea sa; este sigur ca tocmai avand aceasta convingere ele au elaborat Conventia, dornice sa protejeze copilul pe plan international impotriva efectelor daunatoare ale unei deplasari sau neinapoierii ilicite", precizand, totodata, ca "printre manifestarile obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figureaza dreptul de a nu fi deplasat sau retinut in numele unor drepturi mai mult sau mai putin discutabile asupra persoanei sale".
Prin urmare, in acord cu scopul si obiectivele Conventiei de la Haga din 1980, atunci cand se constata ca deplasarea intr-un stat contractant s-a facut ilicit, instanta de judecata trebuie sa dea eficienta mecanismului de returnare sumara reglementat de Conventie, care nu pune in discutie dreptul privind incredintarea copilului catre un parinte sau altul.
In speta de fata, decizia cu privire la incredintare trebuie sa apartina instantei de la resedinta obisnuita a copilului. De aceea, pana la momentul la care instanta competenta din Italia se va pronunta asupra fondului dreptului privind incredintarea, minorul trebuie sa se intoarca la resedinta obisnuita, neexistand niciun temei legal in virtutea caruia tatal sa fie privat de exercitarea drepturilor parintesti recunoscute de lege.
Niciunul dintre parinti nu este cu nimic mai indreptatit decat celalalt sa ia decizii in mod unilateral in privinta copiilor, iar parata, nesocotind dispozitiile legale de mai sus, privind egalitatea in drepturi si indatoriri a parintilor fata de copilul lor minor, a luat in mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatalui de dreptul de a avea legaturi personale cu minorul.
Prin sentinta civila nr.1459/15.11.2010, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis cererea formulata de reclamant, a dispus inapoierea copilului G.L.F. la resedinta sa obisnuita din Italia, fixand termen pentru executarea obligatiei de inapoiere a copilului la resedinta sa obisnuita - 2 saptamani, sub sanctiunea unei amenzi civile in favoarea Statului Roman de 2.500 lei, in sarcina paratei.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a avut in vedere urmatoarele considerente :
Minorul G.L.F. s-a nascut la data de 02.04.2007, la Imola, Italia, in timpul concubinajului parintilor sai, T. (in prezent C.) F.L. si F.E., parintii si copilul locuind impreuna, asa cum rezulta din Certificatul privind situatia familiala eliberat, in baza fisei populatiei rezidente, de Primaria Alfonsine.
In luna septembrie 2009, data afirmata de tatal copilului si necontestata de mama parata, aceasta a parasit teritoriul Italiei, unde se gasea resedinta obisnuita a cuplului si a copilului lor, venind in Romania, impreuna cu minorul, cu acordul tatalui numai pentru o perioada de o luna, in scopul vizitarii bunicilor materni.
Contactata telefonic de tatal reclamant, mama parata a amanat inapoierea in Italia, declarandu-i celui dintai, initial, ca va reveni in Italia, pentru ca, la sfarsitul lunii noiembrie, sa-i faca cunoscut, in mod ferm, ca nu intelege sa se intoarca in Italia, situatie, de asemenea, necontestata de parata.
In prezent, parata se afla in Romania impreuna cu minorul, conform declaratiei tatalui copilului, imprejurare confirmata si de mama parata, locuind la domiciliul din comuna P.T., judetul N., avand intentia, declarata in fata instantei, de a reveni in Italia dupa data de 01.01.2011.
La data de 17.06.2010, tatal copilului a formulat o cerere de inapoiere a copilului in temeiul Conventiei de la Haga din 1980, adresata Autoritatii Centrale Italiene, aceasta sesizand Autoritatea Centrala a Statului Roman, care a investit tribunalul prin cererea sa de la 27.09.2010.
La solutionarea cererii de fata, tribunalul s-a raportat la dispozitiile Conventiei de la Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, la care Romania a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr.369/2005 instituind, totodata, unele reguli in aplicarea conventiei mentionate.
Potrivit art.3 alin.1 din Conventie, deplasarea ori neinapoierea unui copil se considera ilicita cand are loc prin violarea unui drept privind incredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionand fie separat fie impreuna, prin legea statului in care copilul isi avea resedinta obisnuita imediat inaintea deplasarii sau neinapoierii sale si daca, la vremea deplasarii sau neinapoierii, acest drept era exercitat in mod efectiv, actionandu-se separat sau impreuna ori ar fi fost astfel exercitat daca asemenea imprejurari nu ar fi survenit. Dreptul privind incredintarea poate rezulta, intre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarare judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord in vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Pentru a stabili existenta unei neinapoieri ilicite in acceptiunea art.3, instanta poate tine seama in mod direct de legea sau hotararile judiciare ori administrative recunoscute sau nu in mod formal in statul in care se afla resedinta obisnuita a copilului, fara a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoasterea hotararilor straine care ar fi altfel aplicabile.
Tribunalul a constatat ca, in raport cu situatia de fapt expusa mai sus, sunt intrunite cerintele impuse de Conventia de la Haga din 1980, fiind vorba de retinerea pe teritoriul Romaniei, fara acordul tatalui, a copilului G.L.F., de catre mama sa, parata in cauza, incepand cu luna noiembrie 2009.
Imediat inaintea deplasarii sau neinapoierii copilului, resedinta obisnuita a acestuia se afla pe teritoriul Statului Italian, unde locuia impreuna cu ambii parinti, tatal cetatean italian, iar mama, cetatean roman, stabilita de buna voie in aceasta tara, ambii parinti exercitand, deopotriva, potrivit legii statului in care locuiau, atat dreptul de a hotari asupra locului resedintei minorului, cat si dreptul de a acorda ingrijirile cuvenite acestuia.
In acest sens sunt dispozitiile art.316 si 317 bis din Codul civil italian, potrivit carora "parintii au drepturi si obligatii comune cu privire la copiii minori" si "exercitarea autoritatii parintesti revine impreuna celor doi parinti daca locuiesc impreuna".
In sensul art.3 alin. ultim din Conventie, dreptul privind incredintarea, expus anterior, este relevat de prevederile referitoare la autoritatea parinteasca cuprinse in legislatia italiana in materie, potrivit carora se recunoaste ambilor parinti autoritatea comuna ce se exercita de acestia de comun acord; se recunoaste ca este in interesul superior al minorului ca acesta sa aiba acces la ambii parinti, asa incat este exclusa posibilitatea unuia dintre acestia de a lua decizii unilaterale cu privire la starea copilului, cu atat mai mult in ceea ce priveste schimbarea unilaterala a resedintei copilului.
Nesocotind aceste dispozitii legale, care reflecta o atribuire de plin drept a autoritatii parentale ambilor parinti, mama parata a refuzat inapoierea copilului la resedinta sa obisnuita din Italia (fapta ce intra sub incidenta dispozitiilor art.3 alin.1 din Conventie), hotarand in mod unilateral, fara consimtamantul celuilalt parinte, retinerea copilului pe teritoriul Romaniei si, deci, schimbarea resedintei obisnuite a minorului.
Nu poate fi ignorata, sub aspectul refuzului paratei de a inapoia copilul la resedinta sa obisnuita din Italia, pasivitatea acesteia fata de adresa nr.73535/21.07.2010 a Ministerului Justitiei, adresa prin care a fost incunostintata asupra demersurilor intreprinse de tatal copilului in privinta inapoierii copilului in Italia, precum si asupra faptului ca neinapoierea copilului poate fi considerata a avea un caracter ilicit, fiind, totodata, invitata sa solutioneze aceasta situatie, pe cale amiabila, cu tatal copilului, urmand a incunostinta Ministerul Justitiei asupra deciziei sale in legatura cu invitatia si rezultatul medierii cu tatal copilului.
Atata timp cat parata nu a initiat niciun demers in sensul concilierii cu tatal copilului asupra aspectelor privind reintoarcerea sa si a copilului in Italia, astfel incat tatal sa nu fie privat de exercitarea drepturilor parintesti recunoscute de lege, nu se poate retine ca neinapoierea copilului in Italia, la resedinta sa obisnuita, a fost impiedicata de existenta unei noi relatii de concubinaj a tatalui reclamant, relatie ce ar fi facut, asadar, imposibila revenirea in locuinta acestuia din urma. De altfel, aceasta situatie a fost generata de parata, care nu numai ca a refuzat revenirea in Italia, dar l-a si incunostintat pe tatal copilului ca are in Romania o relatie cu un alt barbat, relatie care a si fost oficializata prin incheierea casatoriei cu acesta.
Prin urmare, instanta de judecata a retinut aplicabilitatea Conventiei de la Haga din 1980, transpusa in dreptul intern prin Legea nr.100/1992 si Legea nr.369/2004 privitoare la aplicarea dispozitiilor conventiei, observand, totodata, ca cererea de inapoiere a copilului a fost formulata in conditiile art.12 alin.1 din Conventie, adica inainte de expirarea termenului de un an de la data neinapoierii.
Conform art.12 alin.1 din Conventie, "cand copilul a fost deplasat sau retinut ilicit in intelesul art.3 si o perioada de mai putin de un an s-a scurs cu incepere de la deplasare sau neinapoiere in momentul introducerii cererii inaintea autoritatii judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizata dispune inapoierea sa imediata".
Asadar, o durata de timp mai mica este, in toate situatiile, insuficienta pentru a permite o acomodare a copilului in mediul in care a fost adus si nu este de natura sa constituie un motiv justificat de neinapoiere la locul resedintei obisnuite. Tatalui nu i se poate contesta dreptul de incredintare, acordat de legea italiana deopotriva ambilor parinti.
Tribunalul a retinut si faptul ca reclamantul este titularul unui drept privind incredintarea, in sensul art.5 lit.a din Conventia de la Haga din 1980, ce include dreptul cu privire la ingrijirile cuvenite persoanei copilului si, indeosebi, acela de a hotari asupra locului resedintei sale.
Tribunalul a constatat, de asemenea, ca nu a fost sustinuta si, deci, dovedita incidenta in cauza a dispozitiilor art.13 alin.1 lit.b din Conventie, text ce instituie o exceptie de la regula inapoierii, nefiind afirmate de mama parata fapte ale tatalui care, indreptate in mod nemijlocit asupra copilului, sa constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila.
In termen legal a declarat recurs parata C. (T.) F.L., invocand dispozitiile art.304 pct.9 Cod de procedura civila si solicitand admiterea recursului, schimbarea hotararii atacate si, pe fond, respingerea cererii petentului F.E., de inapoiere a minorului F.G.L. la resedinta sa din Italia.
In motivarea cererii, recurenta a aratat, in primul rand, ca in mod nelegal prima instanta retine aplicabilitatea prevederilor art.3 alin.1 din Conventia de la Haga din 1980.
In speta, reclamantul nu a facut dovada existentei unui drept privind incredintarea copilului. Astfel, conform art.2 pct.11 din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si raspundere parinteasca, deplasarea sau retinerea ilicita a unui copil are loc in cazul in care a avut loc o incalcare adusa incredintarii dobandita prin hotarare judecatoreasca, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord in vigoare in temeiul legislatiei statului membru in care copilul isi avea resedinta obisnuita imediat inaintea deplasarii sau retinerii sale si sub rezerva ca incredintarea sa fi fost exercitata efectiv, singur sau impreuna, in momentul deplasarii sau retinerii sau ar fi fost exercitata daca nu ar fi survenit acest eveniment. Incredintarea se considera ca fiind exercitata impreuna atunci cand unul dintre titularii raspunderii parintesti nu poate, in temeiul unei hotarari judecatoresti sau ca efect al legii, sa decida asupra locului de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti.
Asadar, potrivit textului legal invocat, pentru ca deplasarea unui copil sa fie considerata ilicita sunt necesar a fi intrunite in mod cumulativ doua conditii esentiale: incredintarea copilului sa fi fost dobandita de catre parintele de la care a fost deplasat ilicit copilul si incredintarea sa fi fost exercitata efectiv de catre acesta.
Chiar daca reclamantul face trimitere la aceste prevederi legale, in cauza ele sunt citate in mod fragmentat, doar prin retinerea tezei a II-a - lit.b a art.2 pct.11 din Regulament, cu motivarea ca incredintarea in speta de fata este exercitata impreuna, restul conditiilor verificandu-se de la sine.
Or, in cauza, reclamantul are sarcina probei, fiind obligat sa faca dovada faptului ca tatal copilului avea acordat dreptul de a exercita singur responsabilitatea parentala sau vreun drept superior celui apartinand mamei, cu atat mai mult cu cat minorul a rezultat dintr-o relatie de concubinaj, iar nu in urma casatoriei lui F.E. cu parata, dupa cum si obligatia de a face dovada faptului ca la momentul septembrie 2009, cand minorul a fost adus de mama lui in Romania, petentul exercita efectiv dreptul privind incredintarea minorului.
Sub acest aspect, cu privire la prima conditie mentionata, in mod nelegal prima instanta retine aplicabilitatea prevederilor art.316 si art.317 bis din Codul civil italian, cat timp formularea din art.2 al Regulamentului CE nr.2201/2003 face referire la un drept de incredintare "dobandit printr-o hotarare judecatoreasca, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord in vigoare in temeiul legislatiei statului membru".
Reiese ca legiuitorul a avut in vedere un act, in intelesul de instrumentum probationis, de inscris care sa ateste dreptul unui parinte privind incredintarea copilului sau, act care sa fie intemeiat pe prevederile legale in vigoare potrivit legii celuilalt stat membru. Prin urmare, este necesar sa fie conferit acelui parinte, in mod real si concret, dreptul asupra propriului copil, chiar si cu caracter provizoriu.
Daca s-ar fi dorit ca doar prevederile generale din Codul civil al unui stat sa fie suficiente pentru stabilirea dreptului privind incredintarea, atunci in mod sigur s-ar fi utilizat in regulament doar termenul de lege, in acceptiunea sa generala, fara a se face o insiruire alternativa de "acte", in sensul lor de inscrisuri, care sa ateste, particularizat pentru fiecare caz in parte, dreptul de incredintare.
Pe de alta parte, chiar daca practica judiciara este unanima in sensul ca, prin intermediul procedurii reglementate de Conventia de la Haga din 1980, nu se incearca reglementarea definitiva a fondului dreptului privind incredintarea, scopul acesteia fiind doar asigurarea inapoierii copilului deplasat ilicit intr-un alt stat membru, nu se poate sustine ca reclamantul nu are obligatia sa faca dovada dreptului sau privind incredintarea.
In speta, extrasul din registrul de evidenta al populatiei din Alfonsine, Italia, care atesta resedinta obisnuita a copilului in Italia, avut in vedere de prima instanta, are o forta probatorie redusa cat priveste obligarea paratei la inapoierea minorului, deoarece toate prevederile legale in materie pornesc de la probarea indeplinirii conditiei de incredintare si nu de la conditia resedintei pe care o are copilul.
In acest context, potrivit rolului sau activ, instanta ar fi trebuit sa administreze un probatoriu complex in ce priveste conditia ca parintii sa locuiasca impreuna pentru a le reveni ambilor dreptul de exercitare a autoritatii parintesti, or, certificatul privind situatia familiala eliberat de Primaria Alfonsine nu este de natura sa stabileasca daca si in fapt parintii locuiau impreuna zi de zi, manifestand deopotriva drepturile si obligatiile fata de copil.
Recurenta a mai precizat ca intimatul nu a facut dovada ca incredintarea era exercitata efectiv de catre petent, singur sau impreuna, potrivit dispozitiilor art.2 pct.11 din Regulamentul CE nr.2201/2003.
In raport de prevederile art.17 alin.1 din Legea nr.272/2004, si anterior deplasarii minorului din Italia parata era singura implicata in cresterea fiului sau, incercand sa asigure acestuia cele mai bune conditii care sa faciliteze o crestere si dezvoltare ulterioara cat mai armonioasa. Tatal minorului era angajat ca si sudor la fabrica Artigianferro, din localitatea Imola, avand un program de lucru de la 7,00 la 18,30 - 19,00, in tot acest timp mama fiind cea care se ingrijea de minor.
Fata de actele depuse la dosar nu rezulta ca, in prezent, prin inapoierea copilului pe teritoriul italian, acesta s-ar afla intr-o situatie in care interesul sau superior sa fie ocrotit, cat timp reclamantul nu a facut in cursul judecatii la fond dovada ca detine o locuinta corespunzatoare si ca realizeaza venituri indestulatoare, imprejurari in lipsa carora pot interveni impedimente majore cu privire la cresterea, ingrijirea si educarea copilului.
Astfel, inexistenta unor date concrete si favorabile cu privire la comportamentul reclamantului in relatiile de familie si societate, precum si lipsa unor dovezi din care sa rezulte circumstantele reale ale deplasarii in Romania a minorului de catre parata sunt aspecte de natura a nu combate prezumtia ca, in prezent, prin inapoierea minorului pe teritoriul italian acesta nu s-ar putea afla intr-o situatie de risc grav sau nu ar fi expus unui pericol fizic sau psihic ori unei situatii intolerabile.
Drept consecinta, devin incidente situatiile de exceptie de la art.13 alin.1 lit.a din Conventia de la Haga din 1980, autoritatea judiciara nefiind tinuta sa dispuna inapoierea minorului.
A mai sustinut recurenta ca hotararea atacata este netemeinica si nelegala si prin prisma art.13 alin.1 lit.b din Conventia de la Haga din 1980, aceasta deoarece, in prezent, reclamantul are o relatie de concubinaj cu o alta persoana, situatie ce se impune a fi calificata ca si intolerabila, in conditiile in care, daca s-ar mentine hotararea primei instante si obligatia de inapoiere a minorului in Italia, acesta ar fi supus unei situatii greu de acceptat chiar si la varsta frageda pe care o are.
In mod gresit prima instanta a motivat hotararea prin prisma culpei paratei de a nu fi demarat nicio procedura de conciliere cu tatal copilului, intrucat aceasta abordare este mai usor de inteles cu cat parata a perceput in mod real relatia de concubinaj a tatalui ca un obstacol in relatia cu fiul sau, neavand certitudinea ca reclamantul nu va lua masuri de a face imposibila revenirea in locuinta din Italia, pe care acesta o imparte la acest moment cu alta persoana.
Recurenta a precizat ca a plecat din Italia pentru a-si reinnoi autorizatia de libera practica pentru asistent medical generalist, ce expirase in septembrie 2009, iar, in timpul scurs ulterior revenirii in tara, a facut practica la Spitalul Orasenesc Bicaz si Spitalul Orasenesc Piatra Neamt.
Desi s-a retinut ca parata s-a casatorit, aceasta imprejurare a avut loc in luna octombrie 2010, data la care reclamantul deja locuia cu actuala concubina din octombrie 2009.
In speta, sunt aplicabile si dispozitiile art.12 alin.2 din Conventie, instanta putand sa nu dispuna inapoierea minorului daca s-a facut dovada ca acesta s-a integrat in noul sau mediu.
Astfel, concluzia primei instante ca o durata mica de timp este insuficienta pentru a permite o acomodare a copilului in mediul in care a fost adus nu este argumentata, ca atare este neintemeiata, intrucat practica judiciara a statuat ca nu intereseaza perioada de timp scursa pentru a aprecia gradul de acomodare al copilului, ci trebuie avute in vedere alte criterii.
Raportat la conditiile spetei, nu se poate vorbi de o neacomodare a minorului, in varsta de 3 ani, modul de perceptie si de acceptare a unor persoane noi de catre acesta, cum sunt sotul si rudele paratei, prezentand o mai mare usurinta la aceasta varsta decat la copiii al caror discernamant si maturitate intelectuala sunt mai bine conturate.
In sustinerea cererii de recurs, reclamanta a solicitat, instanta incuviintand cererea acesteia, administrarea probei cu inscrisuri, in acest sens fiind depuse declaratia autentificata sub nr.1596/20.12.2010 de Biroul Notarial T., certificatul de casatorie seria C.E. nr.637543 emis de Primaria Poiana Teiului, judetul Neamt si adresa nr.322/17.02.2010 emisa de O.A.M.G.M.A.M.R. Filiala Neamt.
Examinand sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs formulate si analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea apreciaza ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
In prealabil, trebuie retinut ca principalele dispozitii internationale relevante incidente in cauza se regasesc in Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii din 25 octombrie 1980, la care Romania a aderat prin Legea nr.100/1992.
In acord cu aceste dispozitii, deplasarea sau neinapoierea unui copil se considera ilicita: a) cand are loc prin violarea unui drept privind incredintarea, atribuit unei persoane sau oricarui alt organism, actionand fie separat, fie impreuna, prin legea statului in care copilul isi avea resedinta obisnuita, imediat, inaintea deplasarii sau neinapoierii sale; b) daca la vremea deplasarii sau neinapoierii, acest drept era exercitat in mod efectiv, actionandu-se separat sau impreuna ori ar fi fost astfel exercitat, daca asemenea imprejurari nu ar fi intervenit. Dreptul privind incredintarea, vizat la litera a), poate rezulta, intre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarare judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord in vigoare potrivit dreptului acelui stat.
In acelasi sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, Codul civil italian stabileste ca ambii parinti exercita autoritatea parinteasca asupra copilului pana la majoratul acestuia sau pana la obtinerea capacitatii juridice depline. Astfel, dispozitiile art.316 si 317 bis din Codul civil italian prevad ca "parintii au drepturi si obligatii comune cu privire la copiii minori" si "exercitarea autoritatii parintesti revine impreuna celor doi parinti daca locuiesc impreuna". Ca atare, potrivit legislatiei Republicii Italiene privind exercitarea autoritatii parintesti, deciziile in privinta copiilor minori trebuie luate de comun acord.
Pe de alta parte, Codul roman al familiei stipuleaza, in articolul 97, ca ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, exercitand aceste drepturi numai in interesul copiilor, iar dispozitiile legii speciale privind protectia minorilor reglementeaza faptul ca minorul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament.
Interpretand sistematic aceste dispozitii legale, rezulta protectia pe care statele o acorda interesului superior al minorilor, dezvoltarii lor fizice si psihice si, in acest context, vietii familiale, inteleasa ca o legatura nu doar biologica, dar si juridica, care trebuie, insa, sa aiba caracter efectiv, continand, ca element fundamental pentru parinte si copilul sau, faptul de a fi impreuna, aceasta fiind protejata de art.8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pe taramul acestor norme, care garanteaza dreptul la viata de familie, statul are nu doar obligatia negativa de a nu a aduce atingere acestui drept, dar si obligatii pozitive inerente respectarii efective a vietii de familie, in speta dedusa judecatii obligatiile pozitive impuse de art.8 statelor contractante in materie de reunire a unui parinte cu copiii sai minori trebuind interpretate atat in lumina Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, cat si conform Conventiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra Romaniei, hotararea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra Romaniei, hotararea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia in ce masura statului ii incumba aceste obligatii pozitive, vor trebui analizate de catre instanta cerintele impuse de art.3 al Conventiei de la Haga din 1980, pentru a constata daca deplasarea sau neinapoierea/retinerea unui copil este ilicita.
Curtea apreciaza ca deplasarea sau neinapoierea sunt doua actiuni distincte, care au loc in momente diferite, putand exista, in consecinta, fie constatarea ca deplasarea a fost legala, iar neinapoierea nu, fie constatarea ca ambele sunt ilicite.
In acelasi sens, aceste constatari nu ar trebui sa aiba, in mod esential, o consecinta asupra masurii incredintarii minorului unuia dintre parinti, cele doua evaluari fiind distincte si facandu-se dupa reguli diferite, conform unui standard al probelor diferit, aceasta interpretare rezultand fara echivoc din dispozitiile art.19 ale Conventiei de la Haga din 1980, in conformitate cu care "o hotarare asupra inapoierii copilului, pronuntata in cadrul Conventiei, nu afecteaza fondul dreptului privind incredintarea".
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra intrunirii conditiilor impuse de art.3 din Conventia de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din acest act, potrivit caruia, pentru a stabili existenta unei deplasari sau neinapoieri ilicite, in intelesul art.3, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat poate tine seama, in mod direct, de legea si hotararile judecatoresti sau administrative, recunoscute sau nu in mod formal, in statul in care se afla resedinta obisnuita a copilului, fara a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoasterea hotararilor straine care ar fi altfel aplicabile.
In sprijinul acestei interpretari este si Regulamentul CE nr.2201 din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor in materie familiala si a responsabilitatii parintesti, care defineste termenii de "deplasare sau retinere ilicita" in art.2 pct.11, stabilind ca "incredintarea va fi exercitata impreuna cand, urmare a unei hotarari judecatoresti sau a operarii legii, unul dintre titularii raspunderii parintesti nu va putea decide locul de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti".
Procedand, in continuare, la analiza circumstantelor particulare ale spetei, din perspectiva acestor dispozitii relevante si a ansamblului probator administrat in cauza, Curtea retine ca deplasarea minorului G.L.F. in Romania s-a realizat cu acordul tatalui reclamant F.E., astfel incat nu poate fi vorba de o deplasare ilicita, insa neinapoierea acestuia s-a produs in conditiile in care parata C. (T.) F.L., mama copilului, a refuzat sa revina impreuna cu minorul la resedinta lui obisnuita din Italia, ceea ce conduce, prin aceasta actiune ilicita, la afectarea dreptului la viata de familie, garantat de art.8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Ceea ce se contesta in cauza de fata este retinerea gresita a prevederilor art.3 alin.1 din Conventia de la Haga din 1980 din perspectiva nedovedirii de catre intimatul reclamant Ministerul Justitiei, in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii,
a existentei unui drept privind incredintarea copilului.
In acest context, recurenta parata C. (T.) F.L. face trimitere la dispozitiile art.2 pct.11 din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si raspundere parinteasca, care prevad ca deplasarea sau retinerea ilicita a unui copil are loc in cazul in care a avut loc o incalcare adusa incredintarii dobandita prin hotarare judecatoreasca, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord in vigoare in temeiul legislatiei statului membru in care copilul isi avea resedinta obisnuita imediat inaintea deplasarii sau retinerii sale si sub rezerva ca incredintarea sa fi fost exercitata efectiv, singur sau impreuna, in momentul deplasarii sau retinerii sau ar fi fost exercitata daca nu ar fi survenit acest eveniment.
Aceasta sustine, astfel, ca reclamantul Ministerul Justitiei nu a facut dovada faptului ca tatal copilului avea acordat dreptul de a exercita singur responsabilitatea parentala sau vreun drept superior celui apartinand mamei, cu atat mai mult cu cat minorul a rezultat dintr-o relatie de concubinaj, iar nu in urma casatoriei lui F.E. cu parata, dupa cum nici dovada faptului ca la momentul septembrie 2009, cand minorul a fost adus de mama lui in Romania, tatal exercita efectiv dreptul privind incredintarea minorului.
Asa cum rezulta din chiar regulamentul invocat, incredintarea se considera ca fiind exercitata impreuna atunci cand unul dintre titularii raspunderii parintesti nu poate, in temeiul unei hotarari judecatoresti sau ca efect al legii, sa decida asupra locului de resedinta al copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti.
Or, in cauza, conform legislatiei italiene, "parintelui care a recunoscut copilul natural ii revine autoritatea asupra lui" si "daca recunoasterea se face de catre cei doi parinti, exercitarea autoritatii parintesti revine impreuna celor doi parinti daca locuiesc impreuna".
Ca atare, intrucat minorul G.L.F. a fost recunoscut atat de mama, parata C. (T.) F.L., cat si de tatal sau, F.E., astfel cum reiese din actul de nastere depus la dosar, iar parintii copilului au locuit impreuna in Alfonsine, Ravenna, Via Torretta nr.74, Italia, conform Certificatul privind situatia familiala eliberat, in baza fisei populatiei rezidente, de Primaria Alfonsine, exercitarea autoritatii parintesti revine impreuna celor doi parinti, iar reclamantul nu era obligat sa probeze existenta singulara a responsabilitatii parentale si nici exercitarea efectiva a dreptului privind incredintarea minorului, acest aspect rezultand in mod direct din lege.
Pe de alta parte, in retinerea intrunirii tuturor conditiilor prevazute de art.3 din Conventia de la Haga din 1980, formularea din art.2 al Regulamentului CE nr.2201/2003 nu trebuie inteleasa in sensul propus de recurenta, si anume actul cu putere de lege este doar acel instrumentum probationis care atesta dreptul unui parinte privind incredintarea copilului sau, act intemeiat pe prevederile legale in vigoare potrivit legii celuilalt stat membru, intrucat sintagma in cauza nu cuprinde nicio distinctie suplimentara, ea fiind, de altfel, regasita si in conventia mentionata, cu referire la "legea statului" ori "atribuire de plin drept".
In plus, un astfel de argument nu poate fi retinut nici in favoarea paratei C. (T.) F.L., deoarece nici aceasta nu a opus vreun asemenea act, prin care instanta sa-i fi conferit, in mod real si concret, un drept singular asupra propriului copil pentru a putea invoca legalitatea actiunii sale de neinapoiere a minorului G.L.F. la resedinta lui obisnuita din Italia.
In intelesul Conventiei de la Haga din 1980, deplasarea minorului de catre unul din titularii dreptului comun de autoritate parentala fara consimtamantul celuilalt titular are caracter ilicit; in acest caz, caracterul ilicit nu deriva dintr-o actiune contrara legii, ci din faptul ca o asemenea actiune nesocoteste drepturile celuilalt parinte, ocrotite, la randul lor, de lege si intrerupte din exercitiul normal.
Astfel, Conventia nu urmareste sa determine cui ii va fi atribuita pe viitor incredintarea copilului, ci numai sa evite ca o hotarare ulterioara sa fie influentata de o schimbare a circumstantelor produsa in mod unilateral de una dintre parti. Acest punct de vedere a fost exprimat si in Raportul Explicativ privind Conventia de la Haga din 1980 privind rapirea de copii, redactat de Elisa Pérez-Vera in 1980, fiind insusit si Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Monory impotriva Romaniei si Ungariei din 5 iulie 2005.
In speta de fata, decizia cu privire la incredintare trebuie sa apartina instantei de la resedinta obisnuita a copilului. De aceea, pana la momentul la care instanta competenta din Italia se va pronunta asupra fondului dreptului privind incredintarea, minorul trebuie sa se intoarca la resedinta obisnuita, neexistand niciun temei legal in virtutea caruia tatal sa fie privat de exercitarea drepturilor parintesti recunoscute de lege.
Curtea mai constata ca argumentele ce tin de insuficienta stabilire a situatiei de fapt in cauza de fata, determinata de lipsa rolului activ al instantei, nu pot fi retinute.
Astfel, s-a invocat de catre recurenta parata C. (T.) F.L. faptul ca extrasul din registrul de evidenta al populatiei din Alfonsine, Italia, care atesta resedinta obisnuita a copilului in Italia, are o forta probatorie redusa, aceasta deoarece prevederile legale in materie pornesc de la dovedirea indeplinirii conditiei de incredintare, nu de la conditia resedintei pe care o are copilul.
S-a aratat, de asemenea, ca instanta de fond ar fi trebuit sa administreze un probatoriu complex in ce priveste conditia ca parintii sa locuiasca impreuna, pentru a le reveni ambilor dreptul de exercitare a autoritatii parintesti, or, certificatul in cauza nu este de natura sa stabileasca daca si in fapt parintii locuiau impreuna zi de zi, manifestand, deopotriva, drepturile si obligatiile fata de copil.
Sub acest aspect, Curtea retine ca, intr-adevar, in speta, trebuie pornit in analiza pe fond de la problema incredintarii minorului pentru a se verifica in ce conditii au fost afectate drepturile pretins incalcate invocate de reclamantul F.E., insa pentru aceasta trebuie sa se determine resedinta pe care a avut-o copilul in mod obisnuit in vederea stabilirii legislatiei statului solicitant al tatalui, pentru ca instanta sa se raporteze la norma legala incidenta in cauza.
Totodata, Curtea apreciaza ca din probele administrate rezulta in mod cert ca resedinta obisnuita a familiei, inaintea deplasarii minorului G.L.F. in Romania, a fost in Italia, or, recurenta, in conditiile in care ar fi inteles sa conteste aceasta situatie de fapt, era obligata sa si faca dovezi in acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.1169 Cod civil.
Ca atare, orice alta sustinere, in masura in care parata nu a propus probe potrivit celor invocate, nici macar in faza procesuala a recursului, cand s-a limitat doar la a justifica situatia sa familiala si profesionala din Romania, nu poate fi retinuta de Curte ca argument de natura a conduce la o alta situatie de fapt si de drept in raport cu cea deja prezentata.
Referitor la incidenta situatiilor de exceptie de la art.13 alin.1 lit.a si b din Conventia de la Haga din 1980, Curtea constata ca autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna inapoierea copilului, daca persoana, institutia sau organismul care se impotriveste inapoierii sale stabileste: a) ca persoana, institutia sau organismul care avea in ingrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind incredintarea la data deplasarii sau neinapoierii, ori consimtise sau achiesase ulterior acestei deplasari sau neinapoieri; sau b) ca exista un risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila. La aprecierea imprejurarilor vizate in acest articol, autoritatile judiciare sau administrative urmeaza sa tina seama de informatiile puse la dispozitie de autoritatea centrala sau orice alta autoritate competenta a statului in care se afla resedinta obisnuita a copilului privitor la situatia sa sociala.
Cat priveste prima situatie de exceptie, recurenta a aratat ca si anterior deplasarii minorului din Italia era singura implicata in cresterea fiului sau, in timp ce tatal copilului era angajat ca si sudor la fabrica Artigianferro, avand un program de lucru de la 7,00 la 18,30 - 19,00, ca petentul F.E. nu a facut la fond dovada ca detine o locuinta corespunzatoare ori ca realizeaza venituri indestulatoare, imprejurari in lipsa carora pot interveni impedimente majore cu privire la cresterea, ingrijirea si educarea copilului, precum si ca nu exista date concrete si favorabile cu privire la comportamentul reclamantului in relatiile de familie si societate, astfel incat minorul ar fi expus unui pericol fizic sau psihic ori unei situatii intolerabile
Curtea retine, pe de o parte, ca recurenta parata nu a facut dovada afirmatiilor sale referitoare la situatia intimatului reclamant F.E., iar, pe de alta parte, ca aceste imprejurari pot reprezenta, cel mult, in masura probarii lor, argumente in sustinerea celei de-a doua exceptii, reglementata de lit.b.
In fond, tribunalul a constatat ca nu a fost sustinuta si, deci, dovedita incidenta in cauza a dispozitiilor art.13 alin.1 lit.b din Conventie, text ce instituie o exceptie de la regula inapoierii, nefiind afirmate de mama parata fapte ale tatalui care, indreptate in mod nemijlocit asupra copilului, sa constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila.
Cum in recurs nu s-au administrat probe noi, din care sa reiasa aspecte de natura a determina autoritatea judiciara competenta sa refuze sa dispuna inapoierea minorului G.L.F. in Italia, la resedinta lui obisnuita, Curtea nu poate identifica vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusa dezvoltarea fizica si psihica a minorului in cazul in care acesta s-ar intoarce la domiciliul actual al tatalui sau.
In plus, chiar in cazul in care reclamantul F.E. ar avea o relatie de concubinaj cu o alta persoana, parata C. (T.) F.L. nu a justificat de ce aceasta imprejurare s-ar constitui intr-un obstacol in relatia cu fiul sau, mai ales ca o astfel de situatie rezulta si din faptul casatoriei mamei in Romania.
De altfel, toate aceste aparari pot fi valorificate intr-o eventuala lamurire a problemei incredintarii minorului catre unul dintre parinti, iar aceasta procedura poate fi urmata doar in Italia, si nu intr-o cerere de inapoiere a copilului, fundamentata pe dispozitiile Conventiei de la Haga din 1980.
Recurenta a mai precizat ca, in speta, sunt aplicabile si dispozitiile art.12 alin.2 din Conventie, instanta putand sa nu dispuna inapoierea minorului daca s-a facut dovada ca acesta s-a integrat in noul sau mediu.
Raportat la conditiile spetei, Curtea retine ca se impune a se constata ca sustinerile recurentei, privind faptul ca, la acest moment, a trecut o perioada de timp suficienta pentru a permite o acomodare a copilului in mediul in care a fost adus, nu se constituie in argumente in favoarea stabilirii caracterului licit al neinapoierii, ci in considerente care pledeaza pentru reunirea minorului cu tatal sau, pana la momentul in care o autoritate competenta va decide asupra incredintarii unuia dintre parinti si, corelativ, asupra dreptului parintelui, caruia nu i se va incredinta minorul, de a avea legaturi personale cu aceasta si a conditiilor in care acest drept va fi exercitat, numai in acest mod statul respectandu-si obligatiile pozitive care ii incumba pe terenul protejarii efective a dreptului la viata de familie.
Pentru considerentele deja expuse, apreciind ca instanta de fond a pronuntat o solutie legala si temeinica, Curtea, in temeiul art. 312 alin.1 Cod procedura civila, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta parata C. (T.) F.L. impotriva sentintei civile nr.1459/15.11.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila, in contradictoriu cu intimatul reclamant M.J., in calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la indeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, pentru reclamantul F.E. si cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primariei P.T..