Imbogatire fara justa cauza ( actio de in rem verso). Neindeplinire conditii (caracterul voluntar si licit al platii) Decizie nr. 53 din data de 28.01.2010
pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti

. Imbogatire fara justa cauza ( actio de in rem verso). Neindeplinire conditii (caracterul voluntar si licit al platii)
Codul civil, art. 986
Plata facuta necuvenit nu poate constitui temei de antrenare a raspunderii pentru imbogatirea fara justa cauza intrucat nu imbraca forma faptului juridic voluntar, astfel cum impun prevederile art. 986 Cod civil.
Nefiind indeplinita nici conditia liceitatii faptului cauzator de prejudiciu, impusa tot de dispozitiile art.986 Cod civil, cererea intemeiata pe actio de in rem verso trebuie respinsa
(Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr. 53/28 ianuarie 2010)
Prin sentinta comerciala pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI a Comerciala a fost respinsa ca lipsita de interes cererea principala formulata de SC R SRL (in prezent SC G M SRL) impotriva SC C M R SRL si SC U L SA. S-a disjuns solutionarea cererii reconventionale formulate de SC C M R SRL impotriva SC G M SRL, acordand termen pentru continuarea judecatii.
Prin cererea reconventionala, devenita cerere principala urmare a disjungerii si inregistrata sub alt numar, SC C M R SRL a solicitat ca parata SC G M SRL sa fie obligata la plata sumei de 86.666,28 RON aferenta facturilor din perioada august - octombrie 2006 emise de SC U.L. SA in baza unor contracte de leasing pentru autoturisme si aparatura. A solicitat cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca a incheiat cu SC U.L. SA mai multe contracte de leasing pentru aparatura medicala pe care le enumera. Reclamanta a aratat ca, la semnarea contractelor de leasing, a emis bilete la ordin pentru toata durata contractelor, bilete ce se decontau lunar, banca retinand automat bani din cont pentru sumele respective si ca, urmare a notificarii paratei, inregistrata sub nr. 1162 din 22 septembrie 2006, reclamanta i-a solicitat acesteia cu adresa nr. 5922 din 3 octombrie 2006 sa se prezinte la sediul sau la 9 octombrie 2006, pentru a clarifica o serie de aspecte referitoare la situatia platilor efectuate de reclamanta in baza contractelor de leasing preluate de parata prin divizare; finalizarea documentatiei privind rezilierea sau denuntarea contractelor de leasing aferente mijloacelor fixe ce revin paratei; situatia datoriilor existente in SC C M R SRL la data intocmirii bilantului de divizare; situatia datoriilor constituite in SC C M R SRL dupa data intocmirii bilantului divizarii, pana la data pronuntarii acestei divizari.
A sustinut ca parata nu a raspuns nici verbal, nici in scris solicitarii pana la data formularii cererii reconventionale si a precizat ca, pana la aceeasi data, reclamanta a achitat catre SC U L SA 86.666,28 lei in baza facturilor pentru perioada august - octombrie 2006, detaliind platile pe mijloace fixe si pe perioade. A mai aratat si ca parata a recunoscut ca la 4 mai 2006, data adoptarii hotararii AGA de divizare a SC C M R SRL si inainte de finalizarea operatiunii divizarii, ca a preluat atat aparatura medicala, cat si autoturismele ce figureaza in proiectul de divizare, astfel ca aceasta a avut toate beneficiile rezultate din folosinta acestora , lasand toate datoriile in sarcina reclamantei.
Cererea a fost intemeiata in drept pe dispozitiile articolelor 969-970 Cod civil, pe principiile ce stau la baza dreptului de retentie (consacrate implicit de dispozitiile articolelor 771, 1444, 1618 si 1730 Cod civil), pe dispozitiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.31/1990 si pe dispozitiile articolelor 119-120 Cod procedura civila.
La 15 aprilie 2008, reclamanta a formulat "precizari" privind obiectul cererii de chemare in judecata in care a aratat ca solicita obligarea paratei la plata sumelor de 80.355,95 lei pentru perioada august-octombrie 2006 si de 261.481,93 lei pentru perioada noiembrie 2006-noiembrie 2007, aferente platilor pe care le-a efectuat in baza acelorasi contracte de leasing indicate in cererea initiala. Si-a motivat cererea pe imprejurarea ca parata nu a preluat contractele de leasing si nu a facut nici o plata aferenta nici dupa depunerea cererii inregistrata drept cerere reconventionala.
Privitor la aceasta cerere, parata a invocat exceptia tardivitatii depunerii ei, apreciind-o drept cerere modificatoare, iar instanta a respins aceasta exceptie la termenul din 19 mai 2008. Incheierea de la 19 mai 2008 nefiind atacata distinct cu apel, iar prevederile articolului 282 Cod procedura civila in forma in vigoare la momentul declararii apelului (29 decembrie 2008) nemaiprevazand ca apelul declarat impotriva hotararii se socoteste facut si impotriva incheierilor premergatoare, Curtea apreciaza ca , prin hotarare cazuta in puterea lucrului judecat , s-a statuat ca reclamanta a investit legal instantele cu cererea precizata la 15 aprilie 2008.
La termenul din 20 octombrie 2008, reclamanta a precizat verbal in sedinta publica faptul ca isi limiteaza pretentiile la suma de 273.247 lei.
Prin sentinta comerciala nr. 10854 din 20 octombrie 2008, Tribunalul Bucuresti - Sectia a VI a Comerciala a admis actiunea precizata formulata de reclamanta si a obligat-o pe parata sa plateasca reclamantei 273.247 lei reprezentand contravaloarea facturilor (rate leasing) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007 si 6925,24 lei cheltuieli de judecata. Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut in esenta ca societatea parata a luat fiinta prin divizarea SC C M R SRL, ca proiectul de divizare a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 1716 din 31 mai 2006 si ca partile au incheiat protocolul de predare - primire a activelor din anexele 1-17 ale proiectului de divizare la 12 iulie 2006, printre aceste bunuri numarandu-se si cele indicate de reclamanta in cererea cu care a investit instanta.
Tribunalul a retinut ca efectul transmiterii cu titlu universal a unei parti din patrimoniul societatii divizate partial este ope legis, subrogarea paratei in drepturile si obligatiile societatii divizate aferente fractiunii din patrimoniu transmise. Consecinta, a retinut tribunalul, consta in faptul ca, odata acceptata preluarea unor bunuri aflate in leasing, trebuia indeplinita de catre parata si obligatia de plata a ratelor restante, in lipsa unei conventii contrare. Privitor la cuantumul ratelor, tribunalul si-a insusit concluziile expertizei contabile efectuate, modificate urmare a obiectiunilor partilor, retinand ca ratele se ridica, pentru perioada august 2006-noiembrie 2007, la suma de 273.247 lei. A apreciat intrunite conditiile actiunii de restituire intemeiate pe imbogatirea fara justa cauta, in sensul ca patrimoniul paratei s-a marit cu contravaloarea folosintei bunurilor (care reprezinta tocmai ratele suportate de reclamanta dupa data divizarii) si ca patrimoniul reclamantei s-a micsorat cu aceeasi suma platita dupa preluarea activelor. A mai apreciat ca reclamanta nu avea la indemana un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. A facut aplicarea dispozitiilor articolului 274 Cod procedura civila.
Impotriva acestei sentinte, in termen legal a declarat apel nemotivat parata, cauza fiind inregistrata sub acelasi numar unic la 15 ianuarie 2009 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V a Comerciala.
Motivele de apel au fost depuse la 7 aprilie 2009, cu respectarea termenului prevazut de articolul 287 alineat 2 Cod procedura civila.
In motivarea apelului s-a aratat in esenta ca apelanta - parata a preluat bunurile indicate in cererea intimatei - reclamante, dar ca nu au putut fi inscrise in contabilitate intrucat societatea de leasing a refuzat sa incheie pentru acestea noi contracte de leasing in care apelanta - parata sa apara ca utilizator. A aratat apelanta - parata ca de aceea s-a aflat in imposibilitate de a plati legal facturile emise de SC U L SA, in ciuda numeroaselor modificari pe care le-a trimis atat acestei societati, cat si intimatei - reclamante .
Apelanta - reclamanta a evidentiat si situatia contradictorie in care s-a aflat, situatie concretizata de intentia sa de a plati ratele de leasing pentru bunurile preluate, ca si de refuzul intimatei - reclamante de transmitere catre apelanta - parata a contractelor de leasing. A apreciat ca instanta a retinut gresit imprejurarea ca intimata - reclamanta a fost obligata sa plateasca in continuare ratele de leasing, ignorand ca intimata - reclamanta nu se supunea nici unui risc atata vreme cat, urmare a rezilierii, bunurile din folosinta apelantei parate aveau sa reintre in patrimoniul finantatorului. A invocat adresa din 3 octombrie 2006 prin care SC U L SA si-a manifestat disponibilitatea de a modifica utilizatorul din contractele de leasing si a aratat ca intimata - reclamanta nu si-a manifestat niciodata o astfel de intentie, a dovedit rea-credinta si, prin plata ratelor de leasing, a fortat-o pe apelanta parata la continuarea relatiei cu societatea finantatoare. In acest mod - a subliniat apelanta - intimata reclamanta a pus-o in situatia de a nu putea inregistra autoturismele in contabilitate, de a nu le putea utiliza pe drumurile publice si de a nu denunta contractele de leasing, platind pentru apelanta o suma importanta fara acordul expres al acesteia si optand in final pentru cumpararea bunurilor, care nu au mai intrat in patrimoniul apelantei. A criticat hotararea intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza, sustinand ca acest tip de actiune are un caracter subsidiar, putand fi folosita doar in lipsa altui mijloc juridic.
Apelul a fost intemeiat in drept pe dispozitiile articolului 282 si urmatoarele Cod procedura civil si pe dispozitiile legii nr. 31/1990.
La 3 aprilie 2009, intimata - reclamanta a formulat intampinare, prin care a reiterat situatia de fapt si sustinerile din cererea cu care a investit prima instanta si a subliniat concluziile si constatarile din expertiza intocmita in cauza, sustinand ca folosinta bunurilor si lipsa dovezilor de plata a ratelor de leasing sunt necontestate de apelanta - parata. A apreciat apelul ca neintemeiat, sustinand, in consens cu prima instanta, ca divizarea a condus la un transfer de bunuri cu toate drepturile si obligatiile corelative catre apelanta - parata si indicand ca temeiuri de drept dispozitiile articolului 240 si cele ale articolului 251 din legea nr.31/1990.
A indicat OG nr. 51/1997 drept cadru legal pentru operatiunile de leasing si a sustinut ca intimata - reclamanta si-a micsorat patrimoniul, corelativ cu marirea patrimoniului apelantei -parate cu suma de 273.247 lei reprezentand contravaloarea facturilor (SIC!) aferente perioadei august 2006 - noiembrie 2007. A sustinut ca imbogatirea fara justa cauza este unanim recunoscuta de practica judecatoreasca si de doctrina juridica, a evocat prevederile articolului 992 Cod civil si a aratat ca in cauza sunt indeplinite toate conditiile pentru restituirea imbogatirii fara justa cauza. A invocat si considerentele sentintei comerciale nr. 854 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI a Comerciala, pronuntata in dosarul nr. 34167/3/2006, definitiva si irevocabila, solicitand respingerea apelului ca neintemeiat.
Fata de actele si lucrarile dosarului, de probele administrate in cauza, Curtea a apreciat apelul ca intemeiat si l-a admis pentru urmatoarele considerente:
Curtea a constatat ca apelanta - reclamanta a investit instanta cu o actiune in despagubiri intemeiata pe dispozitiile articolelor 969-970 Cod civil, pe dispozitiile principiilor aplicabile in cazul dreptului de retentie si pe dispozitiile articolului 251 alineat 1 din legea nr.-31/1990. Strict formal, apelanta - reclamanta a inteles sa uzeze de actiunea in raspundere civila contractuala, neindicand niciodata expres in fata instantei de fond ca a ales sa uzeze de o actio de in rem verso si nefacand nici implicit trimiterea la acest tip de actiune si nici la existenta conditiilor cumulative pentru exercitarea acestei actiuni.
Indiscutabil ca procesul civil este guvernat de principiul disponibilitatii, ceea ce presupune ca partea are alegerea exclusiva si suverana asupra tipului de cerere cu care intelege sa sesizeze instanta, precum si a temeiurilor de fapt si de drept pe care sa isi intemeieze cererea.
Indiscutabil, de asemenea, ca indiferent de terminologia juridica sau nu pe care partea reclamanta o foloseste pentru a-si caracteriza tipul de actiune, indiferent de temeiul juridic indicat de parte in sustinerea actiunii, instanta de judecata este cea chemata a da calificarea corespunzatoare acestei actiuni, astfel cum reiese din interpretarea dispozitiilor articolului 84 Cod procedura civila.
Numai ca, aceasta posibilitate conferita instantei de judecata este atenuata si chiar anihilata in anume situatii, una dintre acestea fiind cea din cauza de fata, in care partea investeste instanta cu o actiune in despagubiri.
Doctrina si practica sunt unanime in a recunoaste trei izvoare obligationale consacrate legislativ: contractul, delictul civil si faptul juridic licit. Sunt, de asemenea, unanime in a recunoaste ca, pentru aceleasi pretentii civile, nu este posibila invocarea conjuncta a doua sau a tuturor celor trei izvoare obligationale. Rezulta pe cale de consecinta obligatia partii reclamante de a invoca drept temei al pretentiilor un singur izvor obligational, corelativ cu limitarea adusa principiului instituit de articolul 84 Cod procedura civila, respectiv a dreptului instantei de a solutiona cererea in pretentii in temeiul altui izvor obligational apreciat ca aplicabil.
Aceasta limitare este apreciata de Curte cu atat mai severa in cazul lui actio de in rem verso, cu cat aceasta actiune are trasaturi specifice, date de caracterul sau subsidiar in raport de celelalte mijloace juridice aflate la indemana reclamantului.
Concluzia care se impune in lumina acestor argumente este ca, in cazul actiunilor in pretentii (in despagubiri), judecatorul este tinut in mod riguros, astfel cum prevad dispozitiile articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila, a solutiona cauza in raport de izvorul obligational invocat de partea reclamanta, neputandu-se substitui vointei acesteia decat cu consecinta infrangerii nepermise a principiului disponibilitatii, principiu fundamental ce guverneaza procesul civil.
Revenind la pricina dedusa judecatii, Curtea a constatat ca intimata - reclamanta a investit instanta cu o actiune in raspundere civila contractuala, neexistand nici o modificare a tipului de actiune pe parcursul judecatii in fond.
Prima instanta a apreciat, insa, actiunea ca intemeiata si a admis-o, schimband izvorul obligational , adica inlocuind contractul cu faptul juridic licit ca temei al pretentiilor si constatand indeplinite conditiile de admisibilitate a lui actio de in rem verso. Din acest punct de vedere, prin prisma considerentelor ce preced, Curtea a apreciat ca hotararea este nelegala, fiind adoptata cu incalcarea dispozitiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila si a principiului disponibilitatii, principiu fundamental care guverneaza procesul civil.
Curtea a constatat, insa, ca apelanta - parata nu formuleaza nici o critica la adresa hotararii primei instante, cu atat mai putin intimata - reclamanta. Apelanta - parata invoca, in sustinerea apelului, nesocotirea de catre instanta de fond a demersurilor sale intreprinse in scopul regularizarii contractelor de leasing (si, implicit, a bazei legale de plata a ratelor de leasing), a relei - credinte si a culpei intimatei-reclamante in neregularizarea acestor contracte. Invoca si nesocotirea de catre prima instanta a caracterului subsidiar al actiunii in restituire intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza. Sub acest din urma aspect, apelanta - parata a sustinut doar ca intimata - reclamanta avea la indemana un alt mijloc juridic pentru acoperirea pagubei suferite, fara a-l indica.
In atare situatie, avand in vedere lipsa oricarei critici a apelantei - parate sub aspectul incalcarii de catre prima instanta a dispozitiilor articolului 129 alineat 6 Cod procedura civila si a principiului disponibilitatii, avand in vedere caracterul devolutiv al apelului, posibilitatea nelimitata acordata ambelor parti litigante de a propune probe si de a-si formula aparari pe fondul litigiului circumscris lui actio de in tem verso, avand in vedere de asemenea principiul tantum devolutum quantum appellatum, Curtea inca apreciaza apelul ca intemeiat, pentru urmatoarele considerente:
In ce priveste temeiul actiunii introductive de instanta , neluat in analiza de prima instanta, Curtea a apreciat ca are a-l analiza in baza caracterului devolutiv al apelului, precum si prin prisma prevederilor art. 297 alin. 2 Cod procedura civila, cata vreme prima instanta s-a pronuntat pe fondul pretentiilor, nemaifiind posibila trimiterea spre rejudecare a pricinii in fond .
Curtea a apreciat ca neintemeiata actiunea in raspundere civila contractuala, cata vreme intre partile litigante nu s-a incheiat nici o conventie privitoare la plata ratelor de leasing pentru bunurile preluate de apelanta in urma divizarii , iar temeiul divizarii l-a constituit vointa asociatilor , manifestata in hotararea adunarii generale, care nu are valoarea juridica a unui contract. O astfel de obligatie ii incumba apelantei in temeiul legii , respectiv al art. 238 alin.3 din legea nr.31/1990 , in forma in vigoare la momentul divizarii , intrucat prin divizare opereaza transmisiunea de patrimoniu catre societatea nou-infiintata , iar patrimoniul , ca universalitate , se constituie din elemente de activ - in speta bunurile preluate - , precum si din elemente de pasiv - respectiv datoriile atasate acestor bunuri .
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat ca neintemeiata sustinerea apelantei despre faptul ca prin divizare a preluat doar elementele de activ, o atare situatie nefiind stipulata expres in proiectul de divizare ( desi s-ar fi impus , asa cum reiese din interpretarea art. 251 alin. 1 , 2 si 3 din legea nr.31/1990 ), ea neputand fi prezumata , fata de principiul transmisiunii de patrimoniu, cata vreme ar fi avut caracterul unei liberalitati , asupra careia vointa partilor trebuie exprimata fara dubiu.
Curtea a inlaturat apararea intimatei reclamante intemeiata pe incidenta dispozitiilor art. 251 ali.1 din legea nr.31/1990, intrucat aceste dispozitii legale vizeaza ipoteza in care, urmare a divizarii, societatea comerciala s-a desfiintat, ceea ce nu este cazul in speta . S-a constatat ca in cauza apelanta nu numai ca nu a contestat aceasta obligatie, dar a facut si demersuri, inclusiv judiciare, pentru respectarea ei, pretinzand, in schimb, ca a fost pusa in imposibilitate de a face plata ratelor de leasing chiar de catre intimata ceea ce muta problema pe taramul aprecierii vinovatiei in indeplinirea unei obligatii legale si se va analiza atunci cand vor fi examinate conditiile de promovare a lui actio de in rem verso .
Curtea conchide, sub acest aspect, ca nu sunt intrunite conditiile de antrenare a raspunderii contractuale, in lipsa unei conventii in acest sens intre partile litigante, intimata platind ratele de leasing in baza unor contracte denuntate, fata de care apelanta este tert in lipsa unei hotarari judecatoresti care sa stipuleze contrariul . Curtea a apreciat ca, fata de probele administrate in cauza, nu sunt intrunite nici conditiile de promovare a actiunii in restituire bazata pe imbogatirea fara justa cauza.
Urmatoarele imprejurari de fapt sunt necontestate: apelanta se afla in posesia unor bunuri , constand in aparatura medicala si autoturisme , care i-au revenit prin proiectul de divizare; aceste bunuri formau obiectul unor contracte de leasing la momentul preluarii; contractele de leasing erau incheiate de intimata in calitate de utilizator si nu au fost transferate apelantei prin nici unul din modurile legale de transformare /transmitere a obligatiilor; dupa divizare si preluarea bunurilor , ratele de leasing au continuat sa fie platite de intimata , al carei patrimoniu s-a micsorat astfel , in lipsa folosintei bunurilor , cu sumele determinate prin raportul de expertiza; obligatia de plata a ratelor de leasing revenea , dupa divizare , apelantei , potrivit considerentelor ce preced.
Revenind la temeiul juridic al actiunii, astfel cum a fost retinut de prima instanta, s-a constatat ca acesta este imbogatirea fara justa cauza, temei neconsacrat legislativ de lege lata, dar acceptat unanim de doctrina si de practica judecatoreasca drept fapt juridic licit care poate sa fundamenteze o actiune in raspundere patrimoniala . Faptul juridic licit este definit de legiuitorul roman in art. 986 Cod civil drept fapt licit si voluntar din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre parti. Plecand de la aceasta definitie si raportand-o la specificul cauzei de fata, Curtea a apreciat ca in speta plata facuta necuvenit de intimata, dar in folosul apelantei nu poate constitui temei de antrenare a raspunderii acestei din urma parti, intrucat nu imbraca forma faptului juridic voluntar , astfel cum impun prevederile art.986 Cod civil. Astfel, daca in privinta obligatiilor initiale decurgand din executarea contractului de leasing intimata a ales in mod voluntar ca plata sa se faca prin bilete la ordin, remise finantatorului ab initio, in privinta platilor facute in folosul apelantei dupa divizare nu mai subzista elementul intentional care sa dea platii caracter de fapt voluntar, plata facandu-se , asa cum intimata insasi o recunoaste, automat, prin onorarea biletelor la ordin la scadenta . Asadar, modul de efectuare a platilor nu mai depinde de intimata, ci este efectul vointei societatii finantatoare, care o realizeaza prin prezentarea la plata a biletelor la ordin . Din acest punct de vedere , se poate afirma si ca plata ratelor de leasing s-a facut din fondurile intimatei, dar nu prin faptul acesteia, lipsind astfel o conditie fundamentala pentru exercitarea lui actio de in rem verso. Se poate aprecia ca nu este indeplinita nici conditia liceitatii faptului cauzator de prejudiciu, impusa tot de dispozitiile art.986 Cod civil. Sub acest aspect , Curtea a apreciat intemeiata apararea pe care apelanta a facut-o in mod constant , in sensul ca prin fapta culpabila a intimatei a fost pusa in imposibilitate de a-si respecta obligatia legala de plata. Curtea constata ca apelanta nu este parte in contractele de leasing incheiate pentru bunurile care i-au revenit prin divizare, ca societatea finantatoare a continuat sa emita facturi in sarcina intimatei si ca intimata nu a dat curs notificarilor primite atat de la apelanta, cat si de la societatea de leasing in vederea incheierii actelor juridice necesare pentru transferul obligatiilor din contractele de leasing in sarcina apelantei .
In acest sens, Curtea retine ca intimata, desi invoca in cererea cu care a investit instanta ca a convocat-o pe apelanta in vederea discutarii mai multor probleme, printre care se afla si situatia contractelor de leasing in litigiu , sustinand ca a facut convocarea prin adresa nr. 5929 din 3 octombrie 2006 transmisa prin posta recomandat cu confirmare de primire , nu face dovada acestui demers. De asemenea, cu toate ca pretinde ca era direct interesata in lamurirea situatiei contractelor de leasing pentru bunurile preluate de apelanta , intimata nu dovedeste care au fost demersurile intreprinse in concret cel putin pe langa societatea finantatoare , cu care se afla in raporturi contractuale , desi aceasta societate ii solicita concursul prin adresa nr.3390 din 25 octombrie 2006, manifestandu-si si disponibilitatea in adresa nr.1275 din 4 octombrie 2006, emisa catre apelanta, Curtea retine ca singurele demersuri dovedite in scopul sus-aratat ii apartin apelantei, astfel cum rezulta din inscrisurile aflate la dosarul de fond .
Ca apelanta a fost pusa in imposibilitate de a plati in temeiul unor acte juridice intocmite legal exclusiv din culpa intimatei rezulta si din pozitia procesuala pe care aceasta din urma a avut-o in dosarul nr. 34167/3/2006 , dosar din care s-a disjuns cererea ce formeaza obiectul prezentei judecati. In acest dosar apelanta a incercat sa lamureasca situatia contractelor de leasing din a caror executare izvorasc pretentiile deduse judecatii, sesizand instanta de judecata cu o cerere a carei finalitate era tocmai asigurarea bazei legale a platilor pentru bunurile preluate la infiintare . Curtea nu pune in discutie hotararea pronuntata in acest dosar, care este irevocabila, asadar cazuta in puterea lucrului judecat, ci subliniaza, legat de dosarul in care s-a pronuntat aceasta hotarare, doar faptul ca apelanta este cea care a incercat sa isi asigure baza legala a platii, iar intimata, dincolo de faptul ca nu a avut nici o initiativa constructiva in acest scop, nici macar nu a sprijinit demersul judiciar al apelantei, dimpotriva, a formulat impotriva acesteia prezenta actiune in pretentii .
Toate aceste aspecte au fundamentat convingerea Curtii ca izvorul prejudiciului inregistrat de intimata reclamanta prin plata ratelor de leasing pentru bunuri a caror folosinta nu o avea il constituie exclusiv inactiunea culpabila a intimatei parate, care nu a intreprins si nici initiat nici un demers pentru transmiterea legala catre apelanta a obligatiei contractuale de plata , aceasta inactiune avand caracterul faptului juridic ilicit .
Dincolo de aceste considerente, Curtea a apreciat ca in cauza hotararea primei instante este criticabila si sub aspectul intinderii obligatiei de restituire a apelantei parate . Astfel , s-a constatat ca apelanta a preluat prin proiectul de divizare doua tipuri de bunuri : aparatura medicala si autoturisme. Daca in ce priveste aparatura medicala nu s-a invocat si nici dovedit vreun impediment al exploatarii, putandu-se prezuma un spor al patrimoniului acestei parti cu valoarea obtinuta din folosinta acesteia, in ceea ce priveste autoturismele, este pe deplin intemeiata apararea formulata constant de apelanta referitor la imposibilitatea folosirii lor in lipsa certificatelor de inmatriculare si a celorlalte documente care sa le faca apte de circulatia pe drumurile publice, deci de exploatare .
In aceasta privinta, Curtea a retinut ca nu s-a dovedit de catre intimata, careia societatea de leasing i-a pus la dispozitie actele aferente autoturismelor, ca la randul ei le-a predat apelante , pentru ca aceasta sa aiba documentatia legala in baza careia bunurile sa fie puse in circulatie pe drumurile publice, potrivit destinatiei lor. Asadar nu se poate retine sporul patrimoniului societatii apelante cu valoarea rezultata din folosinta acestor bunuri .
Din acest motiv, Curtea apreciaza ca suma acordata de prima instanta nu este corect stabilita .Intimata reclamanta a solicitat si i s-a incuviintat proba cu expertiza contabila , insa a fost preocupata de determinarea doar a sumei cu care s-a diminuat patrimoniul propriu , neexistand nici o cuantificare a sporului patrimoniului partii adverse. Or , in lipsa celor doi parametri si retinand si motivele pentru care Curtea a apreciat ca apelanta nu a beneficiat de folosinta autoturismelor, se poate lesne conchide ca instanta de fond a acordat intimatei reclamante o suma gresit determinata, intrucat principiul care guverneaza materia imbogatirii fara justa cauza este acela ca restituirea trebuie facuta in limitele cresterii patrimoniului .
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Curtii ca prima instanta a stabilit in mod eronat situatia de fapt si a facut o gresita aplicare a dispozitiilor legale si a principiilor invocate , motiv pentru care a admis apelul in conformitate cu dispozitiile art. 295-296 Cod procedura civila, schimband in tot hotararea atacata si apreciind ca in cauza nu subzista nici unul din temeiurile de angajare a raspunderii contractuale si ca nu sunt indeplinite nici conditiile de antrenare a raspunderii patrimoniale intemeiate pe imbogatirea fara justa cauza, Curtea a respins ca neintemeiata cererea reclamantei, cu consecinta inlaturarii masurii de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata efectuate in fond. ( E.V.).