Consilieri de probatiune. Spor pentru risc si suprasolicitare neuropsihica Sentinta civila nr. 485 din data de 24.03.2009
pronunțată de Tribunalul Mures

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea formulata si inregistrata la data de 23.12.2008 sub nr. 6502/2008, reclamantii S C, C C K, F M A, M S, M N, P C M, S F, V N Lau solicitat instantei in contradictoriu cu paratii Tribunalul Mures, Curtea de Apel Tg. Mures, Ministerul Justitiei si Ministerul Finantelor Publice, ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna obligarea paratilor la plata unor despagubiri egale cu sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica in procent de 50% din indemnizatia bruta lunara de incadrare, pe o perioada de 3 ani anterior introducerii cereri ide chemare in judecata si pentru viitor, cu aplicarea reactualizarilor in functie de rata inflatiei, precum si obligarea Ministerului Finantelor Publice sa aloce fondurile necesare platii despagubirilor solicitate.
In motivarea actiunii s-a aratat ca paratii in mod netemeinic si nelegal refuza plata sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica pentru personalul judiciar, deoarece dreptul la acest spor a fost recunoscut prin art.47 din Legea nr.50/1996 si nu a fost abrogat. Reclamantii au mai invocat si Decizia nr.XXXVI/2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. De asemenea, in motivarea actiunii s-a aratat ca acordarea sporului solicitat este impusa de conditiile de munca, precizand ca sunt discriminati in raport cu celelalte categorii socio-profesionale din Ministerul Justitiei.
Prin intampinare, paratul Ministerul Justitiei a solicitat respingerea actiunii, aratand ca decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronuntata de Inalta Curte de casatie si Justitie in recurs in interesul legii stabileste ca judecatorii, procurorii, magistratii asistenti si personalul auxiliar de specialitate are dreptul la un spor de 50% pentru risc si solicitare neuropsihica, iar nu si consilierii de probatiune.
De asemenea, Ministerul Finantelor Publice a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.
Exceptia lipsei calitatii procesuale pasiva a fost unita cu fondul cauzei in sedinta publica din data de 19 martie 2009, pentru considerentele aratate in incheierea de la acea data.
In dovedire, la dosarul cauzei s-au depus urmatoarele inscrisuri: adresa nr. 237/2009 (fila 71), carnete de munca (filele 72-112).
Analizand actele si lucrarile dosarelor, instanta constata urmatoarele:
Instanta este competenta material sa solutioneze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000, in calitatea reclamantilor de persoane discriminate, acestia au dreptul sa pretinda despagubiri proportional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Avand in vedere ca faptele de discriminare directa sunt savarsite de institutiile la care sunt incadrati in munca, in cadrul raporturilor de munca, despagubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Intr-adevar, art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 nu utilizeaza sintagma determinata "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generica "potrivit dreptului comun", care se determina, de la caz la caz, in functie de natura raportului juridic dedus judecatii, raport in cadrul caruia s-a ivit discriminarea.
In acest sens sunt si dispozitiile imperative ale art.1 alin.2 si art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii si raporturilor de munca ale reclamantilor), precum si ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminarile in raporturile de munca.
Actiunea dedusa judecatii este admisibila si prin prisma deciziilor Curtii Constitutionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 si nr. 821/2008, deoarece prin aceasta actiune s-a solicitat acordarea unor despagubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instantei: sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege si nici sa le inlocuiasca cu alte norme. Prin actiune s-au cerut despagubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 si art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constitutie. Deci, dreptul la actiunea in despagubiri nu poate fi ingradit de nici o decizie a Curtii Constitutionale. In ceea ce priveste aspectul secundar al stabilirii cuantumului despagubirilor cuvenite, instanta apreciaza ca, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor banesti recunoscut altor persoane aflate in situatie comparabila cu reclamantii (dar refuzata in mod discriminatoriu reclamantei), intrucat numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despagubiri a reclamantilor , in conditiile in care art. 3 din Codul civil opreste instanta sa invoce lacuna legislativa.
Aceasta, cu atat mai mult cu cat instantele romane sunt obligate in mod imperativ sa faca aplicarea prioritara si peremptorie a dispozitiilor Protocolului nr.12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constitutie, in sensul verificarii existentei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem ca, in cauza de fata, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
In concluzie, actiunea dedusa judecatii este admisibila, mai ales prin prisma dispozitiilor art. 6 paragraful 1 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, care garanteaza "dreptul la acces la instanta". Deci instanta romana trebuie sa dea dovada de o jurisdictie deplina, fiind obligata sa aplice competenta sa de a analiza toate aspectele de fapt si de drept ale cauzei ( in acest sens Hotararile Terra Woningen B.V. contra Olandei si Rotaru contra Romaniei ).
Trebuie subliniat faptul ca acelasi rationament judiciar, ca si cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forta obligatorie dispusa de art.329 alin.3 Cod procedura civila, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, in situatia similara a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul ca, in considerentele acestei hotarari judecatoresti, a fost retinuta existenta unei decizii a Curtii Constitutionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, in raport de dispozitiile art.16 alin.1 din Constitutie (Decizia nr. 284/2001). Si totusi instanta suprema a statuat in sensul existentei si inlaturarii discriminarii, intemeindu-se direct pe dispozitiile Codului muncii (lege organica) si ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Intr-adevar, conform art.124 din Constitutie, instantele judecatoresti sunt independente in stabilirea starii de fapt si aplicarea legii in cauzele deduse judecatii, existenta sau inexistenta unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lasata de lege la suverana apreciere a instantelor de judecata. De asemenea, instantele de judecata sunt independente in aplicarea dispozitiilor art.5, art.1 alin.2 si art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, acestea din urma avand prioritate fata de legile interne (inclusiv fata de deciziile Curtii Constitutionale), conform art.11 si art.20 din Constitutie.
Ca atare, instantelor de judecata le revine deplina competenta de a face aplicarea principiului egalitatii in drepturi, in situatiile concrete supuse judecatii, si de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum si dispozitiile prevalente ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, impreuna cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instante nefiind conditionate de Curtea Constitutionala, pentru a putea pronunta hotarari in acest sens al aplicarii principiului egalitatii in drepturi. Competenta instantei de contencios constitutional se rezuma doar la solutionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilitatii doar cu Constitutia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea si aplicarea legilor si conventiilor internationale in cauzele deduse judecatii (aceasta competenta revenind exclusiv instantelor de judecata, potrivit art.126 alin.1 si alin.3 din Constitutie).
Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de Ministerul Finantelor Publice, instanta constata ca potrivit Legii nr.500/2002 si a H.G nr.208/2005 si a H.G nr.386/2007, Ministerul Finantelor Publice coordoneaza actiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregatirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie.
Astfel, rolul Ministerului Finantelor Publice este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum si elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuala a Ministerului Finantelor Publice se justifica si prin dispozitiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobata prin Legea nr.288/2002, potrivit carora executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, in temeiul titlurilor executorii, se realizeaza din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se incadreaza obligatia de plata respectiva.
Prin urmare, instanta va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de acest parat.
Pe fond instanta constata ca reclamantii sunt sau au avut calitatea de consilier de probatiune in cadrul serviciului de Probatiune de pe langa Tribunalul Mures.
Astfel, dupa examinarea hotararilor judecatoresti irevocabile prezentate de reclamanti, instanta constata ca, in cauze similare, numeroase instante de recurs interne au dat castig de cauza consilierilor de probatiune, confirmand dreptul acestuia la sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Ar fi impotriva principiului sigurantei juridice ca reclamantii sa fie privati de dreptul la sporul de 50%, in conditiile in care altor persoane din categoria personalului judiciar li s-a recunoscut acest drept, deoarece s-ar incalca prevederile art.6 alin.1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si art.14 din aceasta Conventie (reclamantii neputand fi tratati diferit din moment ce presteaza aceeasi activitate judiciara in aceleasi conditii din unitatile de justitie, ca si cei carora li s-a recunoscut acest drept).
Din acelasi motiv, al recunoasterii prin hotarari irevocabile a acestui drept si in favoarea celorlalte persoane din personalul judiciar, reclamantii dispun si de o "speranta legitima" de a obtine si ei recunoasterea creantei cerute ( despagubiri echivalente cu sporul salarial de 50%), potrivit principiului cuprins in art.1 din Protocolul nr.1 al Conventiei.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probatiune, serviciile de probatiune isi desfasoara activitatea sub conducerea coordonarea si controlul Directiei de probatiune din Ministerul Justitiei, iar potrivit art. 1 din acelasi act normativ, munca personalului din serviciul de probatiune constituie un sprijin pentru judecatori si procurori, competenta si indeplinirea corecta a sarcinilor c ele revin jucand un rol important in procesul de individualizare a pedepsei, executare a sanctiunilor neprivative de libertate, de asistare si consiliere a victimelor infractiunilor.
Activitatea judiciara, desfasurata de reclamanti, este caracterizata in mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei acestora, a familiilor si a bunurilor lor, precum si de o suprasolicitare neuropsihica evidenta, inclusiv datorita volumului foarte mare de activitate si a specificului activitatii.
Astfel, consilierii de probatiune lucreaza cu invinuiti, inculpati si persoane condamnate, unele prezentand tulburari de comportament si chiar tulburari mentale grave, desfasurand activitati in teren, la domiciliul acestora si in penitenciar, expunandu-se astfel unor riscuri extreme prin contactarea, asistarea si monitorizarea acestor categorii cu risc de agresiune crescut, recidivisti, etc.
Consilierii de probatiune supravegheaza modul in care sunt nerespectate masurile si/sau obligatiile dispuse de instanta de judecata, cu privire la persoane care au savarsit infractiuni si care sunt incredintate in supravegherea serviciului de probatiune, atributii care pana la infiintarea acestui serviciu reveneau judecatorului delegat cu executarea penala.
Gradul de suprasolicitare neuropsihica deriva aici din actiunile pe care le desfasoara consilierul in teren, direct la locul de viata al infractorului, prin vizite la domiciliul acestuia, contactarea diferitelor surse ce sunt in inter-relatie cu acesta, expunand consilierul la abuzuri verbale, chiar fizice, la medii infractionale, viciate cu drogo sau alcoolo-dependente.
Consilierul de probatiune acorda asistenta si consiliere, persoanelor supravegheate, persoanelor condamnate in penitenciar si minorilor sanctionati cu o masura educativa privativa de libertate, persoanelor liberate din penitenciar, la solicitarea acestora.
Aceasta atributie este in directa legatura cu activitatea de supraveghere, iar gradul de suprasolicitare neuropsihica este cel mal bine evidentiat prin faptul ca pe langa actiunile de monitorizare a infractorului ce le desfasoara consilierul de probatiune, acesta ia contact cu cele mai profunde probleme si nevoi criminogene ale infractorului, detensionand, implicandu-se in rezolvarea diferitelor conflicte familiale, sociale si decizii pe care infractorul le genereaza la un moment dat.
De asemenea, consilierul de probatiune acorda asistenta victimelor unor infractiuni, in baza Legii nr. 211/2004, iar situatiile deosebit de stresante intervin in aceasta arie de activitate mai ales in cazul cand agresorul ameninta victima fi consilierul de probatiune care intervine in procesul de asistare sau protectie a victimei, participa, la solicitarea organului judiciar, la audierea martorului sau a partii vatamate ori civile, careia ii este periclitata viata, integritatea corporala sau libertatea, la orice ascultare sau confruntare a minorului, care nu a implinit varsta de 16 ani si de asemenea la prezentarea materialului de urmarire penala in cauzele cu minori.
Gradul de suprasolicitare se pune in evidenta prin faptul ca aceasta activitate este in directa legatura cu asistarea minorilor si problemele specifice pe care ie ridica, dar si prin presiunea ce poate fi exercitata de infractor in cazul martorilor carora li s-a atribuit o alta identitate.
Consilierul de probatiune participa, la solicitarea organului judiciar, la judecarea cauzelor cu minori avand dreptul si indatorirea sa dea lamuriri, sa formuleze cereri si sa prezinte propuneri in privinta masurilor ce ar urma sa fie luate, avand o enorma responsabilitate in ceea ce priveste analizarea indelunga si deliberarea adecvata a tuturor aspectelor ce tin de personalitatea, mediul social si faptele infractorului pentru formularea celor mai pertinente concluzii si propuneri.
Consilierul de probatiune este membru activ in comisia de liberare conditionata si pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
Din aceste considerente, neacordarea sporului pentru risc si solicitare neuropsihica este contrara, in primul rand, dispozitiilor art.41 alin.2 raportat la art.15 alin.1 si art.53 din Constitutie, coroborat cu prevederile art.11 si art.20 din Constitutie raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Aceasta, deoarece sunt incalcate drepturile constitutionale ale reclamantilor privind securitatea si sanatatea in munca, precum si dreptul la tratament egal in materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost mentinut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale si suprasolicitarii psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b si lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pilda, activitati, precum cele premergatoare sau ulterioare desfasurarii proceselor (activitati accesorii activitatii judiciare principale), desfasurate de functionarii publici cu statut special din cadrul politiei si penitenciarelor, sa fie remunerate cu sporul de risc si suprasolicitare psihica, iar activitatea juridica principala, cea mai expusa riscurilor si suprasolicitarii, sa fie exclusa de la beneficiul acestei remunerari.
Deci, instanta retine ca reclamantii fac parte din categoria personalului din unitatile din justitie, (unitati bugetare, care sunt finantate de la bugetul de stat), raporturile juridice de munca ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozitiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. In scopul stabilirii existentei sau inexistentei discriminarii reclamantilor, prin neacordarea sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, instanta urmeaza sa cerceteze situatia in care se afla reclamantii in raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplica acestora, justificarile si criteriile tratamentelor diferentiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general in favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de munca si conditiile de angajare (publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), in vederea definirii si constatarii discriminarii, tratamentul diferentiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate in situatii doar comparabile, iar nu neaparat in situatii chiar similare. In speta, este fara putinta de tagada apartenenta reclamantilor la personalul din unitatile de justitie (unitati bugetare). Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantii, sunt parte a unui raport juridic de munca, guvernat de Codul muncii, prestand o munca si, ca efect al acestor premise, li se naste dreptul la o salarizare echitabila, satisfacatoare, fara limitari si restrangeri, precum si dreptul la tratament egal in materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c si lit.f, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantii, beneficiaza de drepturile privind securitatea si sanatatea in munca, precum si de dreptul la tratament egal in materie de salarizare
Deci, reclamantii se afla in aceeasi situatie, sub acest aspect, ca si restul personalului din sistemul bugetar. Insa, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b si lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucreaza in conditii de risc si suprasolicitare psihica, beneficiaza de sporul salarial corespunzator. Insa, este de remarcat ca reclamantii, desi isi executa obligatia de a desfasura activitatea in conditii de risc si suprasolicitare psihica, in mod similar cu restul personalului din unitatile bugetare care lucreaza in aceste conditii, totusi pentru indeplinirea acestei obligatii speciale si specifice, nu li se recunoaste sporul salarial de corespunzator, asa cum este recunoscut in cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul si acelasi element (constand in desfasurarea activitatii in conditii de risc si suprasolicitare psihica), produce efecte juridice diferentiate in sistemul de salarizare al personalului din unitatile finantate din fonduri bugetare, in functie de apartenenta la o anumita categorie socio - profesionala. Prin sistemul de salarizare (institutie de dreptul muncii), se intelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor si formelor salarizarii care determina conditiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunandu-se din salariul de baza, indemnizatii, sporuri si adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de doua principii fundamentale: cel al egalitatii de tratament (art.154 din Codul muncii) si cel al diferentierii salariilor numai in raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea si cantitatea muncii, respectiv conditiile de munca. Ca atare, principiul egalitatii de tratament in salarizare implica recunoasterea acelorasi obiective si elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate intr-o situatie comparabila. Deci, toate persoanele care se afla in aceeasi situatie (a desfasurarii unei activitati in munca in conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica), trebuie sa li se recunoasca, pentru unul si acelasi element faptic generator de drept salarial, acelasi element salarial: sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Din moment ce reclamantii sunt intr-o situatie comparabila cu restul personalului din unitatile bugetare sub acest aspect, rezulta ca reclamantii nu pot fi tratati diferit. Aceasta, cu atat mai mult cu cat nu exista nicio justificare obiectiva si rezonabila excluderii lor, deoarece criteriul acordarii sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica este unul si acelasi: prestarea muncii in aceste conditii..
Deci, este de subliniat faptul ca, in realitate, pentru aprecierea existentei discriminarii, relevanta are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, si anume existenta obligatiei de acordare a unei salarizari echitabile, nerestranse, pe calea unui tratament egal in salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de munca prestata in conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica (sub aspect faptic), iar, in niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Intr-adevar simplul fapt ca o persoana face parte dintr-o categorie socio-profesionala (cea judiciara) nu constituie o justificare obiectiva si rezonabila pentru decaderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestatie salariala echitabila pentru risc si suprasolicitare neuropsihica) cu toate efectele si consecintele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesionala este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii si acordarii indexarilor anuale in sistemul de salarizare. Deci, elementul categoriei socio-profesionale a reclamantilor este total nepertinent si neconcludent in aceasta analiza, neavand nicio legatura cu fundamentarea acordarii sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Singurele obiective si elemente care pot duce la o diferentiere in sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea si cantitatea muncii, conditiile de munca, dar cu sublinierea in mod deosebit a faptului ca aceasta diferentiere se poate reflecta numai in salariul (indemnizatia) de baza (partea fixa a salariului), nu si in sporurile, adaosurile sau indexarile salariale, care intotdeauna au obiective si elemente cu totul speciale si specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii in timpul noptii, dobandirea unei pregatiri profesionale suplimentare in domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobandirea unei vechimi in munca, indeplinirea unei obligatii speciale de confidentialitate, acoperirea efectelor negative ale cresterii preturilor de consum si ale inflatiei, prestarea muncii in conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica etc.).
In concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, reclamantii sunt in mod evident si grav discriminati, deoarece se afla in aceeasi situatie juridica si faptica care fundamenteaza si genereaza adaos salarial si pentru restul personalului.
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare si dispozitiilor art.7 si art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (care garanteaza dreptul tuturor la protectie egala a legii impotriva oricarei discriminari si dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare); art.7 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garanteaza dreptul la conditii de munca juste si prielnice si la egalitate de tratament in salarizare, fara nicio distinctie); art.14 din Conventia europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Conventie (care interzic discriminarile); art.4 din Carta sociala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr.74/1999) care garanteaza dreptul la o salarizare echitabila; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a si lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organica, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constitutie, lege care garanteaza plata integrala a drepturilor de natura salariala, fara discriminari, restrangeri sau limitari); art.20, art.16 alin.1, art.53 si art.41 din Constitutie (care garanteaza aplicarea principiului nediscriminarii si in raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din continutul complex al dreptului constitutional la munca si care nu poate face obiectul unor limitari discriminatorii).
In concluzie, trebuie subliniat faptul ca acelasi rationament judiciar, ca si cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forta obligatorie dispusa de art.329 alin.3 Cod procedura civila, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, in situatia similara a dreptului complementar la sporul de vechime.
Este foarte important de remarcat faptul ca, in considerentele acestei hotarari judecatoresti, a fost retinuta existenta unei decizii a Curtii Constitutionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, in raport de dispozitiile art.16 alin.1 din Constitutie (Decizia nr. 284/2001). Si totusi instanta suprema a statuat in sensul existentei si inlaturarii discriminarii, intemeindu-se direct pe dispozitiile Codului muncii (lege organica) si ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Intr-adevar, conform art.124 din Constitutie, instantele judecatoresti sunt independente in stabilirea starii de fapt si aplicarea legii in cauzele deduse judecatii, existenta sau inexistenta unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lasata de lege la suverana apreciere a instantelor de judecata. De asemenea, instantele de judecata sunt independente in aplicarea dispozitiilor art.5, art.1 alin.2 si art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, acestea din urma avand prioritate fata de legile interne (inclusiv fata de deciziile Curtii Constitutionale), conform art.11 si art.20 din Constitutie.
Ca atare, instantelor de judecata le revine deplina competenta de a face aplicarea principiului egalitatii in drepturi, in situatiile concrete supuse judecatii, si de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum si dispozitiile prevalente ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, impreuna cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instante nefiind conditionate sau obligate sa sesizeze Curtea Constitutionala, pentru a putea pronunta hotarari in acest sens al aplicarii principiului egalitatii in drepturi. Competenta instantei de contencios constitutional se rezuma doar la solutionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilitatii doar cu Constitutia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea si aplicarea legilor si conventiilor internationale in cauzele deduse judecatii (aceasta competenta revenind exclusiv instantelor de judecata, potrivit art.126 alin.1 si alin.3 din Constitutie).
Acordarea drepturilor banesti solicitate nu se confunda cu o adaugare la lege, ci reprezinta o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 si la art. 295 din Codul muncii, care garanteaza dreptul la despagubire.
Legat de cererea de chemare in judecata a Ministerului Economiei si Finantelor, instanta o gaseste intemeiata, urmand a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finantele publice, Ministerul Economiei si Finantelor, coordoneaza actiuni care sunt in responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregatirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie. De asemenea, raspunderea Ministerului Economiei si Finantelor rezulta si din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 si ale art.3 din HG nr.386/2007.
In consecinta, tinand cont de toate cele prezentate anterior, fiind incalcate dispozitiile art.2 pct.1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Conventia nr.111 privind discriminarea in domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile sociale si politice si art.5 si 6 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, instanta apreciaza ca intemeiata cererea reclamantilor, urmand a proceda la admiterea actiunii, in speta fiind incidente si dispozitiile 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum si ale art.269 alin. 1, art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 si la art. 295, art.292 din Codul muncii si la art. 110 alin. 2 si 3 Cod procedura civila.