Decret Lege nr. 118/1990. Recunoasterea drepturilor cuvenite din statutul de persoana cu domiciliul obligatoriu Sentinta civila nr. 753F din data de 22.06.2009
pronunțată de Tribunalul Ialomita

Reclamantul M.N. in contradictoriu cu parata Directia de Munca si Protectie Sociala Ialomita a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care sa i se recunoasca drepturile ce decurg din aplicarea dispozitiilor art. 3, alin. 2 raportat la art. 1, alin. 1, lit. d din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind instituirea domiciliului obligatoriu.
S-a sustinut de catre reclamant ca potrivit hotararii nr. 253/1990 a fostei comisii care functiona in cadrul institutiei parate i s-a recunoscut si acordat doar drepturile care rezultau din statutul sau de persoana stramutata.
Ulterior, reclamantul a solicitat paratei ca pe langa drepturile ce i se cuvin, in calitate de persoana stramutata, sa i se acorde separat si drepturile rezultate din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu, aceste drepturi cuvenindu-i-se ca urmare a modificarii Decretului - Lege nr. 118/1990, solicitare care a fost respinsa de parata, motivat si de faptul ca nu se pot acorda cumulativ cele doua indemnizatii intrucat situatia de stramutare include automat si domiciliul obligatoriu, iar cele doua perioade se suprapun.
In aparare parata a mai invocat si faptul ca prin cererea sa reclamantul tinde la modificarea hotararii nr. 253/1990, cerere inadmisibila potrivit deciziilor C.C. nr. 55 si 56 din 2000, ca parata nu are calitate procesuala pasiva, nefiind succesoarea fostei comisii care a functionat in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, si ca in cauza ar trebui sa stea Casa Judeteana de Pensii Ialomita intrucat nemultumirea reclamantului se refera la modul de punere in plata a hotararii nr. 253/1990, competenta apartinand acestei din urma institutii.
Solutionand cauza, Tribunalul Ialomita prin sentinta civila nr. 753 F din 22 iunie 2009 a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei, iar pe fond a admis ca intemeiata cererea reclamantului.
Cu privire la exceptia ridicata instanta a retinut ca din continutul obiectului cererii introductive rezulta ca reclamantul nu contesta modul de executare a hotararii nr. 253/1990, prin care fosta comisie care a activat in cadrul institutiei parate a recunoscut anumite drepturi in favoarea reclamantului, drepturi izvorate din Decretul - Lege nr. 118/1990 in forma in care acesta se afla la momentul adoptarii acestei hotarari, ci solicita, urmare a modificarilor suferite de acest act normativ, sa i se recunoasca si drepturile stabilite de lege si izvorate din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu.
Fiind vorba de o cerere noua formulata in temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, si care vizeaza stabilirea unor drepturi intemeiate pe aceasta lege, in mod corect calitatea de parata in prezenta actiune apartine D.M.P.S. Ialomita, avand in vedere dispozitiile art. 8, alin. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat.
Pentru aceste motive exceptia ridicata de parata apare ca nefondata.
Nu poate fi retinuta nici calificarea facuta de parata, cum ca reclamantul, prin cererea sa ar tinde la o revizuire a hotararii nr. 253/1990, cerere de neadmis potrivit deciziilor Curtii Constitutionale nr. 55 si 56/2000 si aceea ca hotararea mai sus aratata, fiind un act administrativ cu caracter jurisdictional nu poate fi revocata.
Si aceasta intrucat fata de obiectul cererii introductive stabilit in mod rituos de reclamant, care arata ca nu intelege sa atace hotararea nr. 253/1990 si nici sa ceara revizuirea acesteia, apararea mai sus aratata se situeaza in afara obiectului prezentului litigiu.
Pe fondul cauzei, actiunea reclamantului se dovedeste a fi intemeiata.
Astfel, rezulta potrivit hotararii fostei Comisii din cadrul paratei nr. 253/11 octombrie 1990 ca i s-a retinut calitatea de persoana cu domiciliu obligatoriu si persoana stramutata, insa i s-a acordat acestuia indemnizatia cuvenita din aceasta ultima calitate prevazuta de art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990, asa cum sustine reclamantul, atat in cererea introductiva cat si in concluziile orale sustinute de avocatul sau.
La momentul la care s-au acordat aceste drepturi, Decretul - Lege nr. 118/1990 prevedea o singura indemnizatie pentru toate situatiile in care s-au aflat cei indreptatiti si care sunt descrise la art. 1, alin. 1 din Decretul - Lege nr. 118/1990.
Ulterior, ca urmare a unor modificari succesive ale acestui act normativ, potrivit art. 3, alin. 1 si 2 din Decretul - Lege nr. 118/1990 in forma actuala, legiuitorul a prevazut indemnizatii diferite pentru situatiile de persoana stramutata si cea de persoana cu domiciliul obligatoriu.
Asa fiind, cum in cuprinsul hotararii nr. 253 din 11 octombrie 1990 i se recunosteau reclamantului drepturile prevazute de art. 1, alin.1, lit. "d" si "e" din Decretul - Lege nr. 118/1990, act juridic ineficient prin nepunerea sa in aplicare ca urmare a nestabilirii cuantumului drepturilor banesti cuvenite reclamantului si din statutul de persoana cu domiciliul obligatoriu, cererea acestuia ce constituie obiectul acestei cauze se dovedeste a fi intemeiata.
Nu poate fi imputat reclamantului faptul ca in legatura cu acesta, prin hotararea nr. 253/1990 se face aplicarea dispozitiilor art. 1, alin. 1 lit. "d" si "e" din Decretul - Lege nr. 118/1990, insa cuantificarea drepturilor, potrivit art. 3 din acelasi act normativ se face numai pentru persoana stramutata.
Nu se poate retine nici sustinerea paratei potrivit cu care perioadele de stramutare ale reclamantului se suprapun cu perioada de domiciliu obligatoriu si ca intr-o astfel de situatie se datoreaza doar o singura indemnizatie, intrucat atat din continutul art. 3 din Decretul - Lege nr. 118/1990 in redactarea initiala, dar mai ales dupa modificarea acestuia, potrivit Legii nr. 53/1993, cand s-au stabilit indemnizatii diferite pentru situatia de persoana stramutata fata de cea de persoana cu domiciliul obligatoriu, rezulta ca drepturile reglementate de acest text se acorda pentru fiecare an de stramutare si respectiv an de domiciliu obligatoriu.