Compensatia lunara pentru chirie. Aplicabilitatea dispozitiilor legale privitoare la reducerea cu 25% a compensatiei lunare pentru chirie tuturor categoriilor de beneficiari ai acestei compensatii
Legea nr. 118/2010 - art. 2 lit. e)
Potrivit art. 2 din Legea nr. 118/2010, "se reduc cu 25% urmatoarele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora: _ e) compensatia lunara pentru chirie".
Din coroborarea prevederilor art. 671 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 cu cele ale art. 55 din Codul fiscal, rezulta ca, in nicio situatie, compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii nu este un drept cu caracter salarial si nu se impoziteaza.
Scopul urmarit de legiuitor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, a fost reducerea cheltuielilor bugetare, avand caracterul unor restrangeri de drepturi in conditiile art. 53 din Constitutie, asa cum este prevazut si argumentat pe larg in expunerea de motive a acestui act normativ, motiv pentru care prevederile ei nu pot fi interpretate in sensul neaplicarii lor niciunei categorii de beneficiari ai dreptului in litigiu sau aplicarii doar la unele din aceste categorii, in conditiile in care legea nu introduce nicio distinctie intre aceste categorii si dreptul la compensatia chiriei a fost reglementat pentru toti beneficiari prin acte normative speciale.
Imprejurarea ca, prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 118/2010, legiuitorul a inclus dreptul la compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii in categoria drepturilor de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora, desi acest drept, prin legile speciale care l-au reglementat si prin Codul fiscal, a fost exclus din categoria veniturilor sau drepturilor salariale nu conduce la inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. e), in conditiile in care legiuitorul a avut in vedere, in mod expres, reducerea cu 25% a compensatiei lunare pentru chirie, iar o astfel de reducere nu afecteaza natura juridica a dreptului la compensatia lunara pentru chirie.
Curtea de Apel Timisoara,
Sectia litigii de munca si asigurari sociale,
Decizia civila nr. 2422 din 16 noiembrie 2011
Prin sentinta civila nr. 2788/16.05.2011, pronuntata in dosarul nr. 11311/30/2010, Tribunalul Timis a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Ministerul Finantelor Publice .
A admis in parte actiunea civila formulata de reclamanti C.R., F.M., R. D., T.C., B.M., C.S., M.D., R.B., I.O., R.L., M.A. si V.G. in contradictoriu cu paratii: Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Timis si Ministerul Finantelor Publice.
A obligat paratii Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara si Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Timis la plata catre reclamantul M.A. a sumelor de bani retinute in mod nelegal, in cuantum procentual de 25%, din compensatia lunara pentru chiria aferenta lunilor iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflatie. incepand de la data la care s-a efectuat fiecare plata, cu titlu de decontare chirie pentru aceste luni, si pana la data platii efective.
Totodata, a respins in rest actiunea, precum si cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, fara a acorda cheltuieli de judecata.
Pentru a pronuntata aceasta hotarare, instanta de fond a retinut, in esenta, ca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice este intemeiata, intrucat rolul acestui minister este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum si a proiectelor bugetare locale, respectand procedura reglementata in Legea nr. 500/2001, modificata, elaborarea in sine a bugetelor, proiectelor legilor bugetare anuale si ale bugetelor realizandu-se de Guvern prin Ministerul Finantelor Publice.
Ministerul Public este ordonator principal de credite bugetare, context in care pentru sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal, in ceea ce priveste procurorii din cadrul Parchetului de pe langa Judecatoria Timisoara, nu poate fi obligat la plata un alt ordonator de credite, respectiv Ministerul Finantelor Publice.
Fata de exceptia inadmisibilitatii, calificata ca fiind o aparare de fond, avand in vedere obiectul actiunii reclamantilor, care nu se identifica in contestatia actului emis de ordonatorul de credite in baza Legii nr. 330/2009, tribunalul a retinut ca nu a fost prevazuta de legiuitor o procedura prealabila, necesar a fi parcursa anterior promovarii actiunii intemeiata in drept pe dispozitiile Legii nr.303/2004 raportat la Legea nr.330/2009, pe dispozitiile art. 20 din Constitutia Romaniei raportat la dispozitiile art.1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si prevederile Legii nr.118/2010.
Reclamantii au calitatea de personal auxiliar si conex in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Timis si le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 330/2009 si ale Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 1/2010. Acestia solicita instantei plata indemnizatiilor la cuantumul stabilit anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv fara diminuarea in cuantum procentual de 25%.
Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicata in Monitorul Oficial nr.441/30.06.2010, astfel incat a intrat in vigoare la data de 03.07.2010, iar masurile dispuse prin aceasta se aplica de la data intrarii ei in vigoare, potrivit art. 4 din lege.
Art. 1 din Legea nr. 118/2010 prevede urmatoarele: "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi in lei sau in valuta, stabilite in conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%". In aceste categorii de personal si de salarii se incadreaza si reclamantii, intrucat salarizarea lor este reglementata de Legea nr. 330/2009 si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/2010.
Tribunalul a constatat ca Legea nr. 118/2010 este o lege speciala, care se aplica temporar pana la data de 31.12.2010, potrivit art. 16 din lege. Ea a fost adoptata pentru stabilirea echilibrului bugetar, iar masurile speciale pe care le reglementeaza sunt aplicabile tuturor salariatilor bugetari.
Fiind o lege speciala, Legea nr. 118/2010 se aplica cu prioritate fata de legea generala, care este Codul muncii, astfel incat salariul aferent lunilor iulie-decembrie 2010, perioada in care era in vigoare Legea nr. 118/2010, este redus potrivit legii speciale, adica cu 25%. Legea nr. 118/2010 nu se aplica retroactiv, ci "incepand din luna iulie", adica salariului pe care angajatul trebuia sa il primeasca incepand cu aceasta luna.
Prin adoptarea Legii nr. 118/2010, legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscuta de Codul muncii, prin dispozitiile art. 157 alin. (2).
Tribunalul a apreciat ca in conditiile in care reducerea salariilor reclamantilor, personal bugetar, este reglementata de Legea nr. 118/2010, stabilirea de catre instanta a unei alte modalitati de salarizare decat cea prevazuta de actele normative in vigoare, reprezinta un exces de putere savarsit de catre aceasta prin indeplinirea unor atributii care revin exclusiv puterii legislative. Rolul instantelor judecatoresti se circumscrie doar aplicarii si interpretarii legii si nicidecum completarii sau modificarii acesteia.
Depasirea atributiilor puterii judecatoresti, reprezinta de fapt incursiunea autoritatii judecatoresti in sfera activitatii executive sau legislative, iar cata vreme a existat o lege in vigoare care a prevazut reducerea de 25% a salariului, instantele judecatoresti nu pot invalida aplicarea acestei legi prin hotarari judecatoresti. Prin urmare, instantele judecatoresti nu au competenta de a desfiinta, norme juridice instituite prin lege si de a crea in locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, intrucat incalca principiul separatiei puterilor, consacrat in art. 1 alin. (4) din Constitutie, precum si prevederile art. 61 alin. 1, in conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Instantele judecatoresti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constitutionala fiind aceea de a realiza justitia, potrivit art. 126 alin. 1 din Legea fundamentala, adica de a solutiona, aplicand legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, intinderea si exercitarea drepturilor lor subiective.
In ceea ce priveste invocarea de catre reclamanti a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO, instanta a constatat ca CEDO in cele mai cunoscute cauze privind salariile, a stabilit unele principii si anume: prin Hotararea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlanden din 19 aprilie 2007 s-a statuat ca: "Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anume cuantum (...) O creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in dreptul intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudenta bine stabilita a instantelor de judecata" (par. 94), iar in cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, s-a constatat ca "(_) este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala in vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru aceasta au fost indeplinite, autoritatile nu pot, in mod deliberat, sa amane plata lor, atata vreme cat dispozitiile legale sunt in vigoare".
De asemenea, in cauza Hasani c. Croatiei, reclamanta a primit, conform reglementarilor in vigoare la momentul respectiv, o indemnizatie pentru cresterea copilului pana la varsta de 3 ani, iar dupa ce copilul a implinit varsta de 1 an, legea a fost modificata, perioada pana la care se acorda indemnizatia fiind scurtata de la 3 ani la 1 an. In consecinta, de la intrarea in vigoare a modificarilor, reclamanta nu a mai primit indemnizatia respectiva. Astfel, CEDO a decis ca reclamanta avea un "bun" si ca pierderea indemnizatiei constituia o ingerinta in acel bun, dar pierderea indemnizatiei nu a fost calificata ca fiind o "privare de bun", ci ca o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor, ingerinta fiind asadar incadrata, conform unei jurisprudente constante, pe regula generala din art. 1 al Protocolului nr. 1.
Aceasta chestiune este esentiala pentru ca numai in situatia in care ingerinta este calificata ca fiind o "privare", plata despagubirilor (sau a unei compensatii) este o conditie esentiala pentru respectarea proportionalitatii (in afara unor circumstante exceptionale).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a notat ca modificarile aduse legislatiei muncii si celei privind asigurarile de sanatate au afectat dreptul reclamantei de a primi ex nunc indemnizatia pentru cresterea copilului, insa nu au afectat pana in prezent platile efectuate. In momentul in care indemnizatia pentru cresterea copilului a fost intrerupta, copilul reclamantei implinise deja varsta de un an. Astfel, modificarile legislative trebuiau sa fie aplicate numai pentru viitor.
Potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, decizia de a adopta legi privind asigurarile sociale a presupus luarea in considerare a problemelor economice si sociale. Curtea a constatat deja ca legiuitorul dispune de o larga marja de apreciere in aplicarea politicilor economice si sociale.
In toate aceste imprejurari, Curtea a considerat ca modificarile legislative contestate au intrat in marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea problemelor politicii sale sociale. Avand in vedere aceste circumstante concrete ale cauzei si marja mare de apreciere de care se bucura statele in domeniu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia ca art. 1 al Protocolului nr. 1 nu a fost incalcat.
Prin urmare, conform acestei jurisprudente Curtii Europene a Drepturilor Omului, instanta de fond a constatat ca statul are posibilitatea sa reduca salariile personalului bugetar prin modificarile legislative pe care le adopta, iar Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anume cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.
Avand in vedere considerentele anterior mentionate, in temeiul art. 1 din Legea nr. 118/2010, instanta de fond a respins ca neintemeiate petitele privind: obligarea la plata drepturilor salariale integrale cuvenite in cuantumul aferent lunii iunie a anului 2010, incepand cu luna iulie 2010 si pe toata durata derularii raporturilor de munca cu angajatorul, si obligarea paratilor la restituirea drepturilor salariale care le-au fost retinute din fiecare salariu, incepand cu luna august 2010 pentru salariul aferent lunii iulie 2010, precum si petitele accesorii privind actualizarea acestei creante si efectuarea mentiunile corespunzatoare in carnetele de munca ale reclamantilor.
Potrivit art. 671 alin. (1), alin. (2) si alin. (3) din Legea nr. 567/2004, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instantelor judecatoresti si parchetelor de pe langa acestea are dreptul la atribuirea unei locuinte de serviciu, daca, in localitatea unde isi desfasoara activitatea, acesta, sotul/sotia sau copiii aflati in intretinerea lui, nu beneficiaza de locuinta proprietate personala ori nu i s-a atribuit o locuinta de catre autoritatile administratiei publice locale. Personalul prevazut la alin. (1), caruia nu i s-a acordat locuinta de serviciu de catre ordonatorii principali de credite, are dreptul, in conditiile alin. (1), la compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii. Acest drept nu are caracter salarial si nu se impoziteaza. Plafonul in limita caruia se poate deconta chiria in conditiile alin. (2) se stabileste anual, pe localitati, potrivit limitei bugetului alocat in acest scop in legea bugetului de stat, prin ordin comun al ministrului justitiei si libertatilor cetatenesti, al presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al presedintelui Inaltei Curti de Casatie si Justitie, al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si al procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie.
Reclamantul M.A. a sustinut, iar paratii nu au contestat, ca, incepand cu luna iulie 2010, compensatia lunara pentru chirie i-a fost platita diminuata cu 25%, in considerarea aplicarii dispozitiilor Legii nr. 118/2010 .
Prima instanta a apreciat ca intemeiat acest petit, intrucat art. 2 lit. e) din Legea nr. 118/2010, referitor la reducerea cu 25% a compensatiei lunare pentru chirie, nu este incident in cauza dedusa judecatii.
Art. 2 din Legea nr. 118/2010 enumera acele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora, care, incepand cu intrarea in vigoare a legii, urmeaza a fi diminuate, iar la lit. e este mentionata compensatia lunara pentru chirie.
In cazul reclamantului, decontarea chiriei se face in baza unei legi speciale, Legea nr. 567/2004. Potrivit art. 671 din acest act normativ, dreptul reclamantului la compensatia lunara pentru chirie nu are caracter salarial si nu se impoziteaza.
Este reala sustinerea paratului Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in sensul ca scopul urmarit de Legea nr.118/2010 este reducerea cheltuielilor bugetare, avand caracterul unor restrangeri de drepturi in conditiile art. 53 din Constitutie, asa cum este prevazut si argumentat pe larg in expunerea de motive a acestui act normativ. Insa nu mai putin adevarat este ca dreptul reclamantului este prevazut intr-o lege speciala, act normativ in vigoare, in care se stipuleaza, in mod expres, ca acest drept nu are caracter salarial. Interpretarea efectuata de parati in sensul ca notiunile "venituri din salarii" si "drepturi cu caracter salarial" au un continut si inteles diferit fata de sintagma "venituri de natura salariala" tinde a largi in mod artificial sfera semantica a constructiei folosite de legiuitor: "drepturi de natura salariala".
Astfel, la art. 2 alin. (1) din Legea nr.118/2010, se prevede ca: "se reduc cu 25% urmatoarele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora_.". Asadar, textul de lege nu se refera nici la "venituri din salarii", nici la "venituri de natura salariala", ci la drepturi de natura salariala, cum tot la drepturi cu caracter salarial s-a raportat legiuitorul si in cuprinsul articolului 23 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 27/2006, in sensul ca nu are astfel de caracter compensatia lunara pentru chirie. Or, in contradictie cu sustinerea paratului, cele doua notiuni "de natura" ("caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate") si "cu caracter" ("trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen") au acelasi sens semantic, potrivit dictionarului explicativ al limbii romane.
Un al argument in contra aplicabilitatii cu caracter general al Legii nr. 118/2010 este acela ca, in situatia in care legiuitorul ar fi dorit aplicarea acestuia si situatiilor reglementate de o lege speciala, ar fi indicat-o in mod expres, astfel cum a facut-o in cazul art.2 al.1 lit. b, inserand situatiile prevazute de art. 104 alin. 3 si 107 alin 4 din Legea 128/1997.
Ca urmare, chiria decontata reclamantului, nefiind un drept de natura salariala, nu cade sub incidenta Legii nr. 118/2010, iar sumele retinute, in valoare procentuala de 25%, si aferente perioadei iulie - 31 decembrie 2010, data pana la care a produs efecte Legea nr. 118/2010, se impun a fi restituite reclamantului. In ceea ce priveste perioada ce a debutat cu luna ianuarie 2011, tribunalul a constatat ca a intrat in vigoare noua lege - cadru de salarizare, respectiv Legea nr.284/28.12.2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, context in care pentru perioada 01.01.2011 - 16.05.2011, ca data a pronuntarii, actiunea reclamantului a fost respinsa. Totodata, a fost respinsa cererea reclamantului pentru perioada viitoare, avand in vedere ca interesul justitiabilului ce si-a dovedit calitatea procesuala activa trebuie sa fie actual si nu viitor, iar paratii au posibilitatea de a indeplini de buna - voie obligatia ce le incumba.
A fost admisa si cererea reclamantului privind actualizarea cu indicele de inflatie, intrucat creditorul poate pretinde si alte daune ce au caracter compensatoriu si care sunt menite sa acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creantei datorata inflatiei, dupa ce aceasta a ajuns la scadenta. Valoarea acestui din urma prejudiciu consta in diferenta dintre valoarea nominala a creantei si valoarea sa reala la data executarii. Actualizarea in functie de rata inflatiei este fundamentata pe natura si scopurile diferite ale celor doua institutii. Astfel, dobanda este pretul lipsei de folosinta, iar actualizarea cu rata inflatiei urmareste pastrarea valorii reale a obligatiei banesti. Asadar, despagubirile pentru fluctuatiile monetare (actualizarea sumei) se pot cumula cu dobanzile, intrucat nu se poate pune semnul egalitatii intre indexare, ca modalitate de reparare a prejudiciului, avand ca obiect pastrarea valorii reale a obligatiei evaluabile in bani, prin modificarea valorii normale a acesteia, pe de o parte, si dobanda, ca modalitate de reparare a prejudiciului, avand ca obiect majorarea valorii reale a obligatiei evaluabile in bani proportional cu perioada lipsei de folosinta a sumei de bani corespunzatoare acestei obligatii. Cu alte cuvinte, daca cele doua laturi ale prejudiciului sunt prejudiciul efectiv (damnum emergens) si beneficiul nerealizat (lucrum cessans), indexarea reprezinta un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv, in vreme ce dobanda reprezinta beneficiul nerealizat. Cuantumul daunelor - interese pentru prejudicii cauzate de neexecutarea obligatiilor trebuie sa fie stabilit in asa fel incat sa permita creditorului, pe cat posibil, sa se gaseasca in situatia in care obligatia ar fi fost executata, tinand seama atat de pierderea suferita, cat si de castigul nerealizat.
Cererea de chemare in garantie a fost respinsa pe cale de consecinta, vazand si dispozitiile art. 60 - 63 Cod de procedura civila .
Instanta de fond a luat act ca partile nu au solicitat plata cheltuielilor de judecata efectuate.
Paratii Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara si Parchetul de pe langa Tribunalul Timis au formulat, in termen legal, recurs impotriva sentintei civile nr. 2788/16.05.2011 a Tribunalul Timis, solicitand admiterea in parte a recursului si modificarea hotararii recurate, in sensul respingerii si a capatului de cerere avand ca obiect obligarea paratilor la plata catre reclamantul M.A. a compensatiei lunare pentru chirie.
In motivarea cererii de recurs se arata, in esenta, ca instanta de fond a interpretat si aplicat gresit dispozitiile art. 2 din Legea nr. 118/2010, retinand eronat ca reducerea compensatiei chiriei cu 25% nu reprezinta un drept de natura salariala in sensul acestor prevederi legale.
Din cuprinsul art. 1 al Legii nr. 118/2010 rezulta ca nu doar cuantumul drepturilor salariale se diminueaza cu 25%, ci si alte drepturi in lei. Cuantumul chiriei lunare intra in cheltuielile de personal, iar legiuitorul a dorit sa exemplifice compensatia lunara pentru chirie la art.2 lit. e din Legea nr. 118/2010.
Intimatul-reclamant este angajat ca si personal auxiliar de specialitate, platit din fonduri publice, in conformitate cu Legea nr. 330/2009 si Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/2010. El beneficiaza de o compensatie baneasca aferenta cheltuielilor personale, care nu poate fi acordata de angajator decat din banii alocati de guvern de la bugetul de stat.
Or, toate aceste beneficii acordate din bani publici fac obiectul Legii nr.118/2010, astfel incat reducerile, indiferent de natura lor, nu mai pot face obiectul restituirii, intrucat s-ar reveni la situatia anterioara intrarii in vigoare a Legii nr. 118/2010, lege ce isi inceteaza aplicabilitatea incepand cu data intrarii in vigoare a Legii nr. 285/2010.
Aceasta masura a fost tranzitorie, fiind declarata constitutionala. Instanta de fond, prin obligarea paratilor la restituirea sumelor retinute, a incalcat legea, adaugand, in contra legiuitorului, la legea privind masurile luate in vederea restabilirii echilibrului bugetar.
In mod nelegal instanta de fond a acordat reclamantului aplicarea indicelui de inflatie la sumele retinute, fara sa analizeze daca aceasta retinere este din vina angajatorului sau era necesara obligativitatea aplicarii textul de lege. Pentru plata indicelui de inflatie, Ministerul Public nu are in buget un capitol de despagubiri.
Recursul nu a fost motivat in drept.
Paratul Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a formulat, in termen legal, recurs impotriva sentintei civile nr. 2788/16.05.2011 a Tribunalul Timis, solicitand admiterea recursului si casarea hotararii recurate, in sensul admiterii exceptiei necompetentei materiale si teritoriale a instantei si trimiterii dosarului spre judecare Curtii de Apel Bucuresti -Sectia a VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal, respingerii actiunii si admiterii cererii de chemare in garantie.
In motivarea cererii de recurs se arata, in esenta, ca instanta de fond in mod netemeinic si nelegal a respins exceptia necompetentei materiale si teritoriale, invocata de catre recurent, prin intampinare, raportat la dispozitiile art. 18 din Legea nr. 330/2009.
Legea nr. 118/2010 nu incalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si nici ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale care privesc protectia proprietatii.
Rationamentul reclamantului, potrivit caruia, in temeiul art. 2 alin. (1) din Legea 118/2010, reducerea de 25% opereaza numai in situatia in care compensatia lunara pentru chirie are caracterul unui drept de natura salariala este total gresit, intrucat legiuitorul folosind, in art. 1 din Legea nr. 118/2010, sintagma "precum si alte drepturi in lei sau in valuta" a avut in vedere, implicit, si compensatia lunara pentru chirie, deoarece aceasta, chiar in ipoteza in care nu ar fi inclusa in categoria drepturilor de natura salariala, este in mod cert un drept stabilit in iei.
Reducerea cuantumului chiriei cu un procent de 25% pentru o perioada determinata nu reprezinta o ingerinta ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul acestuia in sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrangere temporara a drepturilor.
Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevazuta de art. 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, poate fi facuta pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natura sa confere statelor semnatare o anumita marja de apreciere intotdeauna aflata sub controlul Curtii Europene a Drepturilor Omului. Totodata, privarea de un bun trebuie sa fie proportionala cu scopul urmarit. Restrangerea dreptului este contrara Conventiei Europene a Drepturilor Omului numai daca este discriminatorie si insuficient motivata (Cauza Beyeler impotriva Italiei, 2000)
Or, in cauza de fata, restrangerea exercitiului drepturilor in litigiu a fost prevazuta de lege, pentru o perioada determinata, respectiv pana la data de 31 decembrie 2010, si a fost justificata de motive de securitate nationala.
Dispozitiile legale criticate vizeaza restrangerea exercitiului dreptului si nu a substantei dreptului, din moment ce acesta continua sa fie recunoscut si respectat in deplinatatea sa.
Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garanteaza un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept castigat (Cauza Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei (n° 63235/00, Marea Camera, hotararea din 19 aprilie 2007, par. 94).
Masurile de restrangere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicandu-se tuturor salariatilor din institutiile si autoritatile publice, indiferent de regimul de finantare. Masurile propuse sunt obiective, rezonabile si proportionale cu amploarea si impactul consecintelor crizei economice cu care se confrunta Romania. In absenta acestor masuri, statul ar urma sa fie lipsit de sursele de finantare necesare supravietuirii sale ca stat de drept si democratic. Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar indeplineste conditiile mentionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis si previzibil, nediscriminatoriu si motivat in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Solutia legislativa cuprinsa in art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinata de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta si din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica. Nu numai existenta unei situatii manu militari atrage aplicabilitatea notiunii "securitate nationala", ci si alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta insasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului. Situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, in lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si, implicit, securitatea nationala.
Asigurarea stabilitatii economice a tarii si apararea sigurantei nationale sunt notiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" si de "cauza de utilitate publica".
"Bunul", in sensul Conventiei, este creanta de natura salariata stabilita printr-o hotarare judecatoreasca executorie. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului impotriva Romaniei (Cauza Muresanu contra Romaniei, Hotararea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia Popa contra Romaniei, Hotararea din 26 ianuarie 2010) priveste numai ipoteza neexecutarii unor hotarari judecatoresti si nu vizeaza situatia diminuarii, prin lege, a cuantumului salariului functionarilor publici. Daca in cazurile privind neexecutari ale unor creante salariale exista un temei clar stabilit al obligatiei de plata - hotararea judecatoreasca - in schimb, in cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existentei "bunului" este mult mai putin clar.
In aceasta privinta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului face o distinctie esentiala intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (Lelas contra Croatiei, Hotararea din 20 nai 2010, par. 58).
Din analiza jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului rezulta ca o astfel de ingerinta nu este de tipul "privarii de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotarare recenta: Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizata din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizeaza situatia reducerii pensiilor sau salariilor ca si cum ingerinta ar fi o "privare de proprietate". In consecinta, lipsa despagubirii pentru ingerinta nu conduce, eo ipso, la incalcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Trebuie avuta in vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasa statelor in stabilirea propriilor politici in aceasta materie, Putem aprecia ca aceasta marja este si mai mare atunci cand necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internationala le produce asupra deficitului bugetar.
Spre exemplu, in materie de pensie, Curtea accepta reduceri substantiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurari sociale fara a ajunge la concluzia incalcarii articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de ia 8625 coroane la 4950 coroane - neincalcare); aprox. 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din pretul transportului, consumului de electricitate, caldura, gaz etc., 50% dm pretul asigurarii pentru automobile - Domalewski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru casuma celor 3 pensii sa nu depaseasca un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Cailejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocatii speciale pentru vaduve (Adriana C. Goudswaard - Van Dcr Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
Asadar, s-ar putea lua in discutie o incalcare a art. 1 din Protocolul aditional numai in masura in care angajatul din sistemul public a fost lipsit in totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra lslandei, hotararea din 12 octombrie 2004, par. 39), functionarul si familia sa au fost lipsiti in totalitate de mijloace de subzistenta (Azinas contra Ciprului, par. 4.4) sau masura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. lslandei, citata mai sus, par. 39).
Fata de cele anterior mentionate, rezulta ca in mod neintemeiat instanta de fond a considerat ca, in speta, aplicarea Legii nr. 118/2010 a produs efecte contrare Conventiei.
Prin admiterea capatului 4 de cerere, instanta de fond a depasit atributiile puterii judecatoresti, adaugand la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, conditiile si cuantumul acestor drepturi.
Instantele judecatoresti nu sunt abilitate sa creeze si sa adopte legi, ci doar sa le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, in anumite cazuri, pe cel ai puterii executive, reprezentate de Guvern.
In acest sens, s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, solutionand sesizarea formulata de Presedintele Romaniei privind existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul Romaniei, pe de alta parte, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
Reducerile salariale operate in temeiul Legii nr. 118/2010 au avut caracter temporar si au fost impuse de imperativele economice existente:
Prima instanta a dispus in mod nelegal plata drepturilor banesti solicitate, actualizate cu rata inflatiei, in situatia in care Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, ca institutie bugetara, nu poate sa inscrie in bugetul propriu nici o plata fara baza legala pentru respectiva cheltuiala.
Fondurile alocate Ministerului Public, pe anul 2011, pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea Bugetului de stat nr. 286/2010, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despagubirilor acordate de catre instanta, astfel ca acordarea ulterioara a unei sume de bani peste cea datorata, chiar reprezentand indicele de inflatie, nu se justifica.
Neaplicarea indicelui de inflatie se datoreaza si faptului ca, in conformitate cu dispozitiile art.14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, "nici o cheltuiala nu poate fi inscrisa in buget si nici angajata si efectuata din acesta daca nu exista baza legala pentru respectiva cheltuiala".
Totodata, conform prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, "cheltuielile prevazute in capitole si articole nu destinatie precisa si limitata", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol, nu pot fi utilizate pentru finantarea altui capitol".
Prin urmare, obligarea paratilor la plata sumelor acordate de instanta ar reprezenta stabilirea in sarcina institutiilor parate a unei obligatii imposibile, deoarece Ministerul Public nu are alte surse de finantare in afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentand indicele de inflatie putandu-se face numai prin interventia legiuitorului.
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie - reprezentat prin Procurorul General, in lipsa unei prevederi legale care sa reglementeze materia actualizarii drepturilor cu rata inflatiei nu are la dispozitie alte surse de finantare in afara celor alocate prin lege.
Fata de argumentele expuse supra si de dispozitiile art. 60 Cod de procedura civila, ale art.19 din Legea nr. 500/2002 si ale art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, recurentul considera ca instanta de fond in mod gresit a admis exceptia lipsei calitatii procesuale a Ministerului Finantelor Publice si a respins cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, formulata de Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
In drept, se invoca dispozitiile art. 304 pct. 3, pct. 4, pct. 8 si pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedura civila.
Intimatul Ministerul Finantelor Publice, reprezentat prin Directia Generala a Finantelor Publice Timis, a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului, precum si a cererii de chemare in garantie formulata de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, aratand ca hotararea recurata este legala in ceea ce priveste respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice, intrucat, raportat la dispozitiile art. 17, art. 18 alin. (2) lit. b), art. 20 alin. (1) si art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, Ministerul Finantelor Publice nu se confunda cu statul roman si cu bugetul de stat si nu are atributii in angajarea si salarizarea reclamantului. Ministerul Finantelor Publice este ordonator principal de credite la fel ca si Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, astfel incat nu poate fi obligat la plata salariatilor altor institutii si nu are vreo obligatie fata de Ministerul Public. In acelasi sens, sunt si prevederile art. 1 si art. 2 din Ordonanta Guvernului nr. 22/2002, modificarea si completata prin Legea nr. 110/2007. In speta, nu exista o obligatie de garantie a Ministerului Finantelor Publice fata de parati, astfel incat cererea de chemare in garantie nu poate fi admisa.
Reclamantii-intimati nu au depus intampinare, desi au fost citati cu aceasta mentiune.
Examinand recursurile paratilor prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate in cauza si a dispozitiilor art. 304 pct. 3, pct. 4, pct. 8 si pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedura civila, Curtea apreciaza ca sunt intemeiate in parte pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
Prin cererea de chemare in judecata pendinte, reclamantul M..A. a chemat in judecata paratii Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, Parchetul de pe langa Tribunalul Timis si Ministerul Finantelor Publice, solicitand instantei ca, prin hotararea ce o va pronunta, sa dispuna obligarea paratilor la plata compensatiei de chirie, in cuantumul aferent lunii iunie a anului 2010, existent anterior intrarii in vigoare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 118/2010, incepand cu luna iulie 2010 si pe toata durata derularii raporturilor de munca cu angajatorul, cu neaplicarea dispozitiilor legale anterior mentionate.
Aceste pretentii nu intra sub incidenta dispozitiilor art. 18 din Legea nr. 330/2009, cum gresit sustine recurentul Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, astfel incat exceptia necompetentei materiale si teritoriale a Tribunalului Timis, invocata de catre acest recurent prin cererea de recurs, este nefondata.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea constata ca, potrivit art. 2 din Legea nr. 118/2010, "se reduc cu 25% urmatoarele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora: _ e) compensatia lunara pentru chirie".
Conform art. 671 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 567/2004, "(1) Personalul auxiliar de specialitate din cadrul instantelor judecatoresti si parchetelor de pe langa acestea are dreptul la atribuirea unei locuinte de serviciu daca, in localitatea unde isi desfasoara activitatea, acesta, sotul/sotia sau copiii aflati in intretinerea lui nu beneficiaza de locuinta proprietate personala ori nu i s-a atribuit o locuinta de catre autoritatile administratiei publice locale.
(2) Personalul prevazut la alin. (1), caruia nu i s-a acordat locuinta de serviciu de catre ordonatorii principali de credite, are dreptul, in conditiile alin. (1), la compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii. Acest drept nu are caracter salarial si nu se impoziteaza. Compensarea nu se acorda in cazul in care contractul de inchiriere este incheiat cu rude de gradul I sau II. In situatii exceptionale, determinate de inexistenta unui fond locativ adecvat in localitatea unde isi desfasoara activitatea, contractul de inchiriere poate avea ca obiect o locuinta situata in alta localitate din circumscriptia aceluiasi tribunal".
Art. 55 alin. (4) din Codul fiscal prevede ca: "urmatoarele sume nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, in intelesul impozitului pe venit: _ lit. c) contravaloarea folosintei locuintei de serviciu sau a locuintei din incinta unitatii, potrivit repartitiei de serviciu, numirii conform legii sau specificitatii activitatii prin cadrul normativ specific domeniului de activitate, compensarea chiriei pentru personalul din sectorul de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala, precum si compensarea diferentei de chirie, suportata de persoana fizica, conform legilor speciale".
Din coroborarea prevederilor art. 671 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 cu cele ale art. 55 din Codul fiscal, rezulta ca, in nicio situatie, compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii nu este un drept cu caracter salarial si nu se impoziteaza, astfel incat dispozitiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 118/2010 nu s-ar putea aplica.
Imprejurarea ca, prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 118/2010, legiuitorul a inclus dreptul la compensarea diferentei dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuinta de serviciu, potrivit legii, si chiria platita pe baza unui contract de inchiriere incheiat in conditiile legii in categoria drepturilor de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora, desi acest drept, prin legile speciale care l-au reglementat si prin Codul fiscal, a fost exclus din categoria veniturilor sau drepturilor salariale nu poate conduce la inaplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. e) in speta, in conditiile in care legiuitorul a avut in vedere, in mod expres, reducerea cu 25% a compensatiei lunare pentru chirie, iar o astfel de reducere nu afecteaza natura juridica a dreptului la compensatia lunara pentru chirie. In acest context, nu are relevanta distinctia intre notiunile de "venituri din salarii" si "drepturi cu caracter salarial", pe de o parte, si sintagma "venituri de natura salariala", pe de alta parte.
De altfel, scopul urmarit de legiuitor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, a fost reducerea cheltuielilor bugetare, avand caracterul unor restrangeri de drepturi in conditiile art. 53 din Constitutie, asa cum este prevazut si argumentat pe larg in expunerea de motive a acestui act normativ, motiv pentru care prevederile ei nu pot fi interpretate in sensul neaplicarii lor niciunei categorii de beneficiari ai dreptului in litigiu sau aplicarii doar la unele din aceste categorii, in conditiile in care legea nu introduce nicio distinctie intre aceste categorii si dreptul la compensatia chiriei a fost reglementat pentru toti beneficiari prin acte normative speciale.
Prin urmare, este gresita concluzia primei instante privitoare la faptul ca dispozitiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 118/2010 nu sunt incidente in cauza dedusa judecatii, dat fiind ca art. 2 din Legea nr. 118/2010 enumera acele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora, care, incepand cu intrarea in vigoare a legii, urmeaza a fi diminuate, iar decontarea chiriei reclamantului se face in baza art. 671 din Legea nr. 567/2004, potrivit caruia dreptul reclamantului la compensatia lunara pentru chirie nu are caracter salarial si nu se impoziteaza, astfel incat, in speta, este incident art. 304 pct. 9 Cod de procedura civila.
Fata de considerentele anterioare, in temeiul art. 312 alin. 1 - alin. (3) Cod procedura civila, Curtea a admis recursurile declarate de catre paratii-recurenti Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, Parchetul de pe langa Tribunalul Timis, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si a modificat in parte hotararea recurata, in sensul ca a respins in intregime actiunea reclamantilor C.R., F.M., R. D., T.C., B.M., C.S., M.D., R.B., I.O., R.L., M.A. si V.G. formulata in contradictoriu cu paratii-intimati Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, Parchetul de pe langa Tribunalul Timis, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si Ministerul Finantelor Publice, reprezentat prin Directia Generala a Finantelor Publice Timis, ca nefondata, mentinand in rest dispozitiile hotararii recurate.