Procedura insolventei. Cerere de antrenare a raspunderii administratorilor. Rolul activ al judecatorului-sindic. Limite
Legea nr. 85/2006, art. 138
C.proc.civ., art. 129
Invocarea de catre recurenta a dispozitiilor art. 129 din Codul de procedura civila nu poate duce la concluzia, cum gresit aceasta sugereaza in motivele de recurs, ca in virtutea rolului activ instanta de judecata s-ar putea substitui partilor si, prin urmare, ar fi fost obligata sa dispuna si sa administreze probe in locul acestora, pentru ca altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat in situatia participantilor la procesul civil, in sensul de a putea folosi in masura egala drepturile procesuale.
Conform articolului mentionat, partile sunt acelea care au indatorirea, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului, precum si sa-si probeze pretentiile si apararile, "rolul activ al instantei" presupunand doar aflarea adevarului judiciar, textul neputand constitui temeiul substituirii judecatorului in pozitia procesuala a uneia din parti si in apararea intereselor acesteia, mai ales daca partea a beneficiat de asistenta juridica calificata, cum este si cazul institutiei creditoare.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala,
Decizia civila nr. 817 din 9 iunie 2009
Prin sentinta comerciala nr. 89/J.S. din 31 ianuarie 2008 pronuntata in dosarul nr. 6477/59/2006 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Caras-Severin a respins ca neintemeiate cererile de chemare in judecata formulate de lichidatorul judiciar F S.P.R.L. Timisoara si de creditoarele D Caras-Severin si A Bucuresti impotriva paratilor S.V., P.G., A.N., T.N. si G.G. avand ca obiect atragerea raspunderii patrimoniale a acestora, in calitate de membri ai consiliului de administratie al debitoarei S.C. E S.A. Resita pentru acoperirea pasivului de 302.366,95 lei in conditiile prevazute la art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, tribunalul a aprobat raportul final intocmit de practician, prin care s-a propus inchiderea procedurii falimentului societatii debitoare, dispunand, in temeiul art. 132 alin. 2 din lege, inchiderea procedurii colective, precum si radierea persoanei juridice din registrul comertului.
Impotriva sentintei de mai sus au declarat recurs creditoarele D Caras-Severin si A Bucuresti, prima institutie solicitand modificarea hotararii atacate in sensul antrenarii raspunderii materiale a paratilor S.V., P.G., A.N., T.N. si G.G. si obligarea acestora la plata catre ea a sumei de 211.509 lei reprezentand creante bugetare, iar cea de a doua modificarea sentintei in sensul admiterii cererii de atragere a raspunderii personale patrimoniale, in solidar, a membrilor organelor de conducere ale debitoarei, iar pentru aceasta, continuarea procedurii de lichidare pana la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. E S.A. Resita le are de achitat creditorilor.
Prin decizia civila nr. 817 din 9 iunie 2009 pronuntata in dosarul nr. 6477.1/59/2006 Curtea de Apel Timisoara a respins recursul formulat de creditoarea A Bucuresti impotriva sentintei comerciale nr. 89/J.S. din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Caras-Severin, constatand, totodata, perimat recursul creditoarei D Caras-Severin.
Pentru a hotari astfel instanta de control judiciar a retinut ca, in esenta, singurele critici aduse de prima institutie creditoare sentintei tribunalului se refera la neantrenarea raspunderii patrimoniale a fostilor membri ai consiliului de administratie al debitoarei S.C. E S.A. Resita, insa ele nu pot fi primite. Aceasta, intrucat potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre faptele enumerate limitativ de legiuitor.
In fata primei instante atat lichidatorul judiciar F S.P.R.L. Timisoara, cat si creditoarele A Bucuresti si D Caras-Severin au solicitat tribunalului, in temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile ulterioare, angajarea raspunderii patrimoniale personale a fostilor membri ai consiliului de administratie cu motivarea ca desi debitoarea, dupa deschiderea procedurii de executare colectiva, prin conducerea sa, a fost notificata sa depuna documentele contabile prevazute la art. 33, notificarea a ramas fara raspuns si, avand in vedere aceasta imprejurare, cat si neachitarea datoriilor fata de bugetul statului, faptele au fost intentionat savarsite in scopul ajungerii persoanei juridice in stare de insolventa, tocmai datorita lipsei mijloacelor fixe pentru achitarea creditorilor, existenta raportului de cauzalitate intre faptele administratorilor si prejudiciu fiind de netagaduit, fiind clara intentia paratilor de a conduce societatea in incapacitate de plata si in imposibilitate de a achita creditorii, ceea ce atrage incidenta dispozitiilor art. 137, actualul art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Este adevarat ca prevederile art. 138 pun la dispozitia creditorilor mijloace si instrumente specifice in scopul satisfacerii creantelor in situatia in care starea de insolventa a societatii a fost cauzata prin una din faptele prevazute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, actiunea de stabilire a raspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si a oricaror alte persoane, si de obligare a acestora la suportarea unei parti din pasivul societatii comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei. Potrivit alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, dupa caz, are legitimare procesuala activa pentru a solicita angajarea raspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolventa a debitorului. In conditiile expres prevazute de lege, art. 138 alin. 3, daca acestia au omis sa indice, in raportul lor asupra cauzelor insolventei, persoanele culpabile de starea de insolventa a patrimoniului debitorului persoana juridica ori daca acesta a omis sa formuleze actiunea de stabilire a raspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societatii comerciale si raspunderea acestor persoane ameninta sa se prescrie, calitatea procesuala activa este dobandita si de comitetul creditorilor. Acesta reprezinta interesele creditorilor indreptatiti sa participe la procedura insolventei, fiind ales de adunarea creditorilor si format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creante garantate si cei chirografari, dintre primii 20 de creditori in ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifica preocuparea legiuitorului de a reglementa in mod detaliat si judicios toate aspectele ce tin de procedura insolventei, care, de regula, este o procedura cu caracter colectiv, implicand participarea unui numar mare de creditori care vin in concurs pentru satisfacerea propriilor creante, dispozitiile referitoare la comitetul de creditori satisfacand unul dintre imperativele legii, si anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a vointei creditorilor participanti la procedura insolventei.
Din enumerarea atributiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa ca acest comitet actioneaza ca un mandatar al adunarii creditorilor, care indeplineste functia de reprezentare a creditorilor inscrisi in tabelul definitiv de creante in raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, in conditiile in care in tabelul definitiv de creante sunt inscrisi prea putini creditori, fapt ce impiedica formarea unui comitet, este evident ca acestia pot exercita personal toate atributiile pe care legea le prevede in sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecatorului-sindic sa autorizeze introducerea actiunii privind stabilirea raspunderii membrilor organelor de conducere, orice alta interpretare a legii fiind de natura a crea consecinte grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privati de posibilitatea recuperarii integrale sau in proportie cat mai mare a creantelor, doar pentru ca nu sunt in numar suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa, si ar nesocoti accesul liber la justitie al creditorilor aflati intr-o atare situatie, drept protejat prin Constitutie, lucru care nu poate fi acceptat.
Cu toate acestea, cum bine a retinut si tribunalul, actiunea in raspundere civila fundamentata pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolventa a societatii comerciale asociata cu savarsirea uneia dintre faptele expres si limitativ prevazute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a faptelor imputate paratilor intimati neputand duce automat la antrenarea acestei raspunderi. Tot in mod corect, judecatorul-sindic a constatat si faptul ca reclamantii nu s-au conformat exigentelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit caruia cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca, si de alin. 1 al art. 129 din Codul de procedura civila, care statueaza, de asemenea, ca partile au indatorirea ca, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului, avand, totodata, obligatia sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau de judecator, sa-si exercite drepturile procedurale conform dispozitiilor art. 723 alin. 1, precum si sa-si probeze pretentiile si apararile, doar nominalizarea a patru dintre cazurile de atragere a raspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolventei nefiind suficienta pentru a determina convingerea instantei ca cererea de chemare in judecata este intemeiata.
Raspunderea intemeiata pe art. 138, fiind o raspundere civila delictuala speciala (atipica) trebuie sa fie indeplinite conditiile generale ale acestei forme de raspundere civila pentru ca persoanele prevazute de text sa raspunda cu averea persoana pentru datoriile societatii pe care au condus-o, si anume: fapta respectiva sa fi condus la ajungerea societatii in stare de incetare de plati, prin aceasta fapta sa se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, intre fapta comisa si prejudiciu sa existe o legatura cauzala, un raport de cauzalitate, in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu si, nu in ultimul rand, vinovatia autorului.
In prezenta cauza recurenta A Bucuresti a sustinut incidenta art. 137 alin. 1 lit. d) si e) din Legea nr. 64/1995, republicata, preluate ad literam de actuala Lege a insolventei, in sensul ca din rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar rezulta ca fostul consiliu de administratie nu a depus la dosar actele prevazute de art. 33 din fosta Lege a reorganizarii judiciare si a falimentului, desi a fost notificat in acest sens de catre practician. Pe de alta parte, unele dintre debitele societatii reprezinta contributia personala a angajatilor, in calitate de asigurati, pe care potrivit dispozitiilor art. 55 din O.U.G. nr. 150/2002, modificata, falita avea obligatia sa o vireze lunar la Fondul national unic de asigurari sociale de sanatate, aceasta suma de bani neapartinand persoanei juridice, o asemenea fapta fiind considerata si infractiune. Prin neplata la termen a contributiei la fond si folosirea sumelor respective pentru sustinerea activitatii curente a societatii paratii se fac vinovati de deturnarea sau ascunderea unei parti din activul persoanei juridice, fapta prevazuta de lit. e) a articolului 137.
In primul rand, este de retinut ca sarcina probei incumba celui care face o afirmatie in fata judecatii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementeaza raspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea raspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, cum in mod neintemeiat sustine institutia creditoare, ci a prevazut posibilitatea angajarii acestei raspunderi doar dupa administrarea de dovezi care sa conduca fara niciun dubiu la concluzia ca, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societatii in stare de insolventa, asemenea dovezi nefiind produse in cauza.
In al doilea rand, judecatorul-sindic a apreciat in mod corect ca in cauza nu exista suficiente elemente probatorii de natura sa duca la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006. Este fara putinta de tagada ca legiuitorul a intentionat sa dea un inteles complex situatiei prevazute la litera d), in care sunt necesare indeplinirea mai multor conditii pentru a se putea dispune atragerea raspunderii personale patrimoniale, si anume: fapta respectiva sa fi condus la ajungerea societatii in stare de incetare de plati, prin fapta respectiva sa se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor (de exemplu, neinregistrarea unei creante in contabilitate), iar intre fapta comisa si prejudiciu sa existe o legatura cauzala, un raport de cauzalitate, in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu. In speta dedusa judecatii nu s-a dovedit indeplinirea cumulativa a acestor conditii, astfel ca simplele sustineri ale recurentei in sensul ca legatura de cauzalitate este evidenta, dat fiind faptul ca evidenta contabila a societatii nu a fost condusa conform prevederilor legale nu pot fi avute in vedere de catre instanta.
Intr-adevar, scopul dispozitiilor acestui text de lege este acela de a pune la indemana creditorilor o procedura speciala prin care sa-si poata acoperi creantele de la persoanele vinovate de ajungerea societatii in stare de insolventa, insa sustinerea recurentei A Bucuresti privitoare la instituirea unor prezumtii de culpa si de cauzalitate intre fapta si prejudiciu nu au nicio baza legala.
Afirmatiile sale referitoare la obligatia unui debitor aflat in stare de insolventa de a prezenta actele prevazute de art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicata, cu modificarile ulterioare, in prezent art. 28 din Legea nr. 85/2006, modificata, desi reale, nu pot duce la modificarea hotararii primei instante intrucat nerespectarea acestei indatoriri are prevazuta in art. 145 (actualul art. 147) o sanctiune penala (fiind considerata infractiune) si nicidecum "sanctiunea" aplicarii automate a prevederilor referitoare la raspunderea patrimoniala personala, cum fara temei sustine aceasta creditoare. De asemenea, nevirarea lunara a contributiilor retinute la sursa in fondurile speciale are, la randul sau, o sanctiune cuprinsa in art. 3021 din Codul penal, o asemenea activitate neconstituind "deturnarea sau ascunderea unei parti din activul persoanei juridice" care sa atraga aplicarea dispozitiilor mentionate tocmai datorita faptului ca aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contributiile catre fondul de asigurari sociale de sanatate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 137 din lege (actualul art. 138), concluzie intemeiata, in masura in care recurenta nu pretinde ca aceste sume ar fi fost folosite de catre parat in folos propriu sau al altei persoane, in sensul literei a) a articolelor mentionate.
Chiar daca statul roman, reprezentat prin A Bucuresti, a suferit un prejudiciu a carui existenta certa este stabilita prin constatarea faptului ca societatea debitoare a ajuns in incetare de plati si ca impotriva acesteia a fost declansata procedura insolventei, imposibilitatea recurentei de a recupera creanta detinuta nu constituie o premisa suficienta care sa determine instanta sa oblige in mod automat fostii administratori la plata creantelor, aceasta forma de raspundere neputand fi dispusa decat in conditiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
In al treilea rand, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei parti din activul persoanei juridice se inteleg acele fapte ilicite de natura contabila prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinatia lor normala ori sunt ascunse tertilor. Intra in aceasta categorie faptele ilicite prin care se realizeaza disparitia unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile in sensul modificarii destinatiei sau a naturii bunului intrat in patrimoniul societatii etc. Prin marirea, in mod fictiv, a pasivului se intelege orice fapta ilicita de natura contabila prin care se mareste in mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, in aceasta categorie intrand fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligatii inexistente sau pastrarea unor datorii deja platite.
Criticile institutiei recurente privitoare la netemeinicia si nelegalitatea hotararii tribunalului pe motiv ca judecatorul fondului ar fi incalcat unul dintre principiile de baza ale procedurii civile, respectiv principiul rolului activ al instantei intrucat, in conformitate cu prevederile art. 129 din Codul de procedura civila, avea nu numai dreptul, dar si indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale, ceea ce ar impune modificarea sentintei atacate in sensul respingerii propunerii lichidatorului judiciar de inchidere a procedurii de insolventa fata de societatea debitoare si continuarea administrarii acestei proceduri pana la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. E S.A. Resita le are de achitat creditorilor nu sunt intemeiate.
Invocarea de catre recurenta A Bucuresti a dispozitiilor art. 129 din Codul de procedura civila nu poate duce la concluzia, cum gresit aceasta sugereaza in motivele de recurs, ca in virtutea rolului activ instanta de judecata s-ar putea substitui partilor si, prin urmare, ar fi fost obligata sa dispuna si sa administreze probe in locul acestora, pentru ca altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat in situatia participantilor la procesul civil, in sensul de a putea folosi in masura egala drepturile procesuale. Intr-adevar, conform articolului mentionat, partile sunt acelea care au indatorirea, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului, precum si sa-si probeze pretentiile si apararile, "rolul activ al instantei" presupunand doar aflarea adevarului judiciar, textul neputand constitui temeiul substituirii instantei in pozitia procesuala a uneia din parti si in apararea intereselor acesteia, mai ales daca partea a beneficiat de asistenta juridica calificata, cum este si cazul institutiei creditoare.
Nici critica referitoare la gresita solutionare, deodata, printr-o singura hotarare, a cererilor de antrenare a raspunderii fostilor administratori si a solicitarii practicianului avand ca obiect inchiderea procedurii insolventei nu poate constitui un motiv de modificare a sentintei judecatorului-sindic, chiar daca acestea vizeaza aspecte diferite ale aceleiasi proceduri judiciare si care sunt tratate distinct de legiuitor intrucat, pe de o parte, niciun text al Legii nr. 85/2006, modificata, nu reglementeaza o asemenea interdictie, iar pe de alta parte, in speta nu se pune problema ca tribunalul ar fi admis mai intai propunerea lichidatorului judiciar privind inchiderea procedurii colective si ulterior actiunile in raspundere formulate in cauza pentru a se crea dificultati in executarea acestei din urma hotarari si, eventual, a se naste discutii privind incidenta art. 136 din lege referitor la descarcarea de indatoriri a organelor care aplica procedura, cererile formulate in baza art. 138 fiind respinse.
Nu in ultimul rand, atata timp cat si institutia creditoare avea calitatea de reclamant, aceasta nu se poate plange de solutia primei instante sub aspectul ca lichidatorul judiciar, care a formulat o cerere de antrenare a raspunderii fostilor administratori, a sustinut in mod superficial demersul sau judiciar, in sensul ca nu a probat faptele prevazute de art. 138 din lege, intrucat si ceilalti reclamanti aveau obligatia de a se conforma exigentelor impuse de art. 1169 din Codul civil si art. 129 alin. 1 din Codul de procedura civila.
In ceea ce priveste recursul D Caras-Severin, din cuprinsul actelor dosarului rezulta ca judecarea acestuia a fost suspendata in baza art. 1551 din Codul de procedura civila pentru neindeplinirea de catre creditoare a obligatiilor stabilite de instanta in cursul judecatii prin incheierea de sedinta de la termenul din 4 noiembrie 2008, si de la aceasta data si pana la 19 mai 2009 cand, din oficiu, Curtea a invocat exceptia de perimare, cauza a stat in nelucrare din vina partii, neefectuandu-se niciun act de procedura in vederea judecarii. Or, potrivit dispozitiilor art. 248 din Codul de procedura civila, orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar impotriva incapabililor, daca a ramas in nelucrare din vina partii timp de un an in materie civila sau de 6 luni in materie comerciala, iar conform art. 252 din acelasi cod, perimarea se constata la cerere sau din oficiu.