Procedura insolventei. Deschidere la cererea creditorilor. Conditii. Dovada
Legea nr. 85/2006, art. 31, raportat la art. 3 pct. 6 si 12
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea insolventei nr. 85/2006, prin creditor indreptatit sa solicite deschiderea procedurii insolventei se intelege creditorul a carui creanta impotriva patrimoniului debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile. Textul stabileste, asadar, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca creanta detinuta de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind deschiderea procedurii insolventei sa poata fi admisa.
Creanta trebuie sa fie certa, in sensul existentei sale neindoielnice si al cuantumului cert, avand expunere monetara, lichida si exigibila - asupra careia se pot ridica pretentii - si sa se incadreze in valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelasi act normativ, respectiv minim 10.000 lei (RON).
Dovada caracterului cert al creantei se poate face atat prin titlu executoriu, cat si prin act sub semnatura privata sau orice alt inscris necontestat de debitor nici in privinta existentei sale, nici in ceea ce priveste cuantumul creantei solicitate in baza acestuia.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala, decizia civila nr. 889/R din 10 septembrie 2007
Prin sentinta civila nr. 378 din 14 februarie 2007 pronuntata in dosarul nr. 4265/COM/S/2006 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Timis a admis contestatia formulata de debitoarea S.C. "A.F." S.A. si a respins cererea creditoarei A.D.S. avand ca obiect deschiderea procedurii insolventei impotriva acestei societati, retinand, in esenta, ca pentru pretentiile afirmativ neachitate de parata in perioada anterioara cu trei ani datei introducerii cererii de chemare in judecata (28.03.2006) actiunea este prescrisa, contractul de concesiune a terenurilor nr. 50/26.04.2000 de care se prevaleaza creditoarea ca fiind titlu executoriu in baza Legii nr. 190/2004, nu are acest caracter decat dupa intrarea in vigoare a actului normativ mentionat, astfel cum prevad dispozitiile art. 78 din Constitutia Romaniei, iar pentru pretentiile ce nu sunt prescrise si nici sub reglementarea Legii nr. 190/2004, cererea este nefondata intrucat intre parti nu s-a incheiat un contract de concesiune, astfel ca debitoarea nu si-a asumat vreo obligatie in sensul clauzelor stipulate, nesemnand actul la rubrica "concesionar".
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea A.D.S. solicitand modificarea hotararii atacate in sensul admiterii cererii de deschidere a procedurii de insolventa conform prevederilor Legii nr. 85/2006, pentru urmatoarele motive:
Prima instanta a retinut in mod gresit lipsa unui contract valabil incheiat interpretand eronat lipsa consimtamantului partilor contractante raportat la actele si documentele depuse la dosar. In data de 26 aprilie 2000, in temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, a Normelor metodologice cadru de aplicare aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 216/1999 si a art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societatilor comerciale ce detin in administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa, intre recurenta, in calitate de concedent si intimata, in calitate de concesionar, s-a incheiat contractul de concesiune nr. 50/2000 pentru exploatarea terenului agricol in suprafata de 1.374,38 ha situat in perimetrul localitatii F. si D. din jud. Timis, prin probatoriul administrat in cauza facandu-se dovada existentei contractului, fapt ce rezulta si din semnarea sau emiterea diverselor documente in baza acestei conventii. Mai mult decat atat, contractul de concesiune a fost recunoscut de ambele parti, acesta producandu-si efectele juridice in ambele sensuri, respectiv S.C. "A.F." S.A. a exploatat terenul aflat in administrarea A.D.S. achitand o parte din redeventa datorata, iar recurenta i-a pus la dispozitie terenul in vederea exploatarii, orice retinere a instantei cu privire la lipsa unui contract valabil este netemeinica si gresit interpretata. De asemenea, recurenta mai considera ca judecatorul-sindic in mod eronat a retinut prescriptia debitelor inregistrate de catre societatea debitoare atata vreme cat termenul de prescriptie a fost intrerupt prin platile efectuate de catre aceasta prin ordinele de plata de la dosar, termenul general de prescriptie fiind cel de 5 ani intrucat s-a inceput procedura lor de recuperare atat pe cale de contencioasa (din anul 2004), cat si pe calea reglementata de Legea insolventei (in anul 2006).
Prin decizia civila nr. 889/R din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Timisoara a respins ca nefondat recursul formulat de creditoarea A.D.S. impotriva sentintei civile nr. 378 din 14 februarie 2007 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 4265/COM/S/2006.
In considerente s-a retinut ca, creditoarea recurenta a solicitat declansarea procedurii insolventei fata de debitoarea S.C. "A.F." S.A. pentru recuperarea unui pretins debit neachitat in cuantum de 1.121.377,85 lei reprezentand redeventa, T.V.A. si penalitati de intarziere calculate conform contractului de concesiune nr. 50/26.04.2000. Acest contract, depus in copie la dosarul fond, la rubrica "concesionar" nu este semnat si stampilat de catre societatea debitoare. Mai mult, la finalul actului, la rubrica "observatii", debitoarea a aratat ca nu doreste concesionarea terenului, nefiind de acord cu nivelul redeventei deoarece majoritatea terenurilor sunt pajisti naturale. Pentru aceste motive debitoarea a si formulat contestatie la cererea creditoarei de declansare a procedurii insolventei, contestatie care a fost admisa de catre judecatorul-sindic pe motiv ca societatii debitoare nu ii este opozabil contractul de concesiune intrucat acesta nu indeplineste conditiile generale de validitate ale conventiilor prevazute de art. 948 C.civ., nefiind semnat de societate.
Creditoarea, in recursul formulat, sustine ca in mod gresit s-a retinut de catre instanta de fond lipsa unui contract valabil incheiat intre parti, deoarece, in opinia sa, prin probatoriul depus la dosar, a dovedit existenta si valabilitatea conventiei prin semnarea sau emiterea de catre debitoare a unor documente incheiate in baza contractului de concesiune in litigiu. De asemenea, s-a aratat ca in mod eronat judecatorul-sindic a considerat ca o parte din sumele datorate in temeiul acestuia sunt prescrise si ca tot in mod gresit s-a retinut in motivarea admiterii contestatiei debitoarei ca partile s-au mai judecat in ceea ce priveste respectivul contract, iar debitoarea a avut castig de cauza, dat fiind faptul ca, in prezent, litigiul se afla in curs de solutionare, fiind trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucuresti - Sectia contencios-fiscal.
Curtea a constatat ca indiferent de problema prescriptiei unei parti din sumele datorate ori a unui eventual litigiul purtat in parti cu privire la aceste sume sau la existenta raporturilor juridice dintre ele, problema de drept care se pune in speta este daca creditoarea recurenta detinea, in momentul formularii cererii prin care a solicitat intrarea in insolventa a debitoarei, o creanta certa, lichida si exigibila impotriva acesteia.
Articolul 3 pct. 6 din Legea insolventei nr. 85/2006 defineste notiunea de creditor indreptatit sa solicite deschiderea procedurii insolventei ca fiind creditorul a carui creanta, impotriva patrimoniului debitorului, este certa, lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile. Textul acestui articol stabileste, asadar, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca creanta detinuta de creditor asupra averii debitorului pentru ca cererea privind deschiderea procedurii insolventei sa poata fi admisa. Creanta trebuie sa fie certa, in sensul existentei sale neindoielnice si a cuantumului cert, avand expunere monetara, lichida si exigibila - asupra careia se pot ridica pretentii - si sa se incadreze in valoarea pragului stabilit de art. 3 pct. 12 din acelasi act normativ, respectiv minim 10.000 lei (RON).
Dovada caracterului cert al creantei se poate face atat prin titlu executoriu, cat si prin act sub semnatura privata sau orice alt inscris necontestat de debitor nici in privinta existentei sale, nici in ceea ce priveste cuantumul creantei solicitate in baza acestuia.
In cauza de fata este evident ca nu este dovedita certitudinea creantei, deoarece ea deriva dintr-un contract pe care debitoarea nu numai ca nu l-a semnat, ci a si facut mentiune, pe ultima fila a actului ca nu este de acord cu incheierea respectivei conventii, aratand si motivele pe care le-a avut in vedere, astfel incat, in mod temeinic si legal, judecatorul-sindic a admis contestatia debitoarei si a respins cererea creditoarei recurente pentru declansarea procedurii insolventei.