Criteriile ce trebuie analizate de instanta. Lipsa de relevanta juridica a bunei credinte invocata de parati, in absenta prevalarii de dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurta. Decizie nr. 449 din data de 22.03.2007
pronunțată de Curtea de Apel Craiova

In situatia in care ambele parti - atat reclamantul, cat si paratul - se prevaleaza de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanta investita cu solutionarea acestei actiuni trebuie sa procedeze la compararea acestora, urmand sa dea castig de cauza partii al carei titlu este mai bine caracterizat si al carei drept este preferabil.
Intrand in mod abuziv in posesia imobilului, statul nu putea sa-l instraineze ulterior in mod valabil catre subdobanditori, caci nimeni nu poate sa transmita mai multe drepturi decat are el insusi ( nemo dat quod non habet ), iar simpla buna credinta a cumparatorului nu poate consolida ipso jure actul incheiat.
In aceste conditii, titlul de proprietate exhibat de reclamanti apare ca fiind mai bine caracterizat decat cel al paratilor, care au dobandit bunul de la un non dominus, astfel ca titularii cererii urmeaza sa triumfe in actiunea in revendicare.
Buna credinta a cumparatorilor in temeiul Legii 112/1995 nu le confera acestora preferabilitate in cadrul unei actiuni in revendicare formulata de adevaratii proprietari, acest criteriu putand avea semnificatie juridica doar in situatia in care paratii s-ar fi prevalat de dobandirea dreptului de proprietate prin modul originar al uzucapiunii, context in care, buna credinta, unita cu posesia de 10 sau 20 ani, si cu justul titlu, ar fi fost de natura sa produca efecte juridice, potrivit art. 1895, Cod civil, aspect neinvocat in cauza, fiind irelevant in cadrul operatiunii de comparare a titlurilor invocate de partile litigante.
Reclamantii E. V., E. E., E. Ghe. si N.C. au chemat in judecata Statul Roman prin DGFPCFS Dolj, Consiliul Local al Mun. Craiova si RAADPFL Craiova, pentru ca prin hotararea ce se va pronunta in cauza sa fie obligati paratii sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul compus din doua corpuri de cladire si terenul aferent in suprafata de 594 m.p. situat in Craiova, str. Gheorghe Baritiu nr. 1 si 3 .
In motivarea actiunii, reclamantii au aratat ca defunctul proprietar C. P. a fost mic comerciant, avand un modest magazin de bauturi spirtoase, fiind exceptat in mod expres de la nationalizare, prin art. II din Decretul nr. 92/1950, care avea caracter intuitu personae.
Dovada dreptului de proprietate al defunctului autor este facuta prin actul de succesiune nr. 14.02.1941, in baza caruia acesta a dobandit imobilul prin mostenire, precum si cu contractele de vanzare cumparare depuse la dosar.
Au aratat ca Statul si ceilalti parati nu au dobandit niciodata dreptul de proprietate sau alt drept real asupra imobilului revendicat, invocand dispozitiile art. 480 si 481 Cod civil, art. 1 alin. 3 din HG 11/1997 si ale art. 41 al. 2 din Constitutia Romaniei.
In cauza au formulat cerere de interventie accesorie M.M., G.E., P.A., D.F., D.Ghe., I.I., I.V., solicitand respingerea actiunii reclamantilor, aratand ca au dobandit apartamentele din imobilul respectiv in baza unor contracte de vanzare-cumparare incheiate cu respectarea tuturor cerintelor impuse de Legea nr. 112/1995.
La data de 13.10.1999, reclamantii si-au intregit cererea introductiva, solicitand constatarea nulitatii contractelor de vanzare-cumparare mentionate mai sus, incheiate intre paratii Consiliul Judetean Dolj - Sector servicii Publice, I. I., I.V., P.N, P.A., G.E., P.E., M M, D.F. si D.Ghe.
In motivarea acestei cereri, au aratat ca respectivele contracte de vanzare cumparare sunt lipsite de obiect, intrucat Statul Roman nu a dobandit niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului, preluarea facandu-se fara titlu, si prin urmare, nu putea transmite un drept pe care nu-l avea.
Prin aceeasi precizare a actiunii, reclamantii au formulat si un capat de cerere in revendicare impotriva acestor parti, solicitand obligarea acestora sa le lase in deplina proprietate si linistita posesie partile din imobil ce au facut obiectul contractelor de vanzare-cumparare, ca o consecinta a constatarii nulitatii acestora.
Paratele D.F. si M.M. au formulat intampinare la data de 10.11.1991, fata de cererea reclamantilor, aratand ca au calitatea de cumparatori de buna-credinta, ocupand inainte de cumparare spatiile respective in baza contractelor de inchiriere, si ca au beneficiat astfel in mod legal de prevederile Legii 112/1995.
Judecatoria Craiova, prin sentinta civila nr.22788 din 8 noiembrie 2000, a declinat competenta solutionarii cauzei in favoarea Tribunalului Dolj.
Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 920/civ/2001.
La data de 13.04.2001, paratii P.N. si P.A. au formulat intampinare solicitand respingerea actiunii, invocand dispozitiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantii, la data de 14.02.2001, si-au intregit din nou cererea introductiva, solicitand si constatarea nulitatii contractului de vanzare-cumparare nr. 484/8.04.1998 incheiat intre paratii Consiliul Judetean Dolj - Sector Servicii Publice si A.K.C, pentru lipsa obiectului juridic, intrucat dreptul de proprietate asupra imobilului nu a iesit niciodata din patrimoniul reclamantelor, dat fiind ca imobilul a fost preluat fara titlu ,si in consecinta nu intra sub incidenta art. 1 din Legea 112/1995
Tribunalul Dolj, prin sentinta civila nr.252 din 15 mai 2003, pronuntata in dosarul nr.920/civ/2001, a admis in parte cererea in revendicare formulata de reclamante impotriva paratilor titulari ai contractelor de inchiriere, Consiliul Local al Mun. Craiova, Statul Roman prin Ministerul Finantelor si RAADPFL Craiova.
Au obligat paratii sa lase reclamantilor in deplina proprietate si linistita posesie imobilul teren in suprafata de 471 m.p. din Craiova, str. Gheorghe Baritiu nr. 1 si 3 cu dimensiunile si vecinatatile indicate in dispozitiv.
Au fost respinse cererile de constatare a nulitatii contractelor de vanzare-cumparare si in revendicare formulate de reclamante impotriva paratilor Consiliului Judetean Dolj - Sector Servicii Publice, si a paratilor titulari de contracte de vanzare cumparare incheiate in baza Legii 112/1995.
Solutia instantei de fond a fost confirmata de Curtea de Apel Craiova care, prin decizia civila nr. 284 din 21 octombrie 2003, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanti si paratii Consiliul Local Craiova, RAADPFL Craiova si DGFPCFS Dolj, pentru Ministerul Finantelor Publice ca reprezentant al Statului Roman.
Pentru a se pronunta astfel, instanta de apel a retinut ca reclamantii au facut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor situate in Craiova, str. Ghe. Baritiu, nr. 1 si 3, actiunea in revendicare indreptata impotriva Statului si chiriasilor care ocupa apartamentele, in temeiul unor contracte de inchiriere, fiind intemeiata, in conditiile art. 480 si urmatoarele Cod civil.
Cererea in constatarea nulitatii absolute a contractelor de vanzare cumparare incheiate in temeiul legii 112/1995, cu o parte a chiriasilor a fost apreciata ca nefondata, intrucat acestia au fost de buna credinta la perfectarea contractelor, astfel ca actele de instrainare sunt valabile, in conditiile art. 46, alin.2, legea 10/2001.
Pe cale de consecinta, si cererea in revendicare indreptata acestora a fost respinsa, apreciindu-se ca buna credinta se bucura de beneficiul legii 10/2001, in sensul ca sunt recunoscute si conservate efectele acestor acte.
Impotriva acestei hotarari au declarat recurs reclamantii, criticand solutia instantei de apel atat in ceea ce priveste cererea in constatarea nulitatii absolute a contractelor de instrainare in baza Legii 112/1995, cu motivarea ca statul nu putea instraina valabil un bun preluat abuziv si asupra caruia nu exercita prerogativele dreptului de proprietate, cat si sub aspectul cererii in revendicare indreptata impotriva cumparatorilor in baza Legii 112/1995, sustinand ca instantele au refuzat sa compare titlurile de proprietate ale partilor si sa acorde preferinta celui mai bine caracterizat.
In drept, si-au intemeiat recursul pe dispozitiile art. 304, pct. 8 si 9, cod pr. civ.
Criticile formulate de recurentii reclamanti sunt partial fondate, pentru urmatoarele motive:
Gresit s-a apreciat ca sunt aplicabile dispozitiile art. 46, alin.2, Legea 10/2001, in forma anterioara modificarii, in ceea ce priveste cererea de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vanzare cumparare incheiate in temeiul Legii 112/1995, intrucat reclamantii au formulat acest petit in conditiile dreptului comun, si nu in cadrul procesual reglementat de Legea 10/2001.
Reclamantii nu au formulat notificare si nu au inteles sa uzeze de dispozitiile art. 47, alin.1, Legea 10/2001( art. 46, in noua reglementare ).
Unul din principiile care guverneaza aplicarea legii civile in timp, reglementat atat in legea fundamentala, in art. 15, alin.2, cat si in art.1, Cod civil, este cel al neretroactivitatii legii noi, potrivit cu care o lege se aplica numai situatiilor care se ivesc sau se nasc dupa adoptarea ei, iar nu si situatiilor trecute.
Acest principiu a fost reluat si prin Legea 10/2001, in art. 47, alin.1, fiind prevazut expres ca prevederile acesteia sunt aplicabile si actiunilor in curs de judecata, persoana indreptatita putand alege calea acestei legi, solicitand fie renuntarea la judecata inceputa conform dreptului comun, fie suspendarea acesteia.
Per a contrario, persoana indreptatita poate opta pentru continuarea actiunii in curs de judecata, potrivit dispozitiilor dreptului comun.
Cum in speta actiunea a fost promovata la data de 11.09.1998, deci anterior datei intrarii in vigoare a Legii 10/2001, 14 februarie 2001, lege speciala de ale carei dispozitii reclamantii nu au inteles sa uzeze, solicitand solutionarea actiunii potrivit dreptului comun, rezulta ca in mod eronat instanta de apel a solutionat aceasta cerere in baza altor temeiuri de drept decat cele care erau aplicabile, cu incalcarea principiului constitutional al neretroactivitatii legii.
Cu toate acestea, solutia de mentinere a valabilitatii contractelor de vanzare cumparare este legala, pentru argumentele ce substituie motivarea instantei de apel, intrucat prevederea din legea speciala constituie doar o preluare a unor principii de drept aplicabile in speta.
Astfel, reclamantii au invocat ca temei al cererii de constatare a nulitatii contractelor de vanzare cumparare, incheierea acestor acte juridice cu rea credinta, in frauda dreptului de proprietate al adevaratului proprietar.
Potrivit art.1898, alin.1, Cod civil, buna credinta reprezinta credinta posesorului ca cel de la care a dobandit bunul avea toate insusirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea, respectiv convingerea acestuia ca a incheiat contractul cu adevaratul proprietar, cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare.
Buna credinta este prezumata de lege ( art. 1898, alin.2, Cod civil), sarcina probei contrare revenind celui care invoca lipsa acesteia.
In speta, cumparatorii au intreprins demersuri rezonabile pentru a afla situatia juridica a imobilului, in legatura cu care, la data perfectarii actelor de instrainare, nu existau cereri de restituire formulate de fostii proprietari, nici in temeiul Legii 112/1995, nici potrivit dreptului comun, iar reclamantii nu au sustinut si nici nu au facut dovada ca ar fi adus la cunostinta viitorilor cumparatori, in orice alt mod, intentia de a-si recupera bunul imobil.
Cumparatorii s-au increzut in aparenta de proprietar a statului si au contractat cu credinta ca transmitatorul avea la momentul incheierii actului calitatea de proprietar al bunului instrainat, aspecte care configureaza, in raport de art. 1898, Cod civil, buna credinta a acestora la perfectarea contractelor.
In plus, actele de vanzare cumparare sunt salvate de la nulitate, in temeiul principiului de drept al aparentei in drept, error comunis facit jus, cumparatorii intemeiindu-se pe o eroare comuna, invincibila si insurmontabila, referitoare la legitimitatea exercitarii de catre stat a dreptului de proprietate, diligentele manifestate fiind circumscrise notiunii de verus dominus.
In consecinta, nefiind dovedita reaua credinta a partilor contractante, si nici intentia de a incheia o operatiune speculativa, in dauna intereselor adevaratului proprietar al bunului, nu se poate retine ca actele de instrainare incheiate in baza Legii 112/1995 au fost fondate pe o cauza ilicita, si potrivit art. 966, Cod civil, ar fi lovite de nulitate absoluta.
Sunt fondate, insa, criticile referitoare la modul de solutionare a cererii in revendicare formulata impotriva cumparatorilor in baza Legii 112/1995.
Actiunea in revendicare este definita ca fiind actiunea reala petitorie prin care proprietarul neposesor revendica bunul sau de la posesorul neproprietar, finalitatea urmarita fiind stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, cu efectul direct si accesoriu al obtinerii posesiei.
In situatia in care ambele parti - atat reclamantul, cat si paratul - se prevaleaza de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanta investita cu solutionarea acestei actiuni trebuie sa procedeze la compararea acestora, urmand sa dea castig de cauza partii al carei titlu este mai bine caracterizat si al carei drept este preferabil.
In speta, reclamantii au dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului prin mostenire legala, de la autoarea lor, P.E., iar aceasta, la randul ei, il dobandise, prin succesiune testamentara, de la sotul sau, P.C.
Imobilul a fost preluat in mod abuziv de stat, asa cum s-a aratat, cu incalcarea atat a dispozitiilor constitutionale in vigoare si a tratatelor internationale la care Romania era parte, cat si a prevederilor legale din actul de preluare, respectiv, Decretul nr. 92/1950, caci autoarea reclamantilor fiind casnica, era exceptata de la nationalizare, nefacand parte din categoriile de persoane prevazute de art. II din acest act normativ.
Paratii au dobandit bunul imobil prin cumparare de la stat, in baza Legii 112/1995, titlul lor de proprietate fiind reprezentat de contractele de vanzare cumparare, a caror valabilitate a fost confirmata in litigiul dedus judecatii in acest dosar.
Este evident ca intrand in mod abuziv in posesia imobilului, statul nu putea sa-l instraineze ulterior in mod valabil catre subdobanditori, caci nimeni nu poate sa transmita mai multe drepturi decat are el insusi ( nemo dat quod non habet ), iar simpla buna credinta a cumparatorului nu poate consolida ipso jure actul incheiat.
In aceste conditii, titlul de proprietate exhibat de reclamanti apare ca fiind mai bine caracterizat decat cel al paratilor, care au dobandit bunul de la un non dominus, astfel ca titularii cererii urmeaza sa triumfe in actiunea in revendicare.
Instantele de fond au apreciat in mod eronat ca buna credinta a cumparatorilor in temeiul Legii 112/1995 le confera acestora preferabilitate in cadrul unei actiuni in revendicare formulata de adevaratii proprietari, acest criteriu putand avea semnificatie juridica doar in situatia in care paratii s-ar fi prevalat de dobandirea dreptului de proprietate prin modul originar al uzucapiunii,context in care, buna credinta, unita cu posesia de 10 sau 20 ani, si cu justul titlu ar fi fost de natura sa produca efecte juridice, potrivit art. 1895, Cod civil, aspect neinvocat in cauza, fiind irelevant in cadrul operatiunii de comparare a titlurilor invocate de partile litigante.
O solutie contrara ar conduce la incalcarea dispozitiilor art.1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei europene a drepturilor omului, ratificata de Romania prin Legea 30/1994, caci reclamantii s-ar vedea lipsiti de proprietatea lor, consfintita prin aprecierea caracterului abuziv al preluarii, fara justificarea unei cauze de utilitate publica, si fara a putea obtine o despagubire la nivelul valorii de piata a bunurilor.
Aprecierea instantei de apel, privind posibilitatea ca reclamantii sa obtina, in conditiile respingerii actiunii in revendicare a partii din imobil pentru care exista contracte de vanzare cumparare incheiate in baza legii 112/1995, masuri reparatorii prin echivalent, este eronata, caci o astfel de solutie ar fi fost posibila doar in procedura Legii 10/2001, de care reclamantii nu au inteles sa uzeze, prin formularea unei notificari , in conditiile acestei legi speciale.
Astfel, cum reclamantii au un bun, in sensul art.1 din Protocolul nr.1, respectiv o speranta legitima de a beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate, negarea acestuia prin respingerea actiunii in revendicare, combinata cu absenta totala a unei juste despagubiri, ar constitui o privare de proprietate lipsita de baza legala, incompatibila cu dispozitiile Conventiei mai sus enuntate.
In acest sens s-a pronuntat constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cauzele Porteanu contra Romaniei ( hotararea din 16 februarie 2006), Paduraru contra Romaniei ( hotararea din 1 decembrie 2005 ), Jujescu contra Romaniei( hotararea din 29 iunie 2006), Toganel si Gradinaru contra Romaniei ( hotararea din 29 iunie 2006), Strain contra Romaniei ( hotararea din 21 iulie 2005 ), Negoita contra Romaniei (hotararea din 21 decembrie 2006), Davidescu contra Romaniei ( hotararea din 16 noiembrie 2006 ), Suciu Arama contra Romaniei ( hotararea din 9 noiembrie 2006).
Cererea in revendicare se va admite doar impotriva paratilor cumparatori in temeiul Legii 112/1995, celelalte parti chemate in judecata ca parate, in acest petit, neavand calitate procesuala pasiva, caci nu sunt posesori ai apartamentelor in litigiu.
Ca urmare a admiterii cererii in revendicare impotriva cumparatorilor, acestia au posibilitatea sa se indrepte, in termenul general de prescriptie de 3 ani, calculat de la dat pronuntarii acestei decizii, impotriva vanzatoarei, pentru a raspunde, in conditiile art. 1337 si urmatoarele Cod civil, pentru evictiunea produsa prin pierderea dreptului de proprietate.
In prezenta cauza, o astfel de cerere subsidiara a fost formulata doar de catre paratii D.F. si M. M. ( fila 192, dosar 17920/1998, al Judecatoriei Craiova ), insa fata de respingerea de catre instantele de fond a cererii in revendicare, nu s-a mai impus a fi analizata, astfel ca, pentru cercetarea acesteia in fond si pentru a nu lipsi partile de gradele de jurisdictie prevazute de lege, se va trimite la Judecatoria Craiova, spre competenta solutionare.
Instanta de trimitere va analiza cererea formulata avand in vedere si jurisprudenta in materie a Curtii Europene A Drepturilor Omului, obligatorie pentru instantele nationale, in special hotararea de condamnare a Romaniei in cauza Raicu ( hotararea din 19 octombrie 2006, nepublicata ).
Avand in vedere aceste considerente, Curtea apreciaza ca hotararea instantei de apel a fost pronuntat cu aplicarea gresita a legii, in ceea ce priveste solutionarea cererii in revendicare formulata impotriva cumparatorilor in baza Legii 112/1995, aspect ce face incidente dispozitiile art. 304, pct.9, Cod pr. civ.
Potrivit acestor dispozitii legale, coroborate cu cele prevazute de art. 312, cod pr. civ., recursul declarat de reclamanti s-a admis, s-a modificat in parte decizia pronuntata in apel, in sensul admiterii apelului reclamantilor, cu consecinta schimbarii in parte a sentintei civile, sub aspectul admiterii si a cererii in revendicare formulata impotriva paratilor cumparatori in temeiul legii 112/1995, urmand a se mentine restul dispozitiilor sentintei si deciziei referitoare la modul de solutionare a cererii in revendicare fata de ceilalti parati, precum si a cererii de constatare a nulitatii absolute a contractelor de vanzare cumparare.