INSTITUTII PUBLICE. PLATA TARIFULUI ANUAL
PENTRU LICENTA DE PRODUCTIE SI FURNIZARE A
ENERGIEI ELECTRICE. TERMEN DE PRESCRIPTIE.
- art. 1 din Legea nr. 99/2000 pentru aprobarea O.U.G. nr.
29/1998 privind infiintarea, organizarea si functionarea
Autoritatii Nationale de Reglementare in domeniul Energiei -
ANRE,
- art. 21 si 128 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura
fiscala,
- art. 1 si 3 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia
extinctiva.
(Nota: Legea nr. 99/2000 este caduca, in prezent fiind in vigoare Legea nr. 318/2003, legea
energiei electrice) Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ in vigoare la data
cand se pretinde nasterea creantei in litigiu, ANRE este institutie publica de interes
national in subordinea Guvernului, finantata in conditiile alin.2 din venituri
extrabugetare obtinute din tarife pentru acordarea de licente si autorizatii, precum si
din contributii ale organismelor internationale sau ale agentilor economici, potrivit art.
70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finantele publice.
Fata de acest mod de finantare este lipsita de suport sustinerea calificarii
creantei ca fiind fiscala, cata vreme, potrivit definitiei de art. 21 din O.G.
nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale sa primeasca o astfel de natura se
impune ca ele sa rezulte dintr-un raport de drept material fiscal.
Cum, potrivit art. 1 al. 2 al Legii nr. 99/2000, taxa pretins
neachitata nu constituia un venit la bugetul general consolidat pentru a fi calificata
drept creanta fiscala in conditiile art .21 alin.2 lit. a) din Codul de procedura fiscal,
termenul de prescriptie aplicabil este cel prevazut de art. 1 si 3 din Decretul nr.
167/1958.
( Curtea de Apel Pitesti - s.c.c.a.f., decizia nr. 379/R-
C/11.04.2008)
Prin actiunea inregistrata la 30 ianuarie 2007, reclamanta
A.N.R.D.E. a chemat in judecata pe parata S.C. A. AG 98 S.A., pentru a
fi obligata sa-i plateasca suma de 250 lei, reprezentand tariful anual
pentru licenta de producere si furnizare a energiei termice pentru anul
2002.
In motivare s-a aratat ca parata a solicitat si i s-au acordat
licentele nr. 194 si 195 din 8 februarie 2001, pentru care datora suma de
350 lei, din care a achitat 100 lei, ramanand ca restanta valoarea pretinsa
prin prezenta actiune si care constituie o creanta fiscala ce face parte din
bugetul general consolidat.
Prin sentinta civila nr.17/C/2007, Judecatoria Curtea de
Arges a respins actiunea formulata retinand ca, desi dreptul la actiune nu
s-a prescris, pretentiile sunt neintemeiate intrucat reclamanta nu si-a
indeplinite obligatiile ce-i reveneau in activitatea de control a activitatii de
furnizare de energie.
Aceasta sentinta a fost casata de Tribunalul Arges prin decizia
nr.1351/R/2007 si cauza a fost trimisa spre competenta solutionare
Sectiei de contencios administrativ si fiscal, retinandu-se calitatea de
autoritate publica a reclamantei si incidenta prevederilor art.10 pct.1 din
Legea nr.554/2004.
Solutionand pricina, Tribunalul Arges in Completul
specializat in contencios administrativ si fiscal a admis actiunea si a
obligat pe parata sa plateasca reclamantei suma de 350 lei, retinand ca ea
este datorata in temeiul Legii nr.318/2003 si HG nr.567/1999.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs parata pentru
motive incadrabile in disp.art.304 pct.9 si art.3041 din Codul de
procedura civila, in dezvoltarea carora a sustinut urmatoarele:
- hotararea nu cuprinde o motivare clara si prin ea s-a acordat
o suma superioara celei pretinse de reclamanta;
- A.N.R.E. avea datoria nu numai sa emita documentele de
licenta si sa incaseze tarifele aferente, ci sa desfasoare o activitate de
indrumare si control a activitatii furnizorului de energie termica, ceea ce
nu a facut, iar in documentele de licenta nu este prevazut termenul
pentru care ea a fost acordata.
Examinand criticile formulate, se constata ca ele sunt
fondate pentru cele ce se vor arata mai jos.
Este adevarat ca hotararea criticata nu cuprinde ratiunile de
fapt pe care instanta le-a avut in vedere pentru a pronunta solutia si suma
acordata prin admiterea actiunii este superioara celei pretinse de
reclamanta.
Inainte de a analiza consecintele pe care aceste nesocotiri ale
normelor de procedura le au in prezenta cauza, urmeaza a se observa
dispozitiile art. 137 din Codul de procedura civila, potrivit carora instanta
este datoare sa se pronunte mai intai asupra exceptiilor care fac inutila
cercetarea fondului.
O astfel de exceptie este cea invocata la 1 martie 2007 de
catre parata si ea se refera la prescriptia dreptului la actiune in raport de
dispozitiilor art. 1 si 3 din Decretul nr.167/1958.
Reclamanta a sustinut ca pretentiile sale se supun unui termen
de prescriptie de 5 ani, intrucat este o institutie publica al carei buget este
constituit exclusiv din venituri ce fac parte din bugetul general
consolidat. S-au invocat in acest sens prevederile art. 128 si art. 21 din
Codul de procedura fiscala.
Aceste norme legale nu sunt aplicabile in cauza si intrucat nu
exista o reglementare speciala cu privire la intinderea prescriptiei
extinctive, aplicabila creantelor de natura celei pretinse in prezenta
actiune, trebuie sa se retina incidenta termenului la care se refera art.3 din
Decretul nr.167/1958.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 99/2000, act normativ in vigoare
la data cand se pretinde nasterea creantei in litigiu, ANRE este institutie
publica de interes national in subordinea Guvernului, iar in conditiile
alin. 2 "Finantarea activitatii ANRE se asigura integral din venituri
extrabugetare obtinute din tarife pentru acordarea de licente si autorizatii,
precum si din contributii ale organismelor internationale sau ale agentilor
economici, potrivit art. 70 lit. c) din Legea nr. 72/1996 privind finantele
publice."
Fata de acest mod de finantare este lipsita de suport
sustinerea calificarii creantei ca fiind fiscala, cata vreme, potrivit definitiei
de art. 21 din OG nr.92/2003, pentru ca drepturile patrimoniale sa
primeasca o astfel de natura se impune ca ele sa rezulte dintr-un raport
de drept material fiscal.
Asa cum rezulta din art. 1 alin. 2 al Legii nr.99/2000, taxa
pretins neachitata nu constituia un venit la bugetul general consolidat
pentru a fi calificata drept creanta fiscala in conditiile art. 21 alin. 2 lit. a)
din Codul de procedura fiscala.
Fata de aceasta concluzie se apreciaza ca pretentiile
reclamantei, de achitarea unor taxe de licenta, licente emise in februarie
2001 pentru trim. I al anului 2002 si cu care instanta a fost investita la 30
ianuarie 2007, se situeaza in afara termenului general de prescriptie.
Pentru aceste considerente, care fac inutila cercetarea
motivelor de recurs, se impune a fi admisa calea de atac si, in baza
art.312 alin.1 Cod pr.civila, modificata sentinta in sensul respingerii
actiunii.