DECIZIE nr. 285/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Mihai Valentin Popa în Dosarul nr. 712/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 155 D/2021.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curții Constituționale nr. 547 din 13 iulie 2017 și nr. 693 din 8 noiembrie 2018.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 2 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 712/1/2020/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Mihai Valentin Popa într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale prin care autorul prezentei excepții a fost achitat sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute la art. 13 din Legea nr. 78/2000.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține, în esență, că sintagma „funcție de conducere într-un partid“ din cuprinsul textului criticat este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu este definită legal, permițând încadrarea în sfera sa de aplicare a unor persoane pentru simplul fapt că fac parte din organe colegiale de conducere ale unor partide politice, chiar dacă în cadrul acestora deciziile sunt luate prin vot majoritar, și nu individual. Se susține că, în astfel de ipoteze, potrivit textului criticat, deși funcțiile de conducere în considerarea cărora se prezumă a fi comise faptele nu pot fi exercitate individual, persoanele care fac parte din astfel de organe de conducere pot fi trase la răspundere penală.

6. Mai mult, se arată că textul criticat nu distinge între funcțiile de conducere la nivel central ale unui partid politic și cele de la nivel local. Prin urmare, chiar dacă deciziile se adoptă la nivel central și sunt doar puse în aplicare la nivel local, potrivit textului criticat, pot fi trase la răspundere penală și persoanele care conduc formațiunile locale ale partidelor politice, fără ca acestea să aibă vreo implicare în procesul decizional. Cu titlu de exemplu, se susține că, în ipoteza în care membrii organelor de conducere locale ale unui partid politic, prin folosirea influenței și autorității lor (fie aceasta chiar și zonală), pun în aplicare o decizie a forului superior central al partidului politic, respectiv referitoare la organizarea unui miting, iar prin aceasta obțin un capital de imagine propriu, aceștia pot fi trași la răspundere penală, conform dispozițiilor legale criticate.

7. Se conchide că sintagma „în scopul obținerii

de foloase necuvenite“ din cuprinsul art. 13 din Legea nr. 78/2000 este imprevizibilă, fiind aptă să genereze interpretări jurisprudențiale în dezacord cu intenția legiuitorului de la momentul adoptării Legii nr. 78/2000.

8. Se susține, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât creează discriminare între persoanele care dețin și cele care nu dețin funcții în organele de conducere ale unui partid politic. Se arată, în acest sens, că o persoană care deține o funcție de conducere într-un partid politic și se folosește de influența sau autoritatea sa pentru a obține diverse foloase urmează să răspundă penal, însă o persoana fără funcție de conducere într-un partid politic (o persoană aleasă independent, care părăsește definitiv sau temporar partidul după alegerea sa în funcție etc.) care săvârșește aceeași faptă beneficiază de impunitate. Așadar, o persoană care dobândește influență sau autoritate în considerarea funcției de conducere pe care o exercită într-un partid politic, funcție pe care apoi o părăsește înainte de săvârșirea infracțiunii, urmează să fie exclusă din sfera subiecților activi ai infracțiunii prevăzută la art. 13 din Legea nr. 78/2000.

9. Prin urmare, se susține că ceea ce se pedepsește, de fapt, conform textului criticat nu este exercitarea abuzivă a funcției, astfel cum ar fi trebuit să urmărească legiuitorul, ci apartenența/afilierea politică. În susținerea acestui argument, se arată că, potrivit textului criticat, de exemplu, un primar care deține o funcție de conducere într-un partid politic și își exercită influența pentru a primi diverse foloase urmează să răspundă penal, în timp ce un primar independent care comite aceeași faptă beneficiază de impunitate. Or, se apreciază că acest regim juridic diferit nu este justificat obiectiv și rezonabil.

10. Se arată, totodată, că dispozițiile legale criticate nu disting între persoanele care își folosesc influența sau autoritatea conferită de funcțiile de conducere pe care le dețin în cadrul unor partide politice și persoanele care își folosesc aceleași atribute dobândite însă fără legătură cu astfel de funcții (ci prin carismă, prestanță, bună imagine publică, respect și recunoaștere profesională etc.). Prin urmare, o persoană care deține o funcție de conducere într-un partid politic, chiar dacă obține un folos necuvenit exclusiv ca urmare a exercitării unor atribute personale, intră, ex lege, în sfera de aplicare a prevederilor art. 13 din Legea nr. 78/2000.

11. Pentru aceste motive, se susține că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

12. Se arată că jurisprudența recentă a cristalizat opiniile exprimate anterior, stabilind că ceea ce caracterizează ca fiind necuvenit folosul obținut este modalitatea de obținere a acestuia (prin pretinderea de bunuri în schimb, de către o persoană care nu putea să obțină, în mod licit, bunurile în cauză etc.) - cu alte cuvinte, orice modalitate de obținere a foloaselor contrară legii realizează scopul cerut de norma de incriminare. Cu toate acestea, această orientare jurisprudențială, nefiind consacrată legislativ, nu poate deveni unanimă și nu poate exclude interpretări contrare.

13. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală - Completul de 5 judecători arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, se reține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, precise și previzibile pentru a permite destinatarilor legii penale să își adapteze conduita la rigorile acesteia. Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 547 din 13 iulie 2017, paragrafele 24 și 25.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care au următorul conținut: „Fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.“

18. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) cu privire la statul de drept și la calitatea legii, ale art. 11 alin. (2) referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 15 alin. (1) referitoare la universalitate, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea incriminării și a pedepsei și ale art. 124 alin. (1) cu privire la înfăptuirea justiției.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 952 din 29 noiembrie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

20. Prin Decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, precitată, paragrafele 13-27, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție. Având în vedere jurisprudența proprie și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la condițiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituției și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a statuat că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.

21. În continuare, Curtea a reținut că infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție. Din modul de reglementare al acesteia rezultă că legiuitorul a incriminat săvârșirea unei infracțiuni calificate prin scop, în dispoziția criticată menționându-se că infracțiunea este săvârșită „în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite“. Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 presupune intenția directă calificată prin scop.

22. Astfel, modalitatea de săvârșire a infracțiunii se caracterizează prin aceea că voința făptuitorului - persoana care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial - este îndreptată spre realizarea unei anumite finalități - obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Acest scop al acțiunii trebuie urmărit de făptuitor, indiferent dacă se realizează sau nu.

23. În ceea ce privește sintagma „folos necuvenit“, Curtea a reținut că, analizând constituționalitatea dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, a constatat că noțiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât își are explicațiile doctrinare conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este „legal nedatorat“. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, Curtea a reținut că această noțiune nu este nouă, regăsindu-se în activul legislației și în art. 11 din Legea nr. 78/2000. Totodată, Curtea a constatat că sintagma respectivă este folosită și de diverse instrumente internaționale, precum Convenția penală privind corupția, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, sau Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Mérida la 9 decembrie 2003 și ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004 ( Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, paragrafele 24 și 25).

24. Referitor la verbul „a obține“ folosit de legiuitor în cuprinsul textului criticat, Curtea a observat că acesta are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de „a primi“, „a dobândi“, „a realiza“. Totodată, expresia „pentru sine ori pentru altul“ se referă la destinația foloaselor, prin sintagma „pentru altul“ legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea unei infracțiuni de către subiectul activ al acesteia. Astfel, Curtea a considerat că nu are relevanță existența unei relații de rudenie/prietenie între funcționarul public și persoana care a dobândit avantajul, esențială fiind dobândirea de către o persoană a unui folos necuvenit ( Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 89). Având în vedere cele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în cazul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000, noțiunile de „folos necuvenit“, „a obținut“ și „pentru sine ori pentru altul“ au același înțeles ca și în cazul infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000.

25. În continuare, Curtea a reținut că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 au în vedere săvârșirea faptei de către un subiect activ calificat, reprezentat de persoana care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial. Astfel, Curtea a observat că, din punctul de vedere al legiuitorului, un element esențial în reglementarea acestei infracțiuni este reprezentat de funcția pe care persoana o desfășoară în respectivele entități, aceasta trebuind să fie o funcție de conducere care se deosebește de celelalte (de exemplu, de funcțiile de execuție) prin anumite caracteristici, precum natura și amploarea obiectivelor, sarcinilor, autorității și responsabilităților. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „conducător“ este acea persoană care conduce un partid, o organizație, o instituție, o întreprindere etc., iar „influență“ este acea acțiune pe care o persoană o exercită asupra alteia (deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evoluția, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea, puterea de care se bucură).

26. Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că, din perspectiva dispoziției de lege criticate, prin folosirea influenței sau autorității se înțelege întrebuințarea, uzitarea capacității persoanei de a schimba o decizie sau hotărâre, de a insufla cuiva schimbarea de atitudine, concepție, hotărâre, decizie, ca urmare a funcției de conducere pe care aceasta o deține în entitățile prevăzute de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000.

27. Astfel, deși este corectă susținerea potrivit căreia o persoană care îndeplinește o funcție de conducere în entitățile prevăzute de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 reprezintă și apără interesele acestei entități, urmărind obținerea cât mai multor beneficii pentru cei ale căror interese le protejează, nu poate fi acceptată ideea obținerii acestor foloase/beneficii într-un cadru ce excedează dispozițiilor legale. Orice bun sau folos care se cuvine, potrivit legii, entităților enumerate de dispozițiile de lege criticate își pierde acest caracter dacă acesta a fost obținut prin utilizarea unor mijloace nelegale - prin folosirea influenței ori autorității - mijloace care în final alterează voința liberă ce se regăsește în relațiile dintre aceste entități și alte organisme sau persoane. În fapt, în acest caz, prin utilizarea unor mijloace nelegale, se tinde la o deturnare a scopului în care se acționează, acesta devenind unul ilicit, și, prin urmare, bunul sau folosul obținut în acest mod devine necuvenit. Astfel, orice rezultat, orice urmare obținută prin metode care contravin legii reprezintă întotdeauna un folos necuvenit, în sensul art. 13 din Legea nr. 78/2000.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat decizia precitată, anterior menționate, își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

29. Distinct de cele reținute prin Decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, precitată, Curtea constată că textul criticat nu distinge între membrii de conducere ai partidelor politice, după cum aceștia își desfășoară activitatea la nivel central sau la nivel regional, motiv pentru care este incident în cauză principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

30. Mai mult, în ceea ce privește organele de conducere ale partidelor politice, acestea sunt definite la art. 13 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 10 iunie 2015. Potrivit alin. (1) al art. 13 anterior menționat, adunarea generală a membrilor și organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid politic, sunt foruri obligatorii de conducere ale partidului politic și ale eventualelor organizații teritoriale ale sale; totodată, conducerile organizațiilor teritoriale se aleg pentru o perioadă determinată, prevăzută de statut. De asemenea, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 14/2003, statutul poate prevedea și alte organe, cu atribuții formulate explicit. Așadar, persoanele care dețin funcții de conducere în cadrul partidelor politice sunt determinabile prin interpretarea dispozițiilor statutelor partidelor politice, operațiune care excedează competenței Curții Constituționale.

31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Valentin Popa în Dosarul nr. 712/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 mai 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop