DECIZIE nr. 537/2025

Cristian Deliorga - președinte

Asztalos Csaba-Ferenc - judecător

Mihai Busuioc - judecător

Mihaela Ciochină - judecător

Dacian-Cosmin Dragoș - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurențiu Sorescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, excepție ridicată de Francisc Mate în Dosarul nr. 22.593/197/2020 al Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 205D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune să se facă apelul și în dosarele Curții Constituționale nr. 2.074D/2021, nr. 2.618D/2021, nr. 451D/2023, nr. 920D/2023, nr. 2.224D/2023, nr. 3.148D/2024, nr. 3.263D/2024, nr. 1.417D/2025, nr. 2.367D/2025 și nr. 2.914D/2025, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, excepție ridicată de Judecătoria Botoșani - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 4.489/193/2021, de Aurelian Georgian Madear în Dosarul nr. 1.834/833/2021 al Judecătoriei Salonta, de Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 603/258/2023, de Tribunalul Vaslui - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.958/333/2023, de Judecătoria Caracal, din oficiu, în Dosarul nr. 5.382/207/2023, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 26.190/197/2024 al Judecătoriei Brașov, de Ileana-Brândușa Isidor în Dosarul nr. 3.892/243/2024 al Judecătoriei Hunedoara, de Elena Călin în Dosarul nr. 9.091/327/2024 al Tribunalului Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal și de Marius Ivan în Dosarul nr. 5.313/306/2025 al Tribunalului Sibiu - Secția I civilă, precum și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003, excepție ridicată de Florentin-Vasile Pamfile în Dosarul nr. 8.743/180/2025 al Tribunalului Bacău - Secția I civilă.

4. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.074D/2021, nr. 2.618D/2021, nr. 451D/2023, nr. 920D/2023, nr. 2.224D/2023, nr. 3.148D/2024, nr. 3.263D/2024, nr. 1.417D/2025, nr. 2.367D/2025 și nr. 2.914D/2025 la Dosarul nr. 205D/2021, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, susține, în esență, că rațiunea urmărită de legiuitor este prevenirea violenței domestice, că există acces la justiție al persoanelor interesate și că finalitatea primordială a textelor de lege criticate este protejarea dreptului victimei la viață și la integritate fizică și psihică.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Decizia civilă nr. 8/ACC din 21 ianuarie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 22.593/197/2020, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.

8. Prin Încheierea din 27 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 4.489/193/2021, Judecătoria Botoșani - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

9. Prin Sentința civilă nr. 1.376 din 23 iulie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.834/833/2021, Judecătoria Salonta a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

10. Prin Încheierea din 23 februarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 603/258/2023, Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

11. Prin Decizia civilă nr. 418/A din 11 aprilie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 2.958/333/2023, Tribunalul Vaslui - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

12. Prin Sentința civilă nr. 1.034 din 18 august 2023, pronunțată în Dosarul nr. 5.382/207/2023, Judecătoria Caracal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

13. Prin Sentința civilă nr. 9.819 din 4 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 26.190/197/2024, Judecătoria Brașov a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

14. Prin Decizia civilă nr. 1/R/CC din 3 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 3.892/243/2024/a1, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă - admițând recursul împotriva sentinței civile pronunțate de Judecătoria Hunedoara în Dosarul nr. 3.892/243/2024, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale - a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

15. Prin Decizia civilă nr. 60 din 29 ianuarie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 9.091/327/2024, Tribunalul Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

16. Prin Decizia civilă nr. 394 din 21 mai 2025, pronunțată în Dosarul nr. 5.313/306/2025, Tribunalul Sibiu - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.

17. Prin Decizia civilă nr. 401 din 18 iunie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 8.743/180/2025, Tribunalul Bacău - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003.

18. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Francisc Mate, de Judecătoria Botoșani - Secția civilă, din oficiu, de Aurelian Georgian Madear, de Judecătoria MiercureaCiuc - Secția civilă, din oficiu, de Tribunalul Vaslui - Secția civilă, din oficiu, de Judecătoria Caracal, din oficiu, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, de Ileana-Brândușa Isidor, de Elena Călin, de Marius Ivan și de Florentin-Vasile Pamfile în cauze având ca obiect soluționarea cererilor de revocare a unor ordine de protecție.

19. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că norma potrivit căreia revocarea ordinului de protecție se poate cere doar dacă s-a dispus o măsură pe durata maximă este neconstituțională. În acest sens, arată că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 instituie discriminări între persoane aflate în aceeași situație - și anume persoanele împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durată maximă și persoanele împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe o durată inferioară celei maxime - fără a exista o justificare obiectivă pentru această diferență de tratament. Astfel, doar persoanele din prima categorie pot solicita revocarea ordinului de protecție, ceea ce conduce la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție. În acest sens este invocată jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la principiul nediscriminării.

20. În plus, în Dosarul Curții Constituționale nr. 3.148D/2024, autorul excepției de neconstituționalitate - reprezentantul Ministerului Public - susține că este adevărat că, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a acelorași prevederi criticate, însă rațiunile acestei decizii nu mai subzistă, întrucât instanța de contencios constituțional a avut în vedere elemente ce țin strict de rațiunea reglementării Legii nr. 217/2003. Însă între timp a intrat în vigoare Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție, prin care a fost reglementată o procedură paralelă și aproape identică de emitere a unui ordin de protecție în ipotezele în care părțile nu sunt membri de familie. Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 nu a păstrat condiția luării ordinului de protecție pe durată maximă, ci, mai mult, intenționează să elimine și condiția de calitate procesuală activă, permițând și victimei să ceară revocarea ordinului de protecție (a se vedea site-ul Senatului). Nici în expunerea de motive a acestei propuneri legislative nu există argumentări care să aibă o justificare obiectivă și rezonabilă pentru diferența de tratament juridic. Mai arată că rațiunea Legii nr. 26/2024 a fost tocmai succesul înregistrat de instituția ordinului de protecție în prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și imperativul stopării fenomenului violenței din societatea românească. Astfel, în expunerea de motive a Legii nr. 26/2024 se arată că atât ordinul de protecție reglementat de Legea nr. 217/2003, cât și ordinul de protecție care face obiectul propunerii legislative apără același set de valori, respectiv viața, integritatea fizică și psihică și libertatea persoanei. Așadar, diferența de tratament juridic cu privire la condiția luării măsurii pe o durată maximă, condiție necesară pentru solicitarea ordinului de protecție, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece calitatea de membru de familie, în sensul art. 5 din Legea nr. 217/2003, nu poate justifica un regim atât de restrictiv în materia efectelor ordinului de protecție. Astfel, procedura aferentă ordinului de protecție trebuie să beneficieze de un regim similar, oferind aceleași căi procesuale tuturor persoanelor vizate de un ordin de protecție.

21. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile criticate îngrădesc și dreptul de acces liber la o instanță, consacrat de art. 21 din Constituție, deoarece, deși impunerea unor condiții, praguri sau proceduri prealabile reprezintă ingerințe rezonabile în dreptul de acces liber la justiție, dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 constituie o ingerință gravă și nepermisă a legiuitorului în liberul acces la justiție, prin maniera discriminatorie în care se permite unei persoane să solicite revocarea ordinului de protecție emis împotriva sa. În acest sens, se invocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la dreptul de a apela efectiv la un judecător.

22. De asemenea, autorii excepției susțin că dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 53 din Constituție, deoarece restrâng dreptul la revocarea ordinului de protecție, încălcându-se principiul proporționalității.

23. În Dosarul Curții Constituționale nr. 2.618D/2021, autorul excepției de neconstituționalitate mai susține că dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 contravin și exigențelor ocrotirii vieții de familie și creează posibilitatea sancționării mai aspre a unor acte de violență de gravitate scăzută, în timp ce persoanelor care săvârșesc acte de violență de o gravitate deosebită le este aplicat un tratament mai blând, astfel că victimelor violenței domestice nu le este acordat un grad de protecție proporțional cu starea de pericol în care se află acestea, legiuitorul îndepărtându-se, astfel, de la scopul Legii nr. 217/2003. Totodată, se invocă Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020 privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 73 și 74, prin care s-a stabilit că ordinul de protecție restrânge dreptul la viață privată și libertatea de mișcare a persoanei împotriva căreia a fost emis.

24. În Dosarul Curții Constituționale nr. 3.263D/2024, autoarea excepției de neconstituționalitate mai susține că dispozițiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora dreptatea este un element intrinsec și inseparabil al fiecărei acțiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoțită de un set de garanții care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este și justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârșită. În esență, arată că este inechitabilă soluția legislativă care nu dă posibilitatea persoanelor împotriva cărora s-a instituit un ordin de protecție să ceară revocarea sa dacă a fost instituit pe o perioadă mai mică de 12 luni. În acest sens, se invocă Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 108, prin care instanța de sesizare - Tribunalul Hunedoara - a apreciat că este discutabilă concepția legiuitorului, așa cum rezultă din alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 - potrivit căruia un ordin de protecție emis pentru o durată maximă de timp, de 6 luni, să poată face obiectul unei revocări în condițiile textului de lege arătat, spre deosebire de un alt asemenea ordin de protecție, care, deși emis pentru o perioadă mai mică, să nu poată fi revocat în aceleași condiții.

25. În Dosarul Curții Constituționale nr. 1.417D/2025, autoarea excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 129 din Constituție, deoarece, în materia protecției pentru violența domestică, prin eliminarea posibilității de control judiciar al hotărârilor pronunțate pe altă perioadă decât durata maximă, se aduce atingere principiului accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicității, imparțialității și egalității justiției, golindu-se astfel de conținut principiul exercitării căilor de atac. Totodată, invocând jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, susține că, deși art. 129 din Constituție lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite să excepteze de la exercitarea lor anumite hotărâri judecătorești, totuși principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, prin dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, legiuitorul și-a folosit marja de apreciere într-un mod excesiv, care nu respectă standardul de protecție pe care îl oferă art. 21 alin. (3) din Constituție, așa cum acest standard a fost redefinit prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017. Pornind de la ideea că dreptul este viu, normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate impun o protecție juridică sporită subiectelor de drept. În final, precizează că durata maximă pentru care se pot lua măsuri prin ordinul de protecție a fost dublată, de la 6 luni la 12 luni, prin Legea nr. 240/2023 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.

26. În Dosarul Curții Constituționale nr. 2.367D/2025, autorul excepției de neconstituționalitate susține că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 contravine dispozițiilor art. 26 din Constituție și celor ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, chiar și în ipoteza în care persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecție, precum și persoana protejată ar manifesta voința comună de a se împăca și de a-și relua viața de familie, prevederile criticate nu permit revocarea ordinului de protecție dacă acesta a fost instituit pe o perioadă mai mică de 12 luni. Or, o asemenea limitare rigidă afectează în mod direct dreptul la viață privată și de familie, întrucât împiedică efectiv reluarea raporturilor firești între membrii familiei, inclusiv între părinți și copiii lor minori, chiar și în situațiile în care se constată lipsa unui risc real la adresa siguranței persoane protejate. Astfel, soluția legislativă criticată devine disproporționată și produce efecte contrare interesului superior al copilului. În acest sens, este invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 8 din Convenție. În concluzie, aplicarea unei interdicții generale, fără distincție și fără posibilitatea de revizuire, chiar și în cazul în care părțile doresc reconcilierea, iar riscul de violență a fost înlăturat, aduce atingere nejustificată dreptului copilului de a menține relații normale cu ambii părinți și afectează grav viața de familie în ansamblul ei.

27. Referitor la dispozițiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, autorul excepției din Dosarul Curții Constituționale nr. 2.914D/2025 susține că și acestea sunt neconstituționale, „deoarece creează o inechitate între cetățeni, instituția revocării fiind dublată pe lângă condiția termenului pentru care a fost emis și de alte condiții ce țin de conduita agresorului“. Or, această limitare nu ține cont de modul în care părțile pot dispune de dreptul de a se adresa instanței de judecată, în condițiile în care victima este subiect pasiv principal și titular principal al dreptului la integritate fizică și psihică.

28. Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, deoarece dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție.

29. Judecătoria Salonta consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, deoarece dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și exigențele ocrotirii vieții de familie și creează posibilitatea sancționării mai aspre a unor acte de violență de gravitate scăzută.

30. Judecătoria Brașov consideră că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, deoarece dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

31. Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă, Tribunalul Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Sibiu - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. În acest sens, se arată că legiuitorul a instituit revocarea ordinului de protecție doar în cazuri excepționale, nu cu titlu de regulă generală, iar această soluție legislativă este o limitare rezonabilă și proporțională cu scopul urmărit a dreptului de a cere revocarea ordinului de protecție, precum și a dreptului la viață intimă și familială.

32. Tribunalul Bacău - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este întemeiată, deoarece acestea contravin art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție. Cu privire la dispozițiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

33. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

34. Guvernul și-a exprimat punctul de vedere în dosarele Curții Constituționale nr. 205D/2021 și nr. 2.074D/2021. În Dosarul Curții Constituționale nr. 205D/2021, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 728 din 8 octombrie 2020. În Dosarul Curții Constituționale nr. 2.074D/2021, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, întrucât, dacă agresorii față de care s-a dispus un ordin de protecție pe durată maximă (și care, astfel, prezintă un grad de periculozitate mai mare) au posibilitatea de a solicita revocarea ordinului, a fortiori ar trebui acordat acest beneficiu și persoanelor care prezintă un grad de periculozitate mai mic și față de care s-a dispus un ordin de protecție pe o durată mai mică de 6 luni. De asemenea, consideră că mecanismul revocării ordinului de protecție se aseamănă cu instituția liberării condiționate care se poate acorda dacă, printre altele, persoana condamnată a executat efectiv o anumită fracție din pedeapsa stabilită, fiind incidentă indiferent de durata pedepsei, inclusiv în cazul detențiunii pe viață. În acest sens, menționează că liberarea condiționată este un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară executarea pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale și convinge instanța că nu va mai comite infracțiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru comunitate. În concluzie, față de scopul instituției revocării ordinului de protecție și forma în care sunt redactate dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru care legiuitorul să excludă de plano beneficiul posibilității acordării revocării ordinului de protecție în cazul persoanelor față de care acesta a fost dispus pe o perioadă mai mică de 6 luni.

35. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

36. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

37. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în actul de sesizare în Dosarul Curții Constituționale nr. 205D/2021, îl constituie dispozițiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările și completările ulterioare. Însă, analizând motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul acesteia, la fel ca ceilalți autori ai excepției de neconstituționalitate, critică doar alin. (1) și (2) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, astfel că acestea constituie obiect al excepției. Dispozițiile criticate au următorul cuprins:

(1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

(2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse;

b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;

c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.

38. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) - (5) privind statul român, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, art. 21 alin. (1) - (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 26 privind viața intimă, familială și privată și art. 129 privind folosirea căilor de atac, astfel cum acestea se interpretează - în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului - și prin prisma exigențelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și - în temeiul art. 148 alin. (2) - (4) privind integrarea în Uniunea Europeană - prin prisma exigențelor art. 7 privind respectarea vieții private și de familie, ale art. 20 privind egalitatea în fața legii, ale art. 33 alin. (1) privind viața de familie și ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției și ale art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești din Constituție. Totodată, având în vedere că sunt invocate și dispozițiile art. 3 privind interzicerea torturii din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea va reține ca normă de referință și normele constituționale ale art. 22 alin. (2) privind interzicerea torturii, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 din Constituție, și prin prisma exigențelor ce decurg din dispozițiile art. 3 din Convenție.

39. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile criticate fac parte din c ap. V - Ordinul de protecție din Legea nr. 217/2003 și reglementează instituția revocării ordinului de protecție. Art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede că poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă. Art. 49 alin. (2) din același act normativ prevede că revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a) agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.

40. Cât privește durata pentru care se pot dispune aceste măsuri, Curtea observă că prevederile art. 24 din Legea nr. 217/2003, în redactarea anterioară, reglementau durata maximă de 6 luni a măsurilor dispuse prin ordinul de protecție emis de către judecător. Ulterior, prin Legea nr. 240/2023 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023, s-a prevăzut că durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 12 luni de la data emiterii ordinului [ art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 ], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [ art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 ].

41. Autorii excepției de neconstituționalitate critică aceste dispoziții de lege din perspectiva imposibilității revocării ordinului de protecție în ipoteza în care acesta nu a fost instituit pentru perioada maximă prevăzută de lege.

42. Cu privire la dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, criticate din perspectivă similară, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024.

43. Pornind de la rațiunea reglementării criticate, Curtea a reținut la paragrafele 21-23 ale Deciziei nr. 489 din 3 octombrie 2023, precitată, că scopul instituirii unui ordin de protecție este înlăturarea stării de pericol privind viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Legiuitorul a reglementat prin art. 38 din Legea nr. 217/2003 măsurile - obligații sau interdicții - care pot fi dispuse, cu caracter provizoriu, de către instanța judecătorească prin ordinul de protecție, și anume:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei; c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, și, după caz, a copiilor într-un centru de asistență dintre cele prevăzute la art. 19 din Legea nr. 217/2003; e) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiți potrivit prevederilor art. 5, ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate; f) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; g) obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere; h) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; i) obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; j) încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora; k) interdicția pentru agresor de a încasa alocația de stat pentru copii și încuviințarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința acestuia. Interdicția se comunică, de îndată, agenției județene pentru plăți și inspecție socială sau a municipiului București, după caz. Alocația este încasată de părintele/persoana beneficiar/beneficiară al/a măsurii de protecție pe durata valabilității ordinului de protecție și atât timp cât i-a fost încredințat copilul sau în situația în care copilul are stabilită reședința la acesta/aceasta.

44. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, paragrafele 25-28, Curtea a reținut că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, condiția de admisibilitate a cererii de revocare a ordinului de protecție, condiție care este impusă de legiuitor și vizează durata maximă pentru care a fost emis ordinul de protecție, nu are semnificația unei discriminări. Curtea a constatat că intră în competența legiuitorului reglementarea oricăror condiții pentru introducerea unei cereri la instanța judecătorească.

45. În ceea ce privește analiza gradului de pericol al agresorului, Curtea a reținut că, potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competențelor de către un serviciu de probațiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut și faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia (așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situația în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecție nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probațiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanța va efectua o evaluare proprie a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia sa emis ordinul de protecție).

46. În consecință, Curtea a reținut, la paragraful 28 al Deciziei nr. 489 din 3 octombrie 2023, că, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecție, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizate de către un serviciu de probațiune, ori pe baza evaluării proprii a existenței unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecție, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranță, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii.

47. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate ce vizează încălcarea art. 21 din Constituție, Curtea a reținut, la paragrafele 29-34 din Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, că, în jurisprudența sa, a constatat că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). Or, potrivit prevederilor Legii nr. 217/2003, emiterea ordinului de protecție se poate dispune numai prin hotărâre judecătorească, persoana interesată având posibilitatea de a formula apel la instanța judecătorească împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a emis ordinul de protecție. Totodată, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.

48. Analizând în ansamblu prevederile cap. V al Legii nr. 217/2003, Curtea a reținut că, atât în cadrul procesual al soluționării cererii de emitere a unui ordin de protecție, cât și în cadrul procesual al soluționării apelului declarat împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a emis ordinul de protecție, părțile beneficiază de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și accesului liber la justiție. În acest sens, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, paragraful 25, Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 217/2003 instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei.

49. Cât privește posibilitatea de a formula cererea de revocare a ordinului de protecție, posibilitate recunoscută de legiuitor cu condiția ca durata pentru care a fost emis acesta să fie maximă, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenței sale constante, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanță nu este unul absolut. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată, Curtea Constituțională a stabilit că instituirea unor condiții procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanței nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituție referitor la accesul liber la justiție. Curtea a reținut, astfel, că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiție. Mai mult, Curtea a statuat că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție. De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța dreptului. Or, orice persoană împotriva căreia a fost emis un ordin de protecție beneficiază de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei, având și posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a emis ordinul de protecție.

50. Cât privește critica raportată la art. 24 din Constituție, Curtea reține că, prin Decizia nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, paragrafele 23 și 24, a reiterat jurisprudența sa, potrivit căreia art. 24 din Constituție este calificat ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil ( Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, și Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). De asemenea, Curtea a reținut că dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesuală (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Având în vedere această jurisprudență, precum și dispozițiile din Legea nr. 217/2003, potrivit cărora cererea de revocare se soluționează cu citarea părților, Curtea a constatat că susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, este neîntemeiată.

51. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce solicitarea revocării ordinului de protecție - care se poate formula doar de către persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă - este o cerere distinctă și nu constituie o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a instituit ordinul de protecție. Cu privire la calea de atac împotriva ordinului de protecție, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede că hotărârea prin care se soluționează cererea de emitere a ordinului de protecție este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

52. În ceea ce privește dispozițiile art. 26 din Constituție și ale art. 8 din Convenția privind viața intimă, familială și privată, în componentele ce vizează viața privată și de familie, Curtea reține că, așa cum a observat prin Decizia nr. 728 din 8 octombrie 2020, precitată, paragraful 15, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecția și promovarea drepturilor victimelor violenței domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalității și principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Emiterea unui ordin de protecție impune menținerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violență (emiterea ordinului de protecție vizând restrângerea dreptului la viață privată și a libertății de mișcare) și drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violență.

53. Referindu-se la dispozițiile privind emiterea ordinului de protecție din Legea nr. 217/2003, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragrafele 20-22, Curtea a reținut că măsurile sau interdicțiile dispuse au caracter temporar și, astfel, că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate formulată în raport cu normele constituționale ale art. 26 privind dreptul la viață intimă, familială și privată. Curtea a constatat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croației, paragrafele 76 și 77).

54. Prin Decizia nr. 60 din 24 februarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 2 aprilie 2025, paragrafele 113-116, instanța supremă a reținut că, având în vedere că măsurile dispuse prin ordinul de protecție determină o restrângere a drepturilor persoanei față de care s-a instituit, legiuitorul a permis acesteia din urmă, în situația în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecție este cea maximă, să repună în discuție în fața unei instanțe judecătorești situația de fapt avută în vedere la momentul emiterii ordinului de protecție, instanța astfel sesizată având posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecție subzistă. Aceasta este, așadar, rațiunea reglementării cuprinse în art. 49 din Legea nr. 217/2003, normă care conferă agresorului dreptul de a solicita instanței revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. O atare reevaluare, în acest cadru procesual, a raporturilor dintre părțile implicate în acest mecanism pentru a stabili necesitatea menținerii ordinului în aceleași condiții în care a fost dispus nu poate determina însă repunerea în discuție a celor statuate prin hotărârea judecătorească definitivă de instituire a acestora, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, cât timp nu au intervenit elemente noi ulterior pronunțării acesteia. De altfel, acest aspect rezultă fără echivoc din interpretarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 referitoare la condițiile în care se dispune revocarea ordinului de protecție.

55. Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea reține că, în ceea ce privește protejarea integrității fizice și psihice a unei persoane împotriva actelor altor persoane, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că obligațiile pozitive care le revin autorităților - în unele cazuri, în temeiul art. 2 sau al art. 3, și în alte cazuri, în temeiul art. 8, considerat separat sau coroborat cu art. 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 11 februarie 2020, pronunțată în Cauza Buturugă împotriva României, paragraful 44) - pot include obligația de a menține și de a aplica în practică un cadru juridic adecvat, care să ofere protecție împotriva actelor de violență săvârșite de persoane fizice (a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Söderman împotriva Suediei, paragraful 80, cu trimiterile citate). La paragrafele 61 și 62 din Hotărârea din 11 februarie 2020, pronunțată în Cauza Buturugă împotriva României, Curtea europeană a hotărât că statele au obligația pozitivă de a stabili și de a pune efectiv în aplicare un sistem de sancționare a oricăror forme de violență domestică și de a oferi garanții procedurale suficiente victimelor. Instanța de contencios al drepturilor omului a subliniat, de asemenea, că, deși art. 8 din Convenție urmărește în esență să protejeze persoana împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, poate impune statului obligații pozitive inerente respectării efective a drepturilor pe care le garantează, iar alegerea măsurilor care pot garanta respectarea art. 8 din Convenție în relațiile dintre indivizi ține, în principiu, de marja de apreciere a statelor contractante.

56. Într-un caz recent de violență domestică, instanța europeană a constatat că autoritățile nu au răspuns imediat plângerilor persoanei decedate, cu excepția unei singure ocazii, și nu au îndeplinit nicio activitate proactivă, autonomă și de evaluare completă a riscurilor, având în vedere contextul violenței domestice. În cazul în care autoritățile ar fi efectuat o astfel de evaluare a riscurilor, acestea ar fi apreciat că exista un risc real și imediat pentru viața rudei reclamantei și ar fi putut lua diferite măsuri, inclusiv asigurarea unei coordonări adecvate între ele, pentru a evita riscul pentru viața acesteia. Singurele măsuri de prevenție luate de autorități, și anume ordinele de protecție, au rămas fără orice efect tangibil. Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a stabilit că autoritățile nu au luat măsuri preventive adecvate pentru a proteja viața rudei reclamantei (Hotărârea din 22 martie 2022, pronunțată în Cauza Y și alții împotriva Bulgariei, 2022, paragrafele 91-110).

57. Ținând cont de această jurisprudență a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului și având în vedere că scopul instituirii ordinului de protecție este însăși protejarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei asupra căreia s-a exercitat violența, Curtea constată că dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 - prin care legiuitorul a permis agresorului să solicite revocarea ordinului de protecție doar în situația în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecție este cea maximă - au un scop legitim și respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus.

58. Referitor la critica privind încălcarea interesului superior al copilului, Curtea reține că aceasta vizează chestiuni de aplicare a dispozițiilor de lege criticate în cazuri concrete, iar nu aspecte de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precitată, paragrafele 74-78, instanța supremă a stabilit, ținând cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că instanțele, în aplicarea dispozițiilor art. 8 din Convenție, au obligația să efectueze o analiză detaliată a întregii situații de familie și a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoțională și psihologică, materială și medicală, și să realizeze o evaluare echilibrată și rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluție pentru copil (Hotărârea din 23 octombrie 2018, pronunțată în Cauza Petrov și X împotriva Rusiei, paragraful 98, Hotărârea din 6 iulie 2010, pronunțată în Cauza Neulinger și Shuruk împotriva Elveției, paragraful 139). Ocrotirea drepturilor membrilor familiei impune instanței să evalueze dacă există un pericol real pentru victimele violenței domestice, în sensul că protecția la care acestea sunt îndreptățite include obligația autorităților de a analiza detaliat situația pentru a lua o măsură care să corespundă standardului de protecție impus atât de normele de drept intern, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Lipsa efectuării unei evaluări proprii a instanței asupra situației de risc la care este expusă victima violenței domestice ar constitui o încălcare a obligației pozitive a statului de ocrotire a dreptului prevăzut de art. 8 în coroborare cu protejarea art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

59. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, care consacră dreptatea ca una dintre valorile fundamentale ale statului de drept, Curtea constată că această susținere este neîntemeiată, de vreme ce scopul instituirii unui ordin de protecție este însăși protejarea dreptului la viață și integritate fizică și psihică, iar potrivit formulării Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat de art. 2 din Convenție, reprezintă „regele drepturilor“. Fiind un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2, având în vedere că dreptul la viață se bucură de un statut special prin dispozițiile Convenției. Prin urmare, și Curtea Constituțională a reținut că dreptul la viață constituie un atribuit inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestuia, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, care are obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 826 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, paragraful 16).

60. Cât privește comparația pe care o fac autorii excepției de neconstituționalitate între dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 și cele ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 4 martie 2024 (care, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 116/2025 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru modificarea și completarea Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 23 iunie 2025, prevedeau că „Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse“), Curtea constată că intră în competența legiuitorului reglementarea oricăror condiții pentru formularea cererilor de revocare a ordinelor de protecție stabilite prin reglementări diferite. De altfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 26/2024, nu intră sub incidența acestei legi situațiile reglementate de Legea nr. 217/2003. Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003, sau Decizia nr. 592 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 21 aprilie 2023, paragraful 23).

61. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, Curtea constată că autorul excepției din Dosarul Curții Constituționale nr. 2.914D/2025 critică cerințele impuse de legiuitor pentru a se putea dispune revocarea ordinului de protecție, deoarece, în opinia sa, acestea limitează modul în care părțile pot dispune de dreptul de a se adresa instanței de judecată, în condițiile în care victima este subiect pasiv principal și titular principal al dreptului la integritate fizică și psihică.

62. Cu privire la această critică, Curtea reține că legiuitorul a stabilit că ordinul de protecție poate fi revocat de instanța judecătorească doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile stabilite de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, condiții pe care instanța trebuie să le analizeze pentru a stabili dacă agresorul a respectat interdicțiile sau obligațiile impuse prin ordinul de protecție și pentru a efectua o evaluare proprie a existenței unui risc real pentru victima violenței domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia sa emis ordinul de protecție. Or, având în vedere că scopul emiterii ordinului de protecție este însăși protejarea dreptului la viață și integritate fizică și psihică, nu se poate susține că reglementarea acestor condiții pentru revocarea ordinului de protecție este neconstituțională.

63. În final, referitor la celelalte norme de referință din Constituție și din actele internaționale invocate de autorii excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauza de față.

64. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Francisc Mate în Dosarul nr. 22.593/197/2020 al Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, de Judecătoria Botoșani - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 4.489/193/2021, de Aurelian Georgian Madear în Dosarul nr. 1.834/833/2021 al Judecătoriei Salonta, de Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 603/258/2023, de Tribunalul Vaslui - Secția civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.958/333/2023, de Judecătoria Caracal, din oficiu, în Dosarul nr. 5.382/207/2023, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov în Dosarul nr. 26.190/197/2024 al Judecătoriei Brașov, de Ileana-Brândușa Isidor în Dosarul nr. 3.892/243/2024 al Judecătoriei Hunedoara, de Elena Călin în Dosarul nr. 9.091/327/2024 al Tribunalului Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, de Marius Ivan în Dosarul nr. 5.313/306/2025 al Tribunalului Sibiu - Secția I civilă și de Florentin-Vasile Pamfile în Dosarul nr. 8.743/180/2025 al Tribunalului Bacău - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, Judecătoriei Botoșani - Secția civilă, Judecătoriei Salonta, Judecătoriei Miercurea-Ciuc - Secția civilă, Tribunalului Vaslui - Secția civilă, Judecătoriei Caracal, Judecătoriei Brașov, Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, Tribunalului Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalului Sibiu - Secția I civilă și Tribunalului Bacău - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 noiembrie 2025.