DECIZIE nr. 302/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“, excepție ridicată de Erli Zsolt Csaba în Dosarul nr. 16.087/271/2019 al Judecătoriei Oradea - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.145D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul a comunicat la dosar o cerere de judecare în lipsă a excepției de neconstituționalitate.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că nu se poate reține existența vreunei discriminări, câtă vreme persoanele aflate în libertate se află într-o situație diferită față de persoanele condamnate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 2 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 16.087/271/2019, Judecătoria Oradea - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“. Excepția a fost ridicată de Erli Zsolt Csaba într-o cauză având ca obiect soluționarea acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Oradea prin care autorul a chemat în judecată Penitenciarul Oradea, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale. În motivarea acțiunii formulate în fața instanței, autorul excepției a invocat angajarea răspunderii civile delictuale a penitenciarului, conform prevederilor art. 1.349 din Codul civil, susținând că penitenciarul l-a împiedicat să efectueze, în mod corespunzător, practica de specialitate din anul II universitar 2018-2019, specialitatea psihologie, din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației - Universitatea Babeș-Bolyai.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile criticate pot crea situații discriminatorii între persoane private de libertate care își execută pedepsele în penitenciare diferite. Astfel, poate exista situația ca un deținut care execută pedeapsa într-un penitenciar care deține resursele necesare să poată urma cursuri universitate, iar un alt deținut, dintr-un alt penitenciar care dispune de resurse logistice limitate, în baza textului de lege supus controlului de constituționalitate, să nu poată urma cursuri universitare. Susține că statul are obligația pozitivă de a asigura accesul egal și nediscriminatoriu al oricărei persoane private de libertate la formele de învățământ existente, iar slaba dotare logistică a sistemului penitenciar nu poate constitui temei de refuz al dreptului la instruire.

6. Judecătoria Oradea - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, consideră că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 este neconstituțională în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție. Reține că modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze posibilitatea participării persoanelor condamnate la cursuri de instruire școlară sau universitare - în funcție de posibilitățile penitenciarului - reprezintă o modalitate extrem de vagă de reglementare, de natură să pună în discuție însăși egalitatea în drepturi a persoanelor condamnate, pe de o parte, în raport cu persoanele necondamnate, pe de altă parte. Mai mult, apreciază că modalitatea de reglementare criticată este de natură să pună în discuție egalitatea în drepturi și între persoanele condamnate, existând posibilitatea efectivă ca persoane condamnate la aceleași pedepse, pentru același tip de infracțiuni și având același regim de detenție, să fie puse în situația de a urma în mod diferit aceleași cursuri de instruire școlară sau universitare. De asemenea, consideră că restrângerea dreptului la învățătură sau educație nu este și nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Apreciază că invocarea dispozițiilor art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie o eroare materială.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri de instruire școlară sau la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligații pozitive în sarcina autorităților competente în sensul organizării accesului la educație în penitenciare. Totuși, anumite restrângeri ale dreptului la educație al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate sau sunt justificate din rațiuni de menținere a siguranței deținerii. Totodată, reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că dreptul la educație nu este unul absolut, putând comporta anumite limitări, care să fie prevăzute de lege și să urmărească un scop legitim (Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei). De asemenea, reține că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deținuții nu pot invoca art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru a impune statului obligația de a organiza un anumit tip de instruire sau formare în închisoare sau cursuri ad-hoc pentru solicitanți (Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunțată în Cauza Epistatu împotriva României). Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune obligația pozitivă de a oferi, indiferent de circumstanțe, educație în penitenciare, însă, acolo unde această posibilitate poate fi pusă în practică, nu pot fi invocate restricții arbitrare sau nerezonabile. Prin urmare, apreciază că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată prin prisma jurisprudenței instanței de la Strasbourg, care nu a constatat încălcarea dreptului la educație în cazul în care nu existau posibilități efective de organizare a cursurilor, ci doar în acele cazuri în care se refuza accesul la facilități de instruire deja disponibile. Consideră, totodată, că nu pot fi reținute criticile privind caracterul discriminatoriu al prevederilor criticate, atât timp cât nu este incident niciunul dintre temeiurile de discriminare prevăzute de art. 4 din Constituție - rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială. Referitor la pretinsa discriminare în ceea ce privește dreptul la învățământ între persoanele condamnate și cele aflate în libertate, apreciază că o astfel de critică nu poate fi reținută, persoanele condamnate aflându-se într-o situație diferită, care impune anumite limitări inerente privării de libertate, justificându-se astfel un tratament diferit. În plus, reține că, pentru eventualele încălcări ale drepturilor condamnaților, inclusiv cele privind dreptul la învățământ, există remediul plângerii la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, ale cărui încheieri sunt obligatorii și care pot fi, la rândul lor, contestate în fața instanței de judecată.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conținut: „Persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educației Naționale, ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de măsurile de siguranță aplicate.“

12. Autorul excepției de neconstituționalitate invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învățătură și ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și prevederile art. 2 referitor la dreptul la instruire și ale art. 3 referitor la dreptul la alegeri libere din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dreptul la învățătură este consacrat în art. 32 din Constituție, care, în alin. (1), statuează că „Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare“. Norma constituțională instituie principiul garantării dreptului la învățătură și enumeră principalele forme de învățământ. Având în vedere implicarea statului în realizarea dreptului la învățătură, precum și impactul pe care îl are în societate, Curtea reține că acest drept constituțional poate fi încadrat în categoria drepturilor sociale.

14. La nivel infraconstituțional, dreptul la învățătură în locurile de deținere este reglementat în art. 79 din Legea nr. 254/2013, precum și prin prevederile referitoare la organizarea activităților de instruire școlară, accesul la programele de studii universitare și organizarea cursurilor de formare profesională din art. 191 - 195 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016, cu modificările și completările ulterioare.

15. De asemenea, art. 91 din Legea nr. 254/2013 prevede că persoanele condamnate pot urma programe de studii universitare la distanță sau în forma frecvenței reduse. La programele de studii universitare în forma frecvenței reduse pot participa numai persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis, iar cheltuielile aferente accesului și participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice.

16. În aplicarea dispozițiilor legale precitate, art. 192 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 stabilește că deținuții pot urma, cu aprobarea directorului penitenciarului, cursuri universitare în forma de învățământ la distanță sau în forma frecvenței reduse, suportând toate cheltuielile, inclusiv cele de deplasare. La cursurile cu frecvență redusă care presupun deplasări în exteriorul penitenciarului pot participa numai deținuții clasificați în regim deschis. Pentru înscrierea la cursuri în forma de învățământ la distanță au șanse egale toți deținuții, indiferent de regimul în care își execută pedeapsa. În cazul în care deținutul urmează studii universitare în momentul intrării în penitenciar, acesta își poate continua studiile numai în forma cursurilor de învățământ universitar la distanță sau în forma frecvenței reduse.

17. Totodată, capitolele V și VI din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților și programelor educative, de asistență psihologică și asistență socială din locurile de deținere aflate în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.322C/2017, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 și 432 bis din 12 iunie 2017, detaliază condițiile în care persoanele condamnate au acces la cursuri universitare și, în acest sens, stabilesc că, în scopul asigurării participării la cursuri de instruire universitare, penitenciarul încheie protocoale de colaborare cu instituțiile de învățământ superior care asigură cursuri de învățământ universitar. În aceste protocoale se stabilesc detaliile referitoare la: orar, planificarea și modalitatea de susținere a examenelor, în funcție de condițiile materiale pe care le poate pune la dispoziție locul de deținere, comunicarea rezultatelor obținute, accesul în locul de deținere al comisiilor formate din cadre didactice în vederea desfășurării activităților specifice.

18. În aceste condiții, Curtea constată că întreg cadrul legal precitat asigură accesul persoanelor condamnate la cursuri universitare potrivit protocoalelor de colaborare încheiate între penitenciar și instituția de învățământ superior, însă, având în vedere situația specială a acestora (persoane private de libertate), accesul este condiționat de posibilitățile penitenciarului, ținând cont și de criteriile referitoare la starea de sănătate, tipul regimului de executare și măsurile de siguranță ale penitenciarului. Cu alte cuvinte, dreptul persoanei condamnate de a participa la cursuri universitare este asigurat, legea prevăzând obligații pozitive în sarcina autorităților competente în ceea ce privește organizarea accesului la educație în penitenciare și sub acest aspect. Cu toate acestea, Curtea constată că anumite restrângeri ale dreptului la învățătură al persoanei condamnate rezultă inerent din privarea de libertate și, totodată, sunt justificate din rațiuni de menținere a siguranței deținerii.

19. În același sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, prin care a stabilit principii general aplicabile cu privire la studiul în detenție. În speță, la paragraful 30 al deciziei precitate, instanța europeană a subliniat că, în general, deținuții continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile garantate de Convenție, mai puțin dreptul la libertate (în același sens, Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, paragraful 69). Totodată, în Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, instanța de la Strasbourg a reținut că, spre deosebire de alte servicii publice, educația este un drept care se bucură de o protecție directă în temeiul Convenției. Este, de asemenea, un tip foarte special de serviciu public, de care nu beneficiază în mod direct doar cei care îl folosesc, ci servește și unor funcții sociale mai largi, fiind indispensabil în promovarea drepturilor omului. Cât privește dreptul la instruire, deși art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând o obligație statului contractant de a crea sau subvenționa anumite instituții de învățământ, orice stat care face acest lucru va fi obligat să ofere acces efectiv la acestea. Altfel spus, accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat este o parte inerentă a dreptului menționat mai sus, iar această prevedere se aplică învățământului primar, secundar și superior (paragraful 31).

20. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în ciuda importanței sale, dreptul la instruire nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, cu condiția să nu fie afectată substanța dreptului. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces, prin însăși natura sa, impune o reglementare din partea statului. Pentru a se asigura că restricțiile ce sunt impuse nu limitează dreptul în cauză într-o asemenea măsură încât să afecteze însăși esența sa și să îl lipsească de eficacitate, Curtea a stabilit că trebuie să verifice dacă aceste restricții sunt previzibile pentru cei interesați și dacă urmăresc un scop legitim. Însă, spre deosebire de art. 8-11 din Convenție, care consacră drepturi personale, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 1, care consacră un drept social, instanța de la Strasbourg a statuat că nu este ținută de o listă exhaustivă de motive legitime (paragraful 32). O limitare va fi compatibilă cu articolul menționat numai în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Deși decizia finală cu privire la respectarea cerințelor Convenției revine Curții, instanța europeană a subliniat că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Astfel, Curtea a reținut că educația este o activitate complexă din punct de vedere organizațional și a cărei funcționare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autoritățile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. De asemenea, atunci când hotărăște asupra modalității de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între nevoile educaționale ale celor aflați sub jurisdicția sa și capacitatea limitată de care dispune (paragraful 33).

21. Instanța europeană a reținut recomandările Comitetului de Miniștri potrivit cărora facilități educaționale ar trebui să fie puse la dispoziția tuturor deținuților. Totuși, ea a reamintit că art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune statelor contractante obligația de a organiza unități de învățământ pentru deținuți, acolo unde acestea nu sunt deja înființate. Cu toate acestea, Curtea a statuat că orice limitare a acestui drept trebuie să fie previzibilă, să urmărească un scop legitim și să fie proporțională cu obiectivul urmărit. Deși art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune o obligație pozitivă de a organiza învățământ în închisori, acolo unde o astfel de posibilitate există, ea nu trebuie să fie supusă unor restricții arbitrare și excesive (paragraful 34).

22. Într-o altă cauză - Hotărârea din 18 iunie 2019, pronunțată în Cauza Mehmet Reșit Arslan și Orhan Bingöl împotriva Turciei, paragrafele 51-53, Curtea a reținut că legislația turcă permitea deținuților să își continue studiile în penitenciar, în măsura resurselor închisorii. Instanța europeană a reiterat jurisprudența sa constantă potrivit căreia accesul la instituțiile de învățământ existente la un moment dat constituie o parte integrantă a dreptului garantat în prima teză a art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, Curtea a reținut că legislația națională permitea deținuților, în anumite condiții, să utilizeze computerul și să acceseze internetul, fără excluderea expresă a teroriștilor condamnați. Totuși, această utilizare putea fi supusă supravegherii administrației penitenciarului și putea fi limitată pentru persoanele cu un anumit grad de pericol sau pentru cele condamnate pentru apartenența la o organizație ilegală. Curtea a reținut însă că o astfel de limitare a drepturilor reclamanților era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim de apărare a ordinii publice și prevenire a comiterii infracțiunilor.

23. De asemenea, în Hotărârea din 24 septembrie 2013, pronunțată în Cauza Epistatu împotriva României, paragrafele 62 și 63, Curtea a subliniat că privarea reclamantului de posibilitatea de a-și continua educația în perioada corespunzătoare detenției legale după condamnarea de către o instanță nu poate constitui o încălcare a dreptului său la educație în sensul art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Această prevedere nu poate fi înțeleasă ca o obligație impusă conducerii închisorii să organizeze cursuri ad hoc pentru solicitanți.

24. Așa încât, ținând cont de reperele jurisprudențiale menționate, Curtea constată că sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“ din cuprinsul art. 79 din Legea nr. 254/2013 trebuie interpretată și aplicată prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu impune statului obligația de a organiza structuri școlare speciale, dar îi impune acestuia obligația de a asigura accesul tuturor persoanelor la structurile și instituțiile deja existente în sistemul național de educație. Astfel cum s-a statuat în Cauza Velyo Velev împotriva Bulgariei, statele semnatare ale art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție nu sunt obligate să ofere deținuților activități educative în cazul în care aceasta ar implica dificultăți din punct de vedere material sau, luând în considerare resursele centrului, ar fi imposibil de oferit. Însă o instituție care are deja materialele necesare nu poate refuza deținuților accesul la acestea fără justificare. În aceste condiții, nu se poate reține că dispozițiile legale criticate aduc atingere dreptului la învățătură și instruire al persoanelor condamnate, consacrat în art. 32 din Constituție și în art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție.

25. Cât privește principiul egalității în fața legii, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). Or, având în vedere toate cele reținute anterior, Curtea constată că dispozițiile criticate nu aduc nicio atingere principiului egalității în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituție.

26. În plus, Curtea reține că și în alte state europene educația și formarea profesională a persoanelor condamnate sunt condiționate de „facilitățile disponibile în penitenciar“ (în Austria, art. 48 alin. 1 din Legea federală din 26 martie 1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea și a măsurilor preventive asociate cu privarea de libertate), de „capacitățile/posibilitățile închisorii“ (în Croația, art. 91 din Legea privind executarea pedepselor cu închisoarea), de „resursele închisorii“ (în Malta, art. 11 din Regulamentul din 1 octombrie 1995 privind închisorile), de „posibilitățile spațiale ale închisorii“ (în Slovacia, art. 26 din Legea nr. 221 din 15 martie 2006 privind executarea pedepsei cu închisoarea), de „posibilitățile penitenciarului și de alte împrejurări“ (în Slovenia, art. 102 alin. 1 din Legea privind aplicarea sancțiunilor penale). De asemenea, Curtea reține că educația și formarea profesională a persoanelor condamnate sunt organizate „în condițiile prevăzute de prevederile codului penitenciar“ (în Franța, art. 717-3 din Codul de procedură penală), iar, în Ungaria, art. 133 alin. 1 din Legea CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, anumitor măsuri coercitive și reținerii pentru contravenții prevede dreptul deținutului de a participa la formare și educație „adecvată capacităților închisorii“. În aceleași state europene, alte condiționări ale dreptului la educație privesc: regimul de executare a pedepsei, planul individual de detenție, termenele de executare a pedepsei, natura și durata detenției, comportamentul deținuților pe perioada detenției, personalitatea persoanei condamnate, nevoile deținuților, abilitățile și înclinațiile persoanei condamnate, cerințele de menținere a ordinii, securității și de prevenire a infracționalității.

27. Totodată, Curtea reține că, în Spania, art. 124 alin. 2 și 3 din Legea organică nr. 1 din 26 septembrie 1979 privind regimul general al penitenciarelor stabilește că administrația penitenciarului va promova, prin acorduri cu instituții publice și private, acțiunile necesare pentru ca deținuții să poată finaliza cu succes cursurile care alcătuiesc diferitele niveluri ale sistemului de învățământ. Însă, atunci când participarea la aceste programe educaționale implică modificări de regim (de executare), trebuie să se solicite autorizație de la conducerea penitenciarului, care o poate refuza din motive de securitate. De asemenea, în Polonia, potrivit art. 131a din Codul de executare a pedepselor penale din 6 iunie 1997, în anumite cazuri, Comisia de disciplină a penitenciarului poate priva persoana condamnată de posibilitatea de a studia în domenii neacoperite de învățământul obligatoriu. Există posibilitatea de a obține o diplomă universitară, însă regula este că persoanele condamnate au acces la cursuri până la nivel de liceu (inclusiv) și cursuri de formare profesională. Mai mult, în Suedia educația universitară a fost eliminată din închisorile suedeze în anul 2019. Decizia a fost una pragmatică, întrucât s-a constatat că jumătate dintre deținuți nu au nici măcar o educație de bază, astfel că autoritățile au decis să se concentreze pe educarea acestora până la nivelul absolvirii liceului. Cu toate acestea, deținuții au acces la educația universitară „dacă se pot rezolva problemele de logistică“.

28. În concluzie, având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că norma legală criticată nu aduce atingere dispozițiilor constituționale și din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autor.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Erli Zsolt Csaba în Dosarul nr. 16.087/271/2019 al Judecătoriei Oradea - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu referire la sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului“, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

MARIAN ENACHE

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu