DECIZIE nr. 516/2017

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342, art. 344 și art. 346 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian Nicolae Ristea în Dosarul nr. 1.556/270/2016/a1 al Judecătoriei Onești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.836D/2016.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere opțiunea legiuitorului ca, în etapa camerei preliminare a procesului penal, să se verifice exclusiv legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală, iar nu temeinicia acestora. Arată că demersurile solicitate de către autorul excepției țin exclusiv de faza cercetării judecătorești, așa încât, în această fază procesuală, autorul excepției are posibilitatea să solicite verificarea temeiniciei, oportunității, caracterului complet ori incomplet al probatoriului administrat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 19 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.556/270/2016/a1, Judecătoria Onești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342, art. 344 și art. 346 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian Nicolae Ristea cu ocazia verificării legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. 1.446/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul face referire la obiectul procedurii de cameră preliminară, susținând, în esență, că această fază procesuală este pur formală, de vreme ce judecătorul nu verifică legalitatea probatoriilor din perspectiva caracterului complet al urmăririi penale, în acord cu art. 327 din Codul de procedură penală. Susține că judecătorul de cameră preliminară verifică rechizitoriul și urmărirea penală doar din punctul de vedere al legalității acestora, orice alte aspecte invocate de către inculpat cu privire la administrarea probelor sau cu privire la desfășurarea urmăririi penale fiind apreciate drept chestiuni ce țin de fondul cauzei. Invocă situația de fapt din dosarul de fond și arată că, în speță, ar exista o situație de caz fortuit sau forță majoră, sens în care era necesar a se efectua o expertiză tehnică menită să stabilească circumstanțele în care a avut loc accidentul de muncă, expertiză care ar fi dus la lămurirea completă a cauzei și ar fi avut un deznodământ esențial în ceea ce privește finalizarea urmăririi penale. Or, în condițiile în care, în procedura de cameră preliminară, nu sunt analizate aceste aspecte, fiind considerate chestiuni ce țin de fondul cauzei, și nu de legalitatea urmăririi penale, și se dispune începerea judecății, instanța de judecată se substituie procurorului și efectuează acte ce țin de urmărirea penală. Invocă o serie de drepturi procesuale al căror exercițiu este inerent fazei de urmărire penală, fără a avea legătură cu obiectul camerei preliminare.

6. Judecătoria Onești apreciază că textele de lege criticate respectă dispozițiile constituționale invocate. Reține că instanța de judecată, pe parcursul cercetării judecătorești, are competența de a aprecia asupra suficienței materialului probator administrat în timpul urmăririi penale, putând să dispună administrarea de probe noi, care să clarifice aspectele legate de faptă și contribuția inculpatului la comiterea ei. Așadar, pe parcursul cercetării judecătorești, instanța de judecată are posibilitatea de a aprecia cu privire la necesitatea administrării unei expertize tehnice și, în funcție de celelalte probe existente la dosarul cauzei, să constate incidența cazului fortuit sau de forță majoră, aspecte de natură să se reflecte în soluția ce urmează a fi dispusă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. În motivarea soluției de inadmisibilitate, arată că autorul excepției critică normele procesual penale pentru ceea ce nu conțin, astfel încât, în speță, nu sunt formulate veritabile critici de neconstituționalitate. În plus, observă că autorul excepției s-a mărginit să enumere o serie de dispoziții convenționale și constituționale, fără a arăta, în concret, în ce constă contradicția dintre acestea și norma legală criticată. În susținerea soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, reține că obiectul camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Arată că judecătorul de cameră preliminară nu se pronunță asupra vinovăției inculpatului sau asupra temeiniciei materialului probator ori a rechizitoriului, acestea urmând a fi discutate în faza de judecată, cu toate garanțiile unui proces echitabil, în acord cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reține că procedura de cameră preliminară are caracter autonom, prealabil fazei de judecată, permite o evaluare într-un termen scurt și cu caracter definitiv a actelor de urmărire penală, iar judecătorul care exercită funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată și a urmăririi penale și care decide începerea judecății va exercita, în continuare, în aceeași cauză, și funcția de judecată. Apreciază că dispozițiile criticate nu afectează independența judecătorilor și nici nu contravin principiului constituțional al supunerii acestora exclusiv legii, fiind, pe cale de consecință, conforme cu prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție.

9. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere în sensul constituționalității normelor procesual penale criticate, acesta fiind reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 472 din 16 iunie 2015 și nr. 35 din 9 februarie 2016. Precizează că își menține punctul de vedere anterior exprimat.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 342, art. 344 și art. 346 din Codul de procedură penală. Analizând motivele de neconstituționalitate dezvoltate în notele scrise ale autorului excepției, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“

13. Autorul excepției susține că normele procesual penale criticate sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, cât și prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional pronunțând numeroase decizii prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect (în acest sens, cu titlu de exemplu, sunt deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015; nr. 472 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 604 din 10 august 2015; nr. 636 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015; nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016; nr. 40 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 23 martie 2016; nr. 511 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 8 decembrie 2016).

15. Față de criticile formulate în prezenta cauză, relevantă este Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, precitată, în care, la paragrafele 11-15, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar, cât privește modalitatea concretă de realizare a justiției, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, aceasta este circumscrisă legii care stabilește atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată. Așa fiind, plenitudinea de jurisdicție a autorităților chemate să înfăptuiască justiția este structurată, și nu limitată în funcție de anumite proceduri, termene și condiții, a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiție. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanțelor judecătorești, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecății să fie dezlegate de o instanță judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicție a instanțelor judecătorești sunt reprezentate de competența acordată Curții Constituționale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) și de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

16. Curtea a reținut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți și instanțele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenței atribuite de lege, să se pronunțe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competența lor, respectând, deci, exigența mai sus enunțată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1),

art. 418 și art. 419 din Codul de procedură penală și cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestației în anulare numai în situațiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casație în situațiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece, așa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2), cu condiția ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituționale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât și crearea premiselor constituționale în vederea realizării de către instanțele judecătorești a unei justiții unice, egale și imparțiale.

17. Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiții legale ori competențe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

18. Așa fiind, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată, în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probațiunii, Curtea a reținut că, în camera preliminară, pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea. În aceste condiții, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. Așadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale.

19. În prezenta cauză, față de susținerile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că legalitatea și temeinicia sunt însușiri fundamentale ale oricărei probe care, prin elementele de fapt conținute, servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal. Din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea reține că acest aspect poate fi cenzurat, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din același cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

20. Prin urmare, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, este validată legalitatea probelor, urmând ca aspectele ce țin de temeinicia acestora să fie puse în discuție în fața judecătorului de fond în raport de acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată. Astfel, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală, „Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală, iar, în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală prevede că procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești. De asemenea, Curtea constată că, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța va administra din oficiu probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată, putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi [ art. 374 alin. (8) și alin. (9) din Codul de procedură penală ]. În aceste condiții, Curtea reține că, pe parcursul cercetării judecătorești, părțile pot solicita administrarea unei expertize tehnice, în același mod, instanța de judecată având posibilitatea de a aprecia cu privire la necesitatea administrării unei astfel de expertize în vederea aflării adevărului și pentru justa soluționare a cauzei.

21. Așadar, Curtea constată că aprecierea cu privire la caracterul complet al probelor necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport de obiectul camerei preliminare, fără a se aduce atingere dispozițiilor constituționale invocate, în condițiile în care legiuitorul poate institui anumite limite de competență, nefiind afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, numai legii. De altfel, astfel cum a reținut Curtea, există norme procesual penale în temeiul cărora se va asigura administrarea probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, potrivit cerințelor legii, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, de vreme ce instituția procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, anterior citată). Faptul că aprecierea cu privire la caracterul complet al probelor necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare este atributul exclusiv al instanței de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.’’

22. Totodată, Curtea constată că, în repetate rânduri, a fost chemată să se pronunțe asupra unor dispoziții secvențiale ale instituției camerei preliminare, constatând că aceasta a fost concepută, în accepțiunea legiuitorului, „ca o instituție nouă și inovatoare“ care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, fiind, în același timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal“ (a se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009). Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare, acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, iar, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale a instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 25 și paragraful 27).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Nicolae Ristea în Dosarul nr. 1.556/270/2016/a1 al Judecătoriei Onești și constată că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Onești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 iulie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu