DECIZIE nr. 236/2017

Valer Dorneanu - președinte

Marian Enache - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Livia Doina Stanciu - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila - judecător

Simina Popescu-Marin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 și art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepție ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice în Dosarul nr. 5.494/325/2016 al Judecătoriei Timișoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 746D/2016 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se prezintă avocatul Teodor Popescu, din cadrul Baroului București, numit de Curte, în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor autorului excepției, citat prin publicitate. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată ca la dosar, partea Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Azil și Integrare a depus note scrise prin care susține respingerea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul curatorului autorului excepției care solicită admiterea criticilor de neconstituționalitate. Susține, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale în raport cu art. 18 din Legea fundamentală, în măsura în care fac referire doar la țara de origine, nu și la țara de destinație a solicitantului de azil.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, sens în care precizează că, în cauză, nu s-au formulat veritabile critici de neconstituționalitate, iar modificarea noțiunilor utilizate de prevederile legale excedează controlului de constituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

6. Prin Încheierea din 6 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 5.494/325/2016, Judecătoria Timișoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor „ art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 și art. 77“ din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri împotriva soluționării cererii de azil.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale în măsura în care fac referire doar la „țara de origine“ a solicitantului de azil sau de protecție internațională, în timp ce Constituția României, tratatele internaționale și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fac referire și la țara de destinație.

8. Astfel, reglementările criticate din Legea nr. 122/2006 sunt contrare art. 2 - Dreptul la viață, art. 3 - Interzicerea torturii, art. 5 - Dreptul la libertate și la siguranță și art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impunând ca analiza condițiilor de acordare a azilului sau a altei forme de protecție să se facă în raport cu țara de destinație a celui care solicită protecția internațională. În acest sens este invocată Hotărârea din 23 februarie 2012, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei prin care s-a stabilit că Italia trebuie să analizeze condițiile din țara de destinație, iar nu condițiile din țara de origine. De asemenea sunt încălcate și prevederile art. 18 - Dreptul de azil și art. 19 - Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care se referă la strămutarea, expulzarea sau extrădarea în orice stat, iar nu doar în statul de origine.

9. Judecătoria Timișoara consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, sens în care reține că nu s-a formulat o veritabilă critică de neconstituționalitate, nemulțumirea autorului excepției vizând, mai degrabă, soluția legislativă prin prisma a ceea ce nu cuprinde. Însă, completarea dispozițiilor legale ține de competența exclusivă a legiuitorului, iar interpretarea conținutului unor norme juridice, ca faza indispensabilă procesului de aplicare a legii, aparține instanțelor judecătorești.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din Încheierea de sesizare și din notele scrise ale autorului excepției, îl constituie dispozițiile „ art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 și art. 77“ din Legea nr. 122/2006. Din examinarea conținutului normativ al art. 13 din Legea nr. 122/2006, Curtea observă că art. 13 alin. (1) lit. d) nu există în cuprinsul Legii nr. 122/2006 și că, în realitate, criticile de neconstituționalitate vizează art. 13 alin. (1) lit. b),

art. 23, 78, 75 și art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: – Art. 13 alin. (1) lit. b):

Hotărârea privind soluționarea cererii de azil este luată după o examinare corespunzătoare a situației solicitantului de către funcționarii anume desemnați, calificați în problematica azilului. Aceasta presupune: (…) b)

consultarea informațiilor din țara de origine și, dacă este necesar, din țările tranzitate, obținute din diferite surse, necesare pentru evaluarea situației personale a solicitantului de azil.“;

– Art. 23: „Statutul de refugiat se recunoaște, la cerere, cetățeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenență la un anumit grup social, se află în afara țării de origine și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări, precum și apatridului care, aflându-se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat, prevăzute de prezenta lege.“;

– Art. 75:

(1) Fac obiectul procedurii accelerate:

a) cererile de azil evident nefondate;

b) cererile de azil ale persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenența lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranța națională ori pentru ordinea publică în România;

c) cererile de azil ale persoanelor care provin dintr-o țară sigură de origine.

(2) Cererile de azil ale solicitanților care au nevoie de garanții procedurale sau de primire speciale pot fi soluționate în procedură accelerată numai în situația de la alin. (1) lit. b).“;

– Art. 77:

(1) Sunt considerate țări sigure de origine statele membre ale Uniunii Europene, precum și alte state stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, pe bază de listă, la propunerea Inspectoratului General pentru Imigrări, luând în considerare o serie de criterii, între care:

a) situația respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt prevăzute și garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Convenția europeană, și/sau Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, și/sau Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990, în special drepturile de la care nu este permisă nicio derogare, în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Convenția europeană;

b) funcționarea principiilor democratice, a pluralismului politic și a alegerilor libere, precum și existența unor instituții democratice funcționale care să asigure garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

c) existența unor mecanisme eficiente de sesizare a încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

d) respectarea principiului nereturnării, în conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva;

e) existența unor factori de stabilitate.

(2) În procesul de determinare a țării sigure de origine, Inspectoratul General pentru Imigrări ia în considerare informații furnizate de alte state membre, de BESA, de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), de Consiliul Europei sau de alte organizații internaționale relevante.

(3) Inspectoratul General pentru Imigrări reexaminează periodic situația din țările terțe desemnate ca țări de origine sigure, iar pe baza informațiilor rezultate, actualizează lista menționată la alin. (1).

(4) Cererea de azil a străinului care provine dintr-o țară de origine sigură este respinsă ca evident nefondată, cu excepția cazului în care situația de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existența unei temeri bine întemeiate de persecuție în sensul art. 23 sau expunerii la un risc serios în sensul art. 26. În acest caz solicitantul primește accesul la procedura ordinară.“

– Art. 78: „Procedura accelerată poate fi declanșată în cursul procedurii ordinare la data la care funcționarul anume desemnat constată existența uneia dintre situațiile prevăzute la art. 75.“

15. În opinia autorului excepției, textele de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (3) privind trăsăturile statului român, art. 18 alin. (2) privind dreptul la azil, art. 20 alin. (2) potrivit căruia „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile“.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006 instituie reguli referitoare la luarea hotărârii privind soluționarea cererii de azil, art. 23 din lege reglementează recunoașterea statutului de refugiat, în timp ce art. 75 și art. 78 din lege stabilesc cererile de azil care fac obiectul procedurii accelerate și cazurile în care procedura accelerată, procedură având ca rezultat respingerea cererii de azil, poate fi declanșată în cursul procedurii ordinare. De asemenea, prevederile art. 77 din Legea nr. 122/2006 reglementează înțelesul noțiunii de „țară sigură“, avut în vedere la soluționarea cererii de azil.

17. În acest context, Curtea urmează a avea în vedere înțelesul unor termeni sau expresii din cuprinsul Legii nr. 122/2006, cu relevanță în soluționarea excepției de neconstituționalitate. Astfel, prin „solicitant de azil“ se înțelege cetățeanul străin sau apatridul care și-a manifestat voința de a obține protecție internațională în România, atât timp cât procedura de azil cu privire la cererea sa nu s-a finalizat [ art. 2 lit. b) din Legea nr. 122/2006 ]; „cererea pentru acordarea protecției internaționale sau cerere de azil“ reprezintă solicitarea făcută de un cetățean străin sau de un apatrid în scopul obținerii protecției internaționale din partea statului român, atât timp cât nu solicită în mod explicit un alt tip de protecție care poate face obiectul unei cereri separate; [ art. 2 lit. d) ], iar noțiunea de „țară de origine“ semnifică țara al cărei cetățean este, în cazul cetățeanului străin, sau, dacă acesta deține mai multe cetățenii, fiecare țară al cărei cetățean este, iar în cazul apatrizilor, țara sau țările în care aceștia își au reședința obișnuită. [ art. 2 lit. e) ].

18. Sub acest aspect, Curtea reține că, în logica reglementării dreptului fundamental la azil, este rațional ca analiza cererii de azil să se facă în raport cu informațiile din țara de origine, necesare pentru evaluarea situației personale a solicitantului de azil, având în vedere că azilul este un drept aparținând exclusiv străinilor și apatrizilor. Dreptul fundamental de azil, prevăzut de art. 18 din Constituție, prin conținutul său juridic, presupune, găzduirea și protecția pe care statul român le acordă străinilor și apatrizilor, deoarece în țara lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului sau păcii.

19. De asemenea, Curtea constată că prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate sunt în deplin acord cu dispozițiile art. 1 - Definiția termenului „refugiat“ din Convenția privind statutul refugiaților, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților, precum și la Protocolul privind statutul refugiaților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991. Astfel, termenul de „refugiat“ se aplică oricărei persoane care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.

20. Totodată, astfel cum rezultă din Mențiunea privind transpunerea normelor Uniunii Europene existentă în cuprinsul Legii nr. 122/2006, prevederile legale criticate reprezintă o transpunere în dreptul intern a unor norme cuprinse în Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 337 din 20 decembrie 2011, cu excepția art. 7 și art. 9 alin. (3); și Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (reformare), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, cu excepția art. 49.

21. În aceste condiții, Curtea constată că prevederile legale supuse controlului de constituționalitate nu fac altceva decât să dea expresie dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 18 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte“.

22. De asemenea, astfel cum sunt formulate, prevederile legale supuse controlului de constituționalitate nu pun sub niciun aspect în discuție încălcarea drepturilor fundamentale la viață, integritate fizică și psihică, libertate și siguranță, proces echitabil, iar dispozițiile art. 19 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare nu au nicio relevanță pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate, întrucât se referă la alte instituții juridice decât azilul.

23. În final, referitor la invocarea Hotărârii din 23 februarie 2012, pronunțată în Cauza Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat, în raport cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, condițiile referitoare la extrădarea, expulzare sau orice alte măsuri de îndepărtare a unui străin, Curtea constată că aceasta nu are relevanță în cauză.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice în Dosarul nr. 5.494/325/2016 al Judecătoriei Timișoara - Secția I civilă și constată că prevederile art. 13 alin. (1) lit. b), art. 23, 78, 75 și art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Timișoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 aprilie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Simina Popescu-Marin