DECIZIE nr. 213/2025

Marian Enache - președinte

Mihaela Ciochină - judecător

Cristian Deliorga - judecător

Dimitrie-Bogdan Licu - judecător

Laura-Iuliana Scântei - judecător

Gheorghe Stan - judecător

Elena-Simina Tănăsescu - judecător

Varga Attila - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Claudia Estera Gorgan în Dosarul nr. 1.469/833/2014/a3 al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.669D/2020.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite prin lege, astfel încât legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care se exercită căile de atac în considerarea unor situații speciale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 24 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.469/833/2014/a3, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepția a fost invocată de Claudia Estera Gorgan într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că la edictarea normei legale criticate care reglementează admisibilitatea în principiu a intervenției legiuitorul nu a avut în vedere nici natura acestei încheieri (respectiv faptul că prin aceasta instanța dispune măsuri în vederea soluționării litigiului, fără ca astfel să se întrevadă rezultatul final al procesului) și nici efectele pe care le poate produce reglementarea în aceste condiții a căii de atac. Mai mult, potrivit art. 56 din Codul de procedură civilă din 1865, apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs. Astfel, încheierea de admitere sau respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție în interesul altei persoane poate fi atacată numai în măsura în care partea pentru care s-a intervenit promovează ea însăși o cale de atac împotriva fondului. Or, dacă acest lucru nu se întâmplă, celelalte părți nu au nicio posibilitate reală de a promova o cale de atac împotriva încheierii prin care instanța sa pronunțat.

6. Astfel, soluția privitoare la admiterea/respingerea în principiu a cererii de intervenție ce poate fi atacată odată cu fondul a dus la configurarea unei căi de atac care, din punctul de vedere al efectelor, este golită de conținut, neputând să garanteze apărarea drepturilor și intereselor legitime ale tuturor persoanelor. În fapt, o asemenea cale de atac devine una iluzorie și lipsită de efectivitate de cele mai multe ori pentru intervenientul accesoriu a cărui cerere a fost respinsă, din moment ce nu poate constitui un remediu care să răspundă în mod prompt, concret și real măsurilor dispuse prin încheierea pronunțată asupra cererii de intervenție.

7. Soluțiile pronunțate de instanțele de control judiciar cu privire la măsurile luate de instanțele de fond în privința admisibilității în principiu /respingerii ca inadmisibilă a unor cereri de intervenție nu ar mai putea oferi, în mod concret, remedii părților interesate.

8. Dreptul de a ataca încheierea pronunțată asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă art. 21 din Constituție. O cale de atac este efectivă în măsura în care conduce la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii și la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate. Acest lucru sar putea realiza numai în măsura în care s-ar permite atacarea pe cale separată a încheierii pronunțate asupra încuviințării în principiu până la soluționarea pe fond a cauzei.

9. Mai susține că dispozițiile legale criticate nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât creează o incertitudine cu privire la posibilele soluții pronunțate de instanța de control judiciar.

10. Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 52 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins: „Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul.“

15. În legătură cu obiectul excepției, Curtea reține că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, întrucât acestea continuă să își producă efectele în cauză.

16. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii civile, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, se invocă și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție, instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie, după verificarea condițiilor de formă, a interesului de a interveni și a legăturii de conexitate cu cererea principală. Încheierea de admitere în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul, instanța având obligația să soluționeze cererea de intervenție alături de cererea principală. Odată stabilit cadrul procesual, potrivit legii, devin aplicabile dispozițiile art. 53 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora actele de procedură efectuate până la data admiterii în principiu rămân valabile, fiind opozabile terțului intervenient, în vreme ce actele ulterioare urmează să fie îndeplinite și față de acesta.

18. Așadar, în această materie, legiuitorul condiționează valorificarea dreptului de a formula cerere de intervenție de respectarea anumitor cerințe, tocmai în vederea prevenirii abuzurilor terților și asigurării protecției drepturilor și intereselor legitime ale părților litigante. În acest sens, Curtea a statuat în mod constant, spre exemplu, prin Decizia nr. 615 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 2 august 2007, că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa cu rea-credință, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

19. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care prevede că, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac. Așa fiind, dispozițiile criticate reprezintă expresia aplicării acestor dispoziții constituționale.

20. Dispozițiile criticate nu limitează drepturile părților, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanțelor judecătorești, să folosească toate mijloacele de apărare prevăzute de lege și să beneficieze de garanțiile procesului echitabil.

21. De altfel, Curtea reține că intervenția în interesul altei persoane are caracter accesoriu în raport cu cererea principală (formulată de partea în interesul căreia s-a făcut intervenția), ceea ce permite unei persoane să se alăture și să susțină interesele unei părți aflate într-un litigiu pentru a întări poziția acesteia din urmă. Prin urmare, intervenția în interesul altei persoane este menită să sprijine reclamarea și realizarea drepturilor unei părți din litigiu, dar nu să îndeplinească acte și fapte în locul titularului parte în proces, din moment ce intervenientul nu poate invoca un interes propriu. Din acest motiv, dispozițiile art. 56 din Codul de procedură civilă din 1865 stabilesc cu rigoare că nu poate fi primit apelul sau recursul făcut de către un intervenient în interesul altuia și introdus în locul apelului sau al recursului celui pentru care s-a făcut intervenția (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 74 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 10 aprilie 2013).

22. În continuare, Curtea reține că dispozițiile legale criticate sunt clare și precise astfel încât justițiabilii își pot adapta conduita în funcție de acestea.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Claudia Estera Gorgan în Dosarul nr. 1.469/833/2014/a3 al Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 52 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 aprilie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin